maps & stories

maps&stories mutatus est

2009-04-28T17:09:00.002+03:00

pentru că mă plângeam că nu-mi mai plac temele de la blogspot și wordpress îmi vine mult mai la îndemână, am mutat blogul aici: www.mapsandstories.wordpress.com.

I'm back

2009-04-28T10:24:00.002+03:00

writeman.wordpress.com mi-a mâncat prea mult timp ca să îmi mai rămână și de hărțile și poveștile mele. dar mi-au atras atenția mai multe persoane în ultima vreme că și pe writeman conținutul devine oaecum eclectic. adică, poveștile mai personale, de tipul shooting cu verișoarele la țară sau plimbatul în parc, nu prea merg cu revista presei sau campania de protest împotriva scoaterii logicii din programa de liceu.

așa că revin la vechii mei prieteni, maps&stories :). pentru început, că tot le aveam pregătite, niște fotografii cu primăvara la munte, făcute prin Vâlcea acum câteva zile. ah, ce nu-mi mai place blogspot, comparativ cu wordpress :D.

despre Ion Dolănescu...

2009-03-22T14:53:00.001+02:00

când moare cineva, lumea vorbește. dacă nu l-ai cunoscut prea bine și auzi că lumea îl regretă, vrei să aflii cum era. era un om bun? era un om remarcabil în profesia lui?

de câteva zile se vorbește de Ion Dolănescu, care a trecut la cele veșnice. desigur, ca despre morți, adică numai de bine. cred că prin copilărie îmi mai treceau pe la urechi discuri de-ale lui. îmi amintesc un pick-up al bunică-mii și discurile ei cu muzică populară. probabil că era și Dolănescu printre favoriți. acum am vrut să aud și să-mi amintesc cum cânta Dolănescu. să-mi fac și eu o părere, ca orice om :). nu sunt vreun specialist, să decid dacă a fost sau nu un mare interpret, dar pot să judec cu capul meu dacă-mi place sau nu...

din păcate, calitatea înregistrărilor postate pe youtube lasă din de dorit. totuși, îți dai seama repede cu cine ai de-a face. singurul lucru care pare să-i fi lipsit e volumul. nu avea o voce puternică, bărbătească. dar a exploatat asta în favoarea lui și a cântat dulce, de duioșie. melodiile lui nici nu prea pot fi interpretate în forță, au suișuri și coborâșuri solicitante, cer acrobații vocale destul de dificile, și de câte o octavă. cum mângâie notele de sus, la ”of mândră of mândră”, asta nu e pentru oricine.

mie mi se pare că are ceva din vechii lăutari, care băgau ”intelectualii” sub masă la chefuri și-i făceau să hohotească de plâns. are o tânguire în glas, Dolănescu, care nu se învață la Conservator, e de la Dumnezeu. pentru comparație:

și uite că am ajuns să dau o raită prin folclor și cântări lăutărești mai vechi. de Dolănescu vreau să-mi amintesc așa, ca interpret... nu deputat sau ce-o mai fi fost, nu prins în scandaluri și disecat în tabloide. Dumnezeu să-l odihnească!

niște fundaluri chinuitoare

2009-03-13T13:51:00.003+02:00

am crezut de când mi-au căzut literele sub ochi că și eu pot. am cochetat cu ideea scrisului încă de la 6-7 ani. la 6 ani citeam Călărețul fără cap. am chiunuit-o vreo juma de oră pe mama cred, să-mi explice că nu e o greșeală: autorul voise să zică ”fără cap”, nu ”fără cal”.
când auzeam la școală de Eminescu sau alții, că au fost geniali, puneam și eu mâna și citeam. am citit multe cărți cu gândul că, dacă nu-mi plac, e în mare parte vina mea, pentru că nu înțeleg tot ce se spune acolo. Doctor Faustus a lui Thomas Mann o citeam în clasa a IX-a cu dicționarul în mână. Jurnalul Fericirii a reprezentat o adevărată școală de cultură. poate cel mai mare merit al acelei cărți, în afară de faptul că a vibrat în urechile mele într-o perioadă în care eu și Dumnezeu cam pierdusem contactul, a fost că mi-a pus la dispoziție o listă de lecturi de prima mână.
trăisem până la acea vârstă și nu citisem o filă de Dostoievski. așa că m-am apucat serios de treabă și am cumpărat cărți. de prin anticariate, cu bani puțini. biblioteca de-acasă nu era pe cât de completă mi-aș fi dorit, marii scriitori cam lipseau, rătăciți pe la țară sau împrumutați și nerestituiți.
ei, în vreme ce tot citeam aceste opere, m-am familiarizat cu limbajul lor cultural. dacă petrec vreo lună pe wikipedia îmi amintesc și ce n-am uitat și devin foarte ”intelectual”. cred.
oricum, de la o vreme a început să mi se pară că da, tipii ăia scriu bine. Eminescu și Nichita și toată gașca... pe urmă prozatorii. dar nu mi se părea așa o piatră de încercare să scriu și eu ca ei. la fel cu filosofii, mai târziu. citeam în State articole de filosofia limbajului sau despre alte anevoioase și complicate subiecte și simțeam că autorii au deraiat, că eu văd mai bine în ansamblu și pot să spun lucrurile mai corect.
dar uite cum trec anii ăștia peste noi. cred că abia de vreo 2-3 am început să ridic nasul din cărți. cultura e bună, dar nu pe burta goală. nu o zic în vreun sens mercantil - domne, fără bani degeaba ai cărți... cărțile sunt bune acolo unde sunt, fie că ai bani fie că nu. dar cultură pe burta goală înseamnă și să înveți toate trăirile, sentimentele, precauțiile, judecățile și tot ce are legătură cu valorile în care crezi, din cărți. trebuia să ies în lume și să mă lovesc de oameni, trebuia să trăiesc în tramvai, pe stradă, la volan în traficul infect. să mă feresc mai puțin de cei care stâlcesc limba și să văd și gustul lor de viață, dincolo de limbajul ne-literar.
m-am ferit încă din liceu de ceea ce aș numi acum cultura imposturii. nu-mi închipuiam cum aș putea să vin să predau filosofie în fața unor studenți proaspeți, gata să-mi soarbă cuvintele, dacă nu știu dumnezeiește despre ce vorbesc și dacă lucrurile mie nu-mi sunt clare. n-am știut cum să ies în arenă și să strig primul lucru care îmi venea în minte. eu am stat și-am cumpănit. eu, care sunt un irascibil și un repezit, în privința asta am avut răbdarea celui nesigur pe sine. mai degrabă am așteptat, dar tot nerăbdător. ce înseamnă să crezi la 16-17 ani că tu ești din familie cu Eminescu, Nichita, Eliade, apoi cu Steinhardt, Dostoievski, Mann, Platon, Noica, în fine cu Heggel, Quine, Carnap, Wittgenstein și alți grei și să locuiești, la 27, tot cu părinții?
prietenele mele, literele, ce zic? ăsta-i bărbat sau ploșniță?

lecții de dans, gratis, la 12 noaptea

2009-03-08T23:26:00.007+02:00

e vorba de bătută, cu bonusurile: învârtită, horă, sârbă și manea sprințară. lecțiile s-au predat ieri noapte, pe la 12, pe scara mea la etajul al 4-lea. apartamentul cu două camere.
în noaptea de dinainte mă culcasem la 5, dormisem 5 ore și șofasem o bună parte din zi. mai puneți o repriză de cumpărături în Mall și încă niște drumuri de efectuat la ceas de seară. cel mai bun prieten al meu la ora respectivă era patul. m-am cuibărit la sânul său, pregătit de cele mai plăcute vise, când am simțit că nu eram singur în cameră. cu mine în cameră, și simultan cu totți vecinii mei, mai erau niște bași. nici ei singuri, ci însoțiți de tropăituri în toată regula, de oameni puși cu tot dinadinsul pe chef.
această situație mi-a prilejuit câteva reflecții filosofico-istorice care mă împiedicau să adorm. e drept că și bașii aveau partea lor de vină...
reflecția istorică a constat în rememorarea epocii în care românu nu își permitea să iasă la restaurant și făcea chef de ziua lui, sau de orice altă ocazie, acasă. țin minte multe astfel de sărbătoriri, pentru mine ele sunt suveniruri din comunism... gospodina se întrece pe sine, oaspeții nu mănâncă încă de la prânz, bărbatul casei coboară la boxă să aprovizioneze barul cu spirtoase. musafirii sosesc, se mănâncă și se bea bine, după care se simte nevoia unor oarecare exerciții. mișcarea, precum se știe, ajută digestia.
o astfel de atmosferă sărbătorească se poate prelungi până târziu în noapte, pe nesimțite. cheful îi stă românului în natură, e păcat să-l împiedici să-și respecte obiceiurile dobândite în epoca de aur. de aici încep însă reflecțiile filosofice. mai întâi, i-am dat dreptate lui Săndoiu, care spunea odată că asta e o prostie de neînțeles, să locuiască oamenii unul în capul altuia, la bloc. pe urmă am meditat la deșertăciunea tuturor lucrurilor pe lumea asta, dans și veselie și tot restul. așa au făcut, probabil, și constructorii blocului în 1995, când și-au spus: ”toate sunt deșertăciune, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor... de ce să izolăm cum se cade apartamentele astea? - ele se vor dărâma până la urmă, ca toată zidirea omenească... lucruri făcute de mâini omenești etc.”
în sfârșit, am ajuns la aspectul moral al problemei. e adevărat că o mare parte din vina pentru disconfortul meu o purtau constructorii din 1995, dar cea mai mare parte revenea totuși bașilor actuali. poate oamenii nu aveau bani să se ducă la restaurant, dar nu aveau destulă minte (iată și o scurtă incursiune în teoria cunoașterii...) să înceapă cheful mai devreme și să-l poarte spre final la o oră încă rezonabilă?
m-am gândit apoi de ce vecinii nu reacționau la tropăiturile ce se auzeau din nou pe ritm de manea. protestul social cel mai comun la noi este bătutul în țeavă. acesta are însă dezavantajele că se propagă prin apartamentele prost izolate fonic la fel de rapid ca bașii, și că este un protest laș și ineficient. dacă nu ai curajul să pui mâna pe telefon și să suni la poliție sau să te duci la ușa omului, e firesc să nu-i pese dansatorului dezlănțuit de un deget fricos ciocănind în vechile fiare.
în sfârșit, am înțeles că degeaba mi-am propus eu să schimb lumea și am plănuit să încep cu Bucureștiul, degeaba îi claxonez pe ăia în trafic și mă plâng la mine pe blog de diverse întâmplări nefericite, dacă nu am curajul să mă ridic din pat și să fac ceva.
în acest punct am fost magistral. sunt și acum supărat pe mine că nu am filmat toată scena. cum să vă descriu zbuciumul din sufletul meu introvertit, care urăște scandalul și protestele verbale? cum să zugrăvesc în cuvinte privirea mea mioapă și timidă când trebuie să privesc în ochi vânzătoarea agresivă și să-i explic încă o dată că vreau șunca feliată, nu vrac?
inima îmi bătea să-mi iasă din piept când am aprins lumina și mi-am pus, cu o mână tremurândă, ochelarii. am ieșit pe palier. bașii războinici controlau toată scara. mi-am croit drum cu răbdare prin desele lor rânduri, până le-am identificat tabăra - etajul patru, apartamentul cu două camere. eram singur pe scara pustie, în pijama și în papuci. m-am întrebat pentru o clipă ce șanse aveam, așa neînarmat. într-o secundă, mi-am recâștigat hotărârea. prin fața ochilor mei s-au perindat figurile marilor domnitori, a lui Mihai Viteazul, a regelui Cioabă, pe urmă a Ecaterinei Teodoroiu. am sunat.
unul din dansatori a deschis repede ușa. am avut timp să-i văd cămașa gri petrol, transpirată, pantalonii și pantofii negri.
- nu vă supărați, am deschis negocierea, eu nu am dormit de două zile...
- o dăm mai încet, a replicat, referindu-se, desigur, la muzică.
- mulțumesc, am spus.
el a închis ușa. negocierile s-au încheiat aici. victoria era zdrobitoare, spiritul biruise încă o dată materia. m-am întors, cu genunchii tremurând, în pat. am trecut la perioada de testare. o simplă promisiune nu era suficientă pentru încheierea armistițiului, partea adversă trebuia să-și respecte angajamentele. într-adevăr, bașii au scăzut în intensitate. se mai auzeau vag, dar era deja cântecul de jale al învinsului. am adormit fericit.

un Cogito nou nouț, pentru bucureșteni

2009-03-05T19:36:00.004+02:00

dragi copii,
să vă povestec cum a fost.

anul trecut, în toamnă, am vrut să organizez un cogito despre sunete. pentru că avusesem la rând imagini și cuvinte în edițiile III și IV, se impunea să dăm ceva atenție și audio-ului. numai că lucrurile nu s-au legat. timing-ul a fost nefericit, eu am avut mult de lucru în noiembrie. o tentativă am avut, dar nu am reușit să strâng suficienți profi.

acum mă-ntorc cu forțe proaspete. nu cred că o sa fiu mult mai liber în luna mai, pe când preconizez un Cogito V, dar de data asta m-am gândit la o variantă de a îmbina plăcutul cu utilul. adică cogito și hazul lui cu un proiect la care prevăd că o să muncesc (încă) la data propusă.

data propusă: trei week-end-uri începând cu 9 sau cu 16 mai. spuneți și voi când vă convine mai mult. nu știu dacă e cea mai potrivită dată, dar e greu altfel. mai devreme, în aprilie, până în vacanța de Paști, e prea puțin timp să ne organizăm. mai 2, 3 mai iese din discuție, că toată lumea fuge la mare de pe 1. formatul rămâne: cursuri sau discuții sâmbătă și duminică, trei week-end-uri la rând.

proiectul la care lucrez e unul despre București și despre viața noastră în acest oraș. pe care am putea să-l facem mai frumos, mai respirabil, mai cultural sau mai cum vreți voi ca să ne placă. inclusiv mai civilizat. mediul în care pariez eu că se poate este web-ul.

vă propun deci ca la cogito să discutăm despre București, orașul nostru de zi cu zi, și despre reflectarea lui pe internet. sunt câteva întrebări la care mi-ar plăcea în mod special să încercăm să răspundem. such as:
- ce-ți place în București (că trebuie să mai fie ceva)?
- dacă nu-ți place acest oraș, de ce nu te muți din el?
- ce faci ca să-l schimbi, sau să-i schimbi pe oamenii care trăiesc pe lângă tine?
- a! a propos - ar trebui ceva schimbat?
- cum ai vrea tu să arate Bucureștiul?
- ce nu știi despre București și ai vrea să știi?
- cum arată Bucureștiul on-line?

acesta este un mesaj adresat oamenilor care ar putea să țină un curs pe teme bucureștene. poate să fie ceva istoric, artistic, social, mediatic, publicitar, muzeal, ecologist, politic, cultural-urban, sportiv, foto-video-ilustrativ. ideea e să aibă legătură cu Bucureștiul și să poată fi postat on-line. gândiți-vă la ceva creativ într-una din direcțiile astea și dați-mi de știre.

în ce-i privește pe participanți, cogito își păstrează specificul și se adresează elevilor de liceu. dar dacă ai internet și locuiești în București, te califici, poți să vii. vrem dezbateri mai libere și mai aprinse ca niciodată.

sper ca de data asta să promovăm cogito în principal pe web. ar fi în spiritul ediției. așa că vă rog respectuos să dați mai departe.

dacă ești bucureștean și ai internet, vino la Cogito!

pe șoselele patriei

2009-03-05T17:57:00.003+02:00

da, știu, e criminal, e inconștient, nu se poate așa ceva...!!!

dar eu cred că e băiat bun, pentru că e vesel. gestul lui de bufon când flutură cu mâinile la nas mi se pare că le zice celor cu bmw-uri cu care se mai războiește în trafic: ”așa mă patronilor! mă aveți voi pe mine la mână, mă trimiteți în curse neodihnit și mă alergați ca pe un ogar pe bani puțini, dar eu mă descurc și nu vă las să-mi luați veselia care-mi stă în fire. sar și râd și cânt ce-mi place mie, chiar și la volan, la volanu vostru!”
hai că mai mult mă întristez, când mă gândesc la ce viață duce acest om. un salut călduros din partea mea pentru el și cei ca el care nu au uitat să râdă...

nu există unchi fără mătușă

2009-03-03T22:35:00.002+02:00

prin urmare, nu există nici unchiu mihai fără mătușa olimpia. pe 2 martie a fost ziua dumneaei, am trecut cu mama să-i urăm la mulți ani. prilej cu care ne-au povestit, cu veselia lor caracteristică, o întâmplare obișnuită, cu un tată care și-a păcălit copiii. pentru că făceau mișto de el că umblă cu o rablă de dacie, pe când ei au merțane.

eu sunt fascinat de cum pot unchiu mihai și mătușa olimpia să râdă de cele mai banale întâmplări, și atunci când participă la ele, și atunci când le povestesc. de altfel, e inevitabil ca în cursul unei vizite unul dintre ei să-l întrebe pe celălalt: ”le-ai povestit?”. și pe urmă începe distracția...

note de insomniac

2009-03-03T12:46:00.004+02:00

bodipod nu are încă blog (bodiblog), dar stați liniștiți, anu ăsta își face. până una alta, are email, și mi-a trimis textul ăsta foarte simpatic al lui Radu Beligan. enjoy ;)

Note de insomniac
Radu Beligan

Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!

In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat
prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul
care a vazut moartea".
Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi
discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia
lui in multe domenii.
Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau
expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul
de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de
busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei
bucata".
Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural
stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond,
negustorul facuse o analogie: GUVID - GUVIZI, OVID - OVIZI...

Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut,
pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere
originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii
neasteptate.
De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care
oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul
"descente du lit".
Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza:
mousse d'ail (adica spuma de usturoi)?

Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la
sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna
cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto!

Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau
podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea
vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la
gust. Omul care facea operatia era un smecher, adica un specialist pe
care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un
individ istet, imposibil de tras pe sfoara.

Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror
etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben.

Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia
tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de
moravuri usoare.
Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti,
exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a
fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul
Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara
pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea
erau "fetele lui Patac", adica patachinele...

In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi
de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma
ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana
zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care
numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea
populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in
Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea
magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.

Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile
au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii.
Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef.

Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal.

Porcului i se pune pig cand e viu si porc cand e mort.

Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton.

De ce? Fiindca in Anglia, incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de
turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce
bucatarii au fost totdeauna francezi: veau: veal; porc: porc; mouton:
mutton; boeuf: beef!
Interesant, nu?

mi-am pierdut stiloul

2009-03-02T00:54:00.003+02:00

sunt groaznic de supărat - am reușit să pierd stiloul pe care l-am primit cadou de la tata acum vreo doi ani... țin să menționez că domnul pelikan a rezistat eroic un răstimp atât de lung, pentru că media mea de pierdut stilouri în școala primară era de unul la câteva săptămâni. cred că l-am uitat la facultatea de drept, sâmbătă, în amfiteatrul Conta.

http://delicious.com/

de fapt, despre asta voiam să scriu, dar a trebuit să depresurizez mai întâi durerea provocată de ireparabila pierdere. linkul ăsta vă duce într-un sistem de ordonare a semnelor de carte (bookmarks) foarte ingenios. în primul rând, ai acces prin el la semnele tale de carte indiferent de calculatorul la care se întâmplă să te aflii pe lumea asta (desigur, dacă ai conexiune la net :D). în al doilea rând, lista de bookmarks nu mai depinde de browserul pe care se întâmplă să-l folosești la un moment dat (credit lui bodipod pentru remarca asta). în sfârșit, în al treilea rând, poți să împărtășești semnele tale de carte și altora. rezultă topuri de semne de carte, pe de o parte, iar pe de alta - poți să comunici foarte ușor o listă de site-uri cu niște comentarii agățate la ele, când se impune asta într-un research online. interlocutorul tău n-are nevoie să deschidă vreun editor de text ca să vadă research-ul tău.
scuze dacă sunt ultimul care află de delicious și vând pere grădinarului. și vă rog mult, să nu-i spuneți lu tata că am pierdut stiloul. voi cumpăra altul exact la fel ;).

7 poze la mțr

2009-02-28T20:56:00.010+02:00

străzi

2009-02-27T22:51:00.010+02:00

acum 400 de ani, în Paris se găseau niște străzi și niște piețe. unele dintre ele sunt pomenite de Alexandre Dumas în romanele sale, al căror fan declarat și înfocat, iată, mă declar din nou - Les Trois Mousquetaires și Vingt Ans Apres. (într-o mică paranteză, mousquetaires vine, vezi bine, de la mousquet, care înseamnă muschetă; nu reușesc să înțeleg nici până azi de ce unii traducători se încăpățânează să vorbească despre Cei trei muȘchetari; probabil găsesc cu cale să pună accentul pe mușchi...)
astăzi am terminat de citit în franceză Vingt Ans Apres, după ce pe cei trei i-am gata cu vreo două luni în urmă (ediția lui Claude Schopp, 1991, retipărită a 4-a oară în 2000). nu mă dau mare cu franceza mea, care e departe de a fi strălucită, dar cărțile astea două le-am citit în română până s-au rupt, deci mi-a fost ușor să urmăresc narațiunea în original. e o aventură foarte frumoasă, lectura în original. recomand cu căldură.
acum, ce e cu străzile. îngrijitorii ediției cu care am dormit la căpătâi în lunile astea, citind câte un capitol înainte de culcare, au găsit cu cale să dea tot felul de informații interesante despre epoca și locurile în care se petrece acțiunea. cum multe episoade se desfășoară la Paris, au avut ocazia să facă numeroase comentarii despre străzile, piețele, hanurile sau palatele de care pomenește Dumas în carte. ei bine, te pune pe gânduri să aflii că cutare piață sau stradă se află încă bine-merci, la locul ei de la 1625. sau să aflii, dimpotrivă, că a fost ștearsă de pe fața pământului într-un anumit an, pentru că orașul a luat o altă înfățișare. strada cutare a devenit strada cutare2... te pune pe gânduri că acești oameni care au avut ceva de spus pe lumea asta (francezii) au fost dintre cei care au lăsat scris ce se petrecea pe la ei prin oraș. și au lăsat scris ce se petrecea, în genere, prin țara lor. nemaivorbind că s-au păstrat încă multe din clădirile și străzile care apar în respectivele scrieri, fie ele literare sau nu.
nu mă pot abține să nu citez umpic: ”Lord de Winter, en quittant D'Artagnan, lui donna l'adresse de sa soeur; elle demeurait place Royale, qui etait alors le quartier a la mode, au numero 6.”
aici îngrijitorul ediției plasează o notă: La place Royale (place de Vosges) avait ete inauguree en 1612 et etait alors un sejour a la mode; l'actuel n. 6 appartenait alors a Pierre Jacquet, vicomte de Tigery avant de passer au prince de Guemenee. Quand Dumas ecrivait le roman, le deuxieme etage de 6, place de Vosges etait occupe par Victor Hugo. L'adresse est signe d'amitie.
ar fi, desigur, o răutate din partea mea să adaug vreun comentariu legat de starea literaturii noastre la ora la care Dumas scria cărțile astea, sau de starea străzilor din București la 1612. mă mulțumesc să remarc că moștenirea trecutului apasă mai greu pe umerii celor care au un trecut mai memorabil. din cauze asupra cărora nu mă opresc, noi nu am avut șansa lor. noi avem mai multă treabă cu viitorul. sper să ne-o facem!

browse-cultura

2009-02-26T14:33:00.005+02:00

mi-am dat seama că noi trăim într-o eră a browsing-ului. asta ne caracterizează viețile - răsfoim. se pare că nu mai avem timp să ne adâncim în lucruri, ne ajunge contactul de suprafață, pastila scurtă, ideea nedesfășurată. am ajuns niște cititori de ziare.
dar uite cadrul din final din sanjuro al lui kurosawa, când samuraii din familia a cărei onoare tocmai a fost salvată îl roagă pe salvator să rămână cu ei. îl admiră, vor să învețe de la el, dar el are un alt drum. cum e compusă scena, cum îl țin între ei și cum se face țăndări cadrul când el își impune voința și pleacă! un review al filmului aici. n-am găsit scena de care vorbesc, dar uite una care trebuie să fi fost cel puțin la fel de greu de coordonat. asta e marca unui film, ca să luăm un exemplu, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării...

fie că e un film, o carte sau un cântec - dacă e bun nu se poate să fi fost făcut răsfoind. superficialitatea și valoarea nu se prea întâlnesc, cred că așa scrie undeva în vreo lege din alea - ale firii. m-am tot întrebat după ce recunoști un produs valoros (artistic, științific, comercial - de orice fel).
și cred că răspunsul, doamnelor și domnilor, este: după grija pentru detaliu. acea carte va fi bună, care a fost cumpănită și echilibrată în cele mai fine amănunte ale ei, căreia nu-i prisosește și nu-i lipsește nimic. acel film, în care fiecare scenă este compusă perfect în unitatea ei și se înlănțuie perfect cu toate celelalte. acel site, care a fost prevăzut pentru cât mai multe modele de comportament ale utilizatorilor și este pregătit să răspundă celor mai diverse personalități și așteptări.
ca să faci un lucru bun e nevoie de adâncime. adâncimea cere timp, iar timpul nu poate fi scurtat decât de geniu, uneori. deci, un sfat prietenesc - dacă nu sunteți genii, nu mai răsfoiți tot timpul. stop browsing, dwell on things...

tir

2009-02-25T11:04:00.007+02:00

un jurnalist s-a distrat plimbându-se câteva ore prin lumea colorată a șoferilor de tir. aici.
părerile mele despre șoferii de tir pendulează între ura de rasă și înțelegerea unei meserii dificile. am un unchi care e șofer de tir cred că de când mă știu și e sănătos la cap. e un șofer deosebit de prudent chiar când conduce o mașină mică, și foarte atent la ceilalți din trafic.
pe de altă parte, experiențele mele de șofer sau pasager cu tiriști nu sunt din cele mai poetice. odată unul a scos bâta de baseball pe geam la noi, după ce tot el nu ne-a lăsat să-l depășim - pur și simplu a trecut pe contrasens și ne-a împins spre parapet. noroc că era tata la volan, eu cred că mă încăpățânam și mă arunca de pe pod. altul mi-a dat oglinda din stânga peste cap vrând să treacă de pe a doua bandă pe prima. dacă nu claxonam disperat cred că o pățeam mai rău.
în fine, nu demult i-am întâlnit pe autostradă, la 6 dimineața. mergeam spre Pitești. ninsese și se făcuse o ceață de nu vedeai la 20 de metri în față. să depășești un tir era cumplit, îți arunca jetul de mâzgă în geam de nu mai vedeai nimic, chiar cu ștergătoarele pornite la maxim. în situații de felul ăsta, pentru că parapetul din stânga e nesemnalizat și bolnav pe autostrăzile noastre, eu mă ghidez după ce e în dreapta - tirul tot mai are niște luminițe care te ajută să ții direcția bună. ei, un tirist din ăștia se uita la poze cu femei sau mai știu eu ce făcea, pentru că nu m-a văzut când am intrat în depășire și a vrut să depășească și el ceva din față. am claxonat ca un disperat să nu mă zboare pe sensul celălalt. dar altfel sunt băieți buni.:D
ar trebui făcut un studiu asupra modificării comportamentului uman când subiectul se urcă la volan. volanul îți dă putere, sau cel puțin senzația că o ai. și-atunci începi să te manifești, să iasă fițele din tine. rezultatul: ți se pare că 80% din restul mașinilor din trafic sunt conduse de idioți. mai rău e că așa li se pare tuturor.

fetița cu ceaiul de fructe

2009-02-24T00:48:00.004+02:00

sunt cu midori în ceainăria Vasiliada. ceai bun, nu se fumează, atmosferă prietenoasă. păcat de canapelele de lemn, puțin confortabile.
după ce comandăm și începem să ne facem de lucru fiecare cu câte ceva de citit, apare o familie. el, tuns cam demodat, cu ghete ieftine, din alea de imitație de piele roșcăție, demodate și ele. cu căptușeală de blană sintetică (se vede când se așează și i se ridică blugii). ea destul de ștearsă, genul de femeie care nu prea are vreme să se bucure de feminitatea ei din cauza problemelor de zi cu zi. brunetă, cu părul lung, nemachiată.
și o fetiță. blondă, năzdrăvană, cam pe la 5-6 anișori. i se explică cum că, dacă sună din clopoțel, vine o doamnă și îi servește. probabil faza i se pare desprinsă din povești. ascultă cu ochii mari.
sună și li se ia comanda. nu prea le au cu ceaiurile, cer să li se recomande ceva cu fructe, mai dulce, să-i placă și celei mici. tipa le recomandă un ceai denuștiucare, cu miere. ei zic ok. și - băi, m-a apucat o duioșie și o milă - cer trei cești! ceainicul ăla abia de are patru cești de turnat din el cu totul. au băut un amărât de ceai de fructe în trei. și au mai cerut o porție de pricomigdale, tot pentru aia mică, pe care o strigau să nu mai coboare jos în librărie (ceainăria e sus la etaj), pentru că vin țiganii cu sacul să fure cărți și copii. fata a zis că pricomigdalele sunt prea tari și ea a învățat să nu-și strice dinții cu dulciurile.
au plătit, au plecat. să le dea Dumnezeu sănătate.
”Codruța” o strigau pe fată.

hai să fim buni ;)

2009-02-21T11:37:00.002+02:00

de multe ori mi-am promis că îi nimicesc la mine pe blog pe cei care m-au călcat pe bătături prin orașul ăsta mare.
pe dementa de angajatoare a lui adishore, care a înștiințat-o că nu crede că vor putea colabora, la sfârșitul primei ei zile de muncă, după ce la interviurile de până atunci totul mergea ca uns și după ce, în ziua respectivă, îi dăduse de făcut chestii cu totul fără legătură cu fișa postului.
pe ăia din tratoria boca, pe care i-am iubit pentru pastele lor delicioase și pe urmă i-am luat de la suflet pentru că ne-au adus o mizerie de cremă de ciuperci, după ce prima porție fusese o poezie (am suspectat că n-au făcut decât să lungească crema inițială cu niște apă fierbinte; după ce am refuzat porția, ne-au mai pus-o și pe bon; dacă nu ne-o puneau poate mai treceam pe-acolo...).
pe ăia din il calcio, care ne-au somat să părăsim mai repede localul, pentru că e lume care așteaptă (problema ăstora era că jucam mikado - frate cu maroco - la masă, după ce terminasem consumația; dacă am fi discutat despre vreme și am mai fi comandat o sticlă de apă plată, cu siguranță ne-ar fi lăsat în pace...)
pe cei care în trafic se comportă ca niște turci, cu numărul de înmatriculare supus oprobiului public.
dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, lasă-i mă și pe ei. pe toți. lasă-i, că atâta au învățat și atâta fac. dacă ne pierdem tot timpul vânând prostia și grosolănia bucureșteanului, ne facem atâta sânge rău că nu mai ajungem să ne bucurăm de ce e frumos, de oamenii pe care îi iubim.
a! dacă vânătoarea asta ar fi un job plătit și ar dura de la 8 la 16, eu sunt primul candidat. da' să se respecte fișa postului!

ziua lu' unchiu' Mihai

2009-02-15T21:19:00.007+02:00

he hee, unchiu' Mihai a ajuns pe la 71 de ani. parcă așa. vizită de familie, un regal gastronomic marca mătușa - tartine cu icre negre, icre de crap, roșii umplute cu vinete, rulouri de șuncă cu țelină, salată de crudități, pe urmă pește - păstrăv și somon prăjit, pe urmă ciorbă de burtă, friptură de vițel sau pui la cuptor, cu crochete de cartofi și brânză, murături și mămăliguță. încheiem cu tort de casă, prăjitură și fructe.
dom' Mihai e în formă maximă. ajungem flămânzi, că ne-am păstrat, de... dumnealui ne ține 10 minute cu o poveste despre un coleg evreu din tinerețe, care, cu prietena într-o ieșire la munte, a cerut o țuică. păi nu ceri două, mă, și pentru gagică? cee, gagica bea acasă, avem țuică acasă, aici beau eu, ajunge!
urmează la rând alte povestiri, majoritatea din comunism. unchiu' Mihai a traversat comunismul, cum am mai spus, din '57 sau așa ceva și a prins și felia asta subțire de democrație. de când eram liceean, mă tachina spunând că Emil Cioran a fost un derbedeu, a rămas student toată viața în Franța pentru că nu-i plăcea munca. el, unchiul, a fost un om din clasa de mijloc și simt foarte bine, de fiecare dată când ne întâlnim, ce urme a lăsat comunismul în viața lui.
de multe ori ne-am certat pe tema: era mai bine în comunism. nu puteam să înțeleg cum trecea așa de ușor cu vederea suprimarea libertății de exprimare și încălcarea altor drepturi cetățenești, bătând moneda pe: ”aveai siguranța locului de muncă” sau ”nu ți-era frică să ieși pe stradă”. dar cu timpul am înțeles... pentru el asta era principalul - autoritățile își fac treaba, nimeni nu o pățește dacă nu face tam-tam politic, e un aer ușor muncitoresc și calm, timpul liber înseamnă un spectacol, un grătar la iarbă verde și o mâncărică bună. unchiu' Mihai, provincial sosit în capitală să facă box la clubul Steaua, și-a însușit cultura de bloc a comunismului. lumea atunci era mică - colegii, vecinii, Dacia și concediul. fără scandaluri la tv, fără derbedei care pretind că au fost eroi sau disidenți.
la mulți ani!

proteste, dar să știm și noi...

2009-02-13T15:23:00.002+02:00

oamenii ăștia încearcă, din câte am înțeles, să ne transmită că autoritățile (primăria) vor să-și bată joc de Cișmigiu și de Piața Operei. dar ar face și mai bine să ne spună exact în ce constă pericolul. habar n-am care e problema cu Cișmigiul, de la ei de pe site n-am înțeles în cele 3 minute pe care le-am putut acorda. să dea Dumnezeu să fie bine...

le-au dat dansul înapoi

2009-02-13T10:10:00.002+02:00

tribului maori i-a fost recunoscut de către statul neozeelandez dreptul de proprietate asupra dansului haka. oamenii erau supărați că dansul lor era folosit în comunicări care nu aveau nici o legătură cu semnificația lui culturală, cum ar fi reclamă la mașinile Fiat sau la nu știu ce brutărie (au pus oameni de turtă dulce să danseze haka).

înțeleg că vor primi despăgubiri de vreo 60 de milioane de dolari, dar nu mi-e clar dacă All Blacks vor mai avea sau nu dreptul să execute dansul la competiții. mi se pare că li se interzisese deja asta. așa că tribul maori ne dă o lecție despre cum să lupți pentru proprietatea intelectuală. sau culturală, cum vreți. niște călușari neozeelandezi, cam pe-acolo :P

ADEVĂRUL

2009-02-11T23:05:00.003+02:00

adevărul este că nu sunt fericit în țara mea. de fapt, nu, nu e ăsta adevărul. adevărul este că nu țara mea mă face fericit. mă fac fericit iubita mea, prietenii mei, părinții mei, omenii lângă care am crescut și care mă iubesc. și mă fac fericit eu, pentru că îi iubesc la rândul meu și pentru că nu pierd timpul să mă vait că ar fi mult mai bine în altă parte, ci mă bucur de ce am.
dar adevărul, tristul adevăr, este că fericirea se datorează în prea mică măsură țării mele. de ce iubesc eu România? (întrebarea e bine pusă, ți se înfige bine în minte). ei bine, n-o iubesc. în mare, în momentul de față nu arată ca o țară care să inspire dragoste. asta pleacă de la nivel politic și administrativ, pentru că din bubele de acolo curg și hibele în educație, artă, cultură și alte domenii frumoase.
ministrul de interne, ăsta ultimul, dacă nu s-o fi schimbat între timp, a făcut o declarație la început de mandat. a anunțat prioritatea ministerului pe care îl conduce. vă țineți respirația, cum mi-am ținut-o și eu, așteptând vreo viziune strategică în timp de criză, ceva cu bătaie lungă. ei bine: nu! obiectivul noului ministru este să strângă hoții de pe stradă... succes!
iar mai deunăzi, când am fost cu midori la Sting, așteptam la garderobă să ne luăm hainele. în fața noastră, o doamnă era exaltată de discuția cu un domn pe care îl apela ”domnule ministru” în sus și-n jos. domnul ministru povestea cu un glas suav despre strategia lui de personal. nu avea de gând, domnul ministru, să intre în memoria angajaților ministerului ca un zbir care i-a dat afară, deși recunoștea că mulți stau degeaba pe-acolo și sunt incompetenți. dar avea domnia lui să-i pună la treabă, să le dea fiecăruia ceva de făcut în așa fel încât să simtă presiune și să plece singuri, pentru că nu fac față. ce să zic... succes!
Mihaela și Laur pățesc ce v-am povestit deja, maică-mea așteaptă de aproape două luni să-i dea unii de la Mall banii pe niște ghete care s-au rupt de cum le-a pus în picioare și pe care au promis că le repară și le-au adus înapoi mai rău decât erau. lui bodipod i-au tăiat cauciucurile. în trafic ne presăm și ne înjurăm la fel ca întotdeauna... frate, ce se-ntâmplă, mai potoliți-vă, chiar vreți să ne sufocați?

concertu' lu' Sting și mărunțișuri românești

2009-02-11T00:09:00.007+02:00

pentru cine nu știe, Sting este un mare cântăreț. de altfel și un mare compozitor. compozitor și interpret i s-ar fi zis, dacă s-ar fi născut în eterna și fascinanta...
din fericire, s-a născut în eterna și marea Britanie. dar lăutele la care au cântat, el și Edin Karamazov (elev al lui Sergiu Celibidache), sunt făcute de un român. Cezar Mateescu, din câte am înțeles din pronunția lui Sting, marele cântăreț nefiind un vorbitor fluent al limbii române, dar întâmpinându-ne cu un impecabil ”bună sara!”.
Sting ne-a purtat prin labirint, cu piesele lui elisabetane. asta a fost. și la sfârșit ne-a readus în modernitate cu fields of gold, i'll be watching you, message in a bottle, roxanne și fragile, care a sunat minunat în limba elisabetană.
acest domn Sting este un tip trecut puțin de floarea vârstei, cu un costum negru bine croit, politicos și puțin ironic, dar cald, și mai ales curajos. pentru că se cheamă curaj ce face el în aceste vremuri epicureice, să reînvie compozițiile unui John Dowland și să vândă vreun milion de albume cu muzică concentrată, lustruită bine, acustică și grea. e un tătic.
între timp, vecinii mei Laur și Mihaela se luptă de doi ani de zile în justiție să recupereze casa lor de pe Calea Victoriei, în care un chiriaș a făcut bordel și club de noapte și a refuzat să mai plece. omul susține oficial că el nu mai stă acolo, dar dacă Laur sau Miha încearcă să intre în locuință sunt amenințați cu cuțite și pistoale. Academia Cațavencu publică povestea lor în noiembrie anul trecut și încă nu se întâmplă nimic...
între timp, lui bodishor îi taie un dobitoc 3 (trei) cauciucuri pentru că a parcat - atenție!!! - în spațiu public, adică nici mai mult nici mai puțin decât pe stradă, nu pe vreun loc de parcare plătit. cutume, tati!
m-am enervat. azi pe facebook m-am alăturat unei cauze. ceva cu ”de ce iubim România”. pentru că vine Sting să cânte aici, d-aia.

instalatori

2009-02-10T00:19:00.004+02:00

eu îi știu de mic, pentru că întotdeauna am locuit la bloc.
taximetriștii sunt contemplativi (e o altă discuție de ce cred că asta e trăsătura care îi unește pe toți), farmaciștii și mai ales farmacistele sunt leeeeeeeeeeenți (parcă îți fac în ciudă când te grăbești). instalatorii sunt repeziți și mari.

uneori, în loc de lădița cu scule ei cară tradiționala sacoșă cu scule. sacoșă de rafie.

mai toți instalatorii care ne-au intrat nouă în casă au fost mari, sau cel puțin dolofani. ai zice că își pun singur bețe în roatele meseriei, făcându-și munca mai grea decât este deja. trebuie să se aplece, să se întindă, să tragă, să taie, să înșurubeze și să înfileteze, toate astea în cele mai meschine și mai solicitante poziții. în spații mici, în colțuri, sub chiuvete. gâfâie mereu, din pricina asta.
pe urmă, ei trebuie să facă în vreun fel să se atingă de peretele tău alb cu mâinile lor pline de negreală. îmi place în schimb că fac teste. natura meseriei i-a învățat așa. au înfiletat țeava, verifică dacă curge cumva pe undeva. curge? mai cumpărăm un teu și refacem lucrarea.

Alba Iulia

2009-02-09T10:26:00.009+02:00

oraș destul de mic, liniștit, fără puls balcanic. parcă n-are personalitatea Sibiului sau a Brașovului.

adevărul e că n-am apucat să-l batem foarte amănunțit cu pasul, dar am înțeles despre ce e vorba. arhitectura centrului se remarcă printr-o îmbinare reușită de hotel comunist

cu catedrală ortodoxă :P. catedrala e ok în interior, am prins-o goală și tăcută; de asemenea, mare și curată. îmi vine să o asociez cu cuvintele ”seninătatea moților”.

a propos, în Alba Iulia Calea Moșilor se zice Calea Moților. ;)

îi claxonez

2009-02-03T23:20:00.004+02:00

da, cred că voi continua să-i claxonez și să nu-i las să se bage în față. pentru că dacă nu îi claxonez și îi las, ei se bagă. și nu zic merci (știți cum se face, pui avariile pentru două-trei secunde...). consideră că ți-au arătat că ei sunt șmecheri, șoferi buni, băieți descurcăreți, pentru că s-au încadrat pe banda de făcut la stânga, mai liberă, iar când se pune verde pentru direcția înainte îți taie ție fața.
există două atitudini posibile, două metode de a te raporta la traficul din București și la șoferii lui. o atitudine zice: nu-ți fă sânge rău, lasă-i să se bage, o să pierzi prea puțin timp dacă nu pui la socoteală că ți-au tăiat doi-trei fața și-i lași în pace; așa ai vreme să te gândești la ale tale. a doua zice: arată-i acestui tip că nu e singur pe stradă și că restul traficanților nu sunt jaloane pentru el, marele Schumacher; cineva trebuie să o facă, pentru că Poliția nu îl prinde și nu îl amendează, pentru că bunul simț scufundat în cotloanele ființei lui nu va scoate singur capul la suprafață. el cu șmecheria lui trebuie deranjat, trebuie șicanat și pus la loc.
asta a doua e o atitudine mai militantă. presupune consum de nervi și, într-o măsură, intrarea în jocul lor, al celor care se cred singuri pe stradă. dar uite ce gândesc ei, ca să înțelegi că a-i lăsa în pace nu poate să reprezinte o soluție pentru mai mulți, ci doar pentru tine, pentru liniștea ta interioară.
un tip, după ce vrea să facă dreapta direct de pe linia de tramvai, în timp ce eu vreau să merg înainte de pe banda de lângă trotuar, coboară nervos după ce eu nu-l las, iar el se bagă și-mi agață oglinda din stânga. pentru că adoptă atitudinea ”gura mare”, îl pun la punct: ”erai pe linia de tramvai și voiai să-mi tai calea și să faci dreapta!”. la care el răspunde, senin: ”și ce dacă?”

câți se nasc și câți mor în timp ce bați 2 taste

2009-02-03T11:11:00.003+02:00

am pescuit chestia asta de pe blogul lui Dragoș Bucurenci. e o simulare a ritmului în care se nasc și mor oameni pe planeta asta, însoțiți de emisiile de CO2 pe care le produc. am rămas cu ochii la ea minute bune, văzând cum zboară cifrele la nașteri și decese. va să zică, nici o zi fără nou-născuții și morții ei... te iei cu treabă și, dacă lași fila deschisă cu simularea respectivă, te-ntorci și vezi că în juma de oră, cât te-ai plimbat pe net prin alte părți, s-au născut vreo 8000 de oameni sau așa ceva și au murit cam 4000 sau pe-acolo.
desigur, proiectul are o componentă ecologică, despre care puteți citi dacă dați scroll (cel puțin pe monitorul meu a fost nevoie).

brands

2009-02-01T01:05:00.002+02:00

am avut o mică tresărire azi dimineață, când, aplecat peste chiuvetă, îmi clăteam dinții după periaj. ceva nu era în regulă. poate eu :D.

mica burghezie

2009-01-31T01:08:00.006+02:00

stați să vedeți.
într-o discuție amestecată despre romantism, invitații la nuntă, planuri de viitor și petrecere de ziua lui, Geo a declarat că el și viitoarea soție, Andra, sunt burghezi. mie asta mi-a plăcut foarte tare.

s-ar putea să se impună un click pe poză pentru o citire e efectivă a conversației noastre.
de ce îmi place? nu știu, pur și simplu îmi place. George al meu va deveni imaginea rutinei burgheze. muncit pe rupte la birou, venit seara acasă mulțumit, băut un pahar de vin și jucat cu ăia mici pe genunchi. eu unul mă dau în vânt după așa ceva. mai puțin partea cu munca la birou...
dar stați, nu e tot, burghezii mei merg la Ateneu. mergeți mă copii, ascultați o muzică bună!

Geo, Andra, dacă e prea indiscret ceva am șters imediat :P.

destinația liniștită și calmă pentru week-endu viitor

2009-01-29T22:27:00.008+02:00

printre clișeele veșnic la modă pentru locuitorii distinsei capitale este să ”evadeze” în week-end-uri. fie vară, fie iarnă, bucureștenii evadează în week-end spre zări mai senine, fugind de năprasnicul și sagacele dușman: stresul! uuuu...

eu aș pune un pariu că românii din alte orașe nu se declară așa de stresați. și aproape că aș mai pune unul: că bucureștenii înșiși nu sunt așa de stresați cum declară. orașul te calcă într-adevăr pe nervi - e aglomerat, e murdar, oamenii sunt mai deprinși ca oriunde să-i calce pe ceilalți în picioare pentru a intra ei în față, sunt grăbiți și irascibili.
dar mizeria, urâțenia, stresul, ca și frumusețea, sunt mai mult în ochiul privitorului decât pe străzi și în magazine. înaintez îndrăzneața ipoteză că bucreștenii și-au creat un folclor despre cât de stresant e să locuiești în București. azi n-a fost o zi tocmai rea. cu ploaia asta am stat mai mult în casă. dar m-a sunat văru-meu de la sibiu să mă-ntrebe cum o duc, cum mai e în București. cum să fie, ca de obicei - infect: mizerie, aglomerație, nebunie...
ne-am obișnuit să ne plângem, ne-am obișnuit să fim compătimiți - ”da, e groaznic, știu, eu n-aș putea trăi aici...” văicărelile astea ne pun pe noi într-o lumină proastă. cine sunt cetățenii acestui oraș? noi. cine să schimbe lucrurile și să facă orașul plăcut de locuit? OBAMA, desigur :)).

un articol vintage

2009-01-28T11:52:00.006+02:00

plictisul, ne învață filosofii, este rău. Socrates nu se plictisea niciodată să-i ia la bani mărunți pe cei care se dădeau mari că știu ceva dar nu prea știau mare lucru. Pascal, dacă îmi aduc bine aminte de pe vremea când citeam cărți de filosofie, avea și el un cui împotriva plictisului. bodipod, mai recent, a readus în discuție conceptul, pomenindu-mi remarca doamnei B.: numai proștii se plictisesc.
urmărind acest filon al autorilor preocupați de problema plictisului (Socrates, Pascal, bodipod, domana M.), nu putem să nu remarcăm că, într-adevăr, plictisul redevine actual. eu însumi am petrecut două-trei zile gândindu-mă la subiect, speriat că aș putea să mă plictisesc și aș fi pus atunci în lumina defavorabilă aruncată de difiniția de mai sus.
lumea se plictisește, iar când se plictisește, lumea vrea ceva nou.
de când cu internetul și cu dinamizarea mijloacelor de comunicare și de producție, noutatea a devenit ceva la ordinea zilei. avem adidași noi în magazine o dată la câteva luni sau mai repede, haine la fel, electrocasnicele, aparatele foto, computerele și tot soiul de electronice se schimbă de la o zi la alta, totul e atât de nou încât ne-am plictisit să urmărim ritmul în care se schimbă. orice liceean care dispune de fonduri își ia telefon nou, îl învață pe de rost în 2 zile, îi place cum arată încă vreo 3, după care îl vinde pentru că vrea unul nou.
granița dintre nou și vechi a crescut disproporționat în favoarea vechiului. lucrurile se învechesc al naibii de repede, știrile, gadget-urile, trend-urile sau cum pisici le-o mai zice la chestiile astea cu spoială de high-life, se perimează rapid. însăși goana asta după nou a devenit o chestie plictisitoare și riscă să se demodeze în curând. oamenii caută acum chestii vintage. cele mai noi și mai interesante chestii sunt chestiile vechi, cu patină. dar stați liniștiți, nu va dura mult și chestiile astea vechi, vintage, vor avea exact soarta celor noi - se vor învechi.
așa cu plictisul. numai proștii se plictisesc. să nu îndrăzniți cumva să vă fi plictisit citind asta!

parcați la mall, dormiți la mall

2009-01-25T14:34:00.002+02:00

după atâta comentat discursuri de mari oameni politici și urmărit prestațiile publice ale lui Obama, am zis că a sosit momentul pentru un pui de relaxare. așa că am tras cu midori o fugă până la the mall. nu the mall peluza din fața casei albe, ci the Vitan mall, unde auzisem noi că, din când în când, mai bagă filme. ne-am dus la o comedioară tâmpițică cu Adam Sandler și o tipă din Friends, parcă Monica e personajul acolo, pe care mi-e lene să caut cum o cheamă. filmul film, comedie americană cu copii, în care n-ai decât să te prefaci că ai 12 ani și să râzi tare, cât să se uite doamna de pe rândul 7 spre tine (tinerii din ziua de azi...)

și după film, hai s-o tăiem acasă. hai, dar pe unde, că acum în mall e cu tichete de parcare și costă 1 leu ora. nu e rău, să te simți în siguranță că nu-ți fură nimeni mașina, căci vajnicii luptători bgs păzesc cu strășnicie etc. (bine, atâția ani de zile a fost gratis...) acum probabil se câștigă cel puțin 100.000 de lei pe săptămână din parcare, adică un miliard. not bad :D
numai că pentru leii ăia trei pe care trebuia să-i dăm noi trebuia să ne așezăm la cozi respectabile. atât de respectabile că stăteau oamenii prin ușile rotative de la intrare, formând o coadă răsucită, învârtită... sunt numai câteva aparate din astea unde poți să plătești, dintre care cele mai năpăstuite la intrări/ieșiri.
noi știam, slavă Domnului, una jos pe lângă bamboo, cum mergi spre parcarea subterană. ne-am simțit miniștri când am văzut că acolo nu era nimeni! cam așa trebuie să se fi simțit cine a inventat google-ul, youtube-ul sau mai stiu eu ce prostii. lumea se bate pe diverse mijloace de a face bani și aici nu e nimeni!!!

structura lui Barack

2009-01-22T23:55:00.006+02:00

tipii de la Cotidianul (ziar pentru cititori de elită), au tradus fraza lui Obama: ”America, know this: they (the challenges) will be met!” cu ”America, să știi: aceste provocări vor fi îndepărtate!”. am fost foarte bucuros să aflu, din același ziar, că domnii Petre Roman și Adrian Cioroianu au considerat discursul ”magistral” sau poate de-a dreptul... ”deosebit”.
acum lucruri serioase. m-am tot gândit la acest discurs și recunosc că m-am înșelat cu privire la climax-ul lui. punctul culminant nu este pasajul din care fac parte cele două propoziții care mi se pare mie că-l vădesc pe Obama drept bun orator prin tone of voice: ”These things are old. These things are true.” dar să le luăm la rând, am trei lucruri de zis:
1. care e structura discursului
2. care e punctul lui culminant
3. o chestie foarte interesantă, propozițiile mele vedetă fac parte nu din climax, ci dintr-o porțiune de fixare.

așadar, dacă sunteți amatori de ceva rigoare:
1. structura discursului (îl puteți citi pe tot aici sau îl puteți revedea mai jos):
a) avem un exordium întrerupt de un intermezzo dedicat președintelui Bush, căruia i se mulțumește. asta se întâmplă în mod tradițional când un nou președinte preia puterea, zice: amice, merci pentru ce ai făcut pentru țară și pentru că ai fost băiat bun în perioada mea de instalare la casa albă. momentul acesta din discursul lui Obama a fost deosebit de scurt, față de discursurile altor președinți de până acum. exordium-ul ca atare a fost foarte scurt, după care s-a intrat în pâine. dar mă opresc un moment la introducerea asta, pentru că ea e deosebit de bine scrisă ca și cadență, e ca o poezie:
I stand here today
humbled
by the task before us,
grateful
for the trust you have bestowed,
mindful
of the sacrifices borne
by our ancestors.

b) partea I - criza, cauzele ei, starea de spirit, cum trebuie s-o privim.
Obama avertizează că nu doar acei indivizi iresponsabili sau interesați care au mâncat banii băncilor sunt vinovați de criză, ci și clasa politică americană prin deciziile pe care le-a luat sau frica de a lua decizii când trebuia. deci criza nu e doar economică, e o criză de încredere și de hotărâre într-un moment în care, susține el, lumea s-a schimbat. (greed and irresponsibility on the part of some, but also our collective failure to make hard choices and prepare the nation for a new age.)
sunt două tipuri de consecințe ale crizei: economice și morale. astea morale țin de atitudinea de frică și de neîncredere (a sapping of confidence across our land - a nagging fear that America’s decline is inevitable, and that the next generation must lower its sights.). mr. Obama va încerca desigur să ne redea încrederea și curajul, asigurându-ne că sunt oameni care se gândesc la ce e de făcut în momentele astea și au și soluții (Today I say to you that the challenges we face are real... But know this, America - they will be met!).
bun, deci o să luăm în piept aceste provocări ale crizei. cum vom face asta? crezând în valorile în care au crezut strămoșii noștri. în viziunea lor despre libertate și tot restul trebuie să ne căutăm motivația de a merge mai departe fără să coborâm standardele. acuma vine un moement foarte frumos, în care ni se atrage atenția că cei care au făcut lucruri mărețe sunt oamenii activi, care nu s-au speriat de una de alta, ci au fost curajoși și creativi, au avut o viziune și au impus-o (– we don’t lower sight, we understand that greatness is never a given. It must be earned. Our journey has never been one of short-cuts or settling for less. It has not been the path for the faint-hearted - for those who prefer leisure over work, or seek only the pleasures of riches and fame. Rather, it has been the risk-takers, the doers, the makers of things...). urmează o invocare într-un stil eroic a strămoșilor și un apel la continuitate - suntem la fel de creativi și de potenți ca și ei.
după ce s-a ocupat de aspectul moral, mr. Obama trece la măsurile concrete, economice și sociale, pe care administrația va trebui să le ia. și astfel se încheie prima parte, destul de ”americană” d.p.d.v. al adresei discursului. (We will build the roads and bridges, the electric grids and digital lines that feed our commerce and bind us together. We will restore science to its rightful place, and wield technology’s wonders to raise health care’s quality and lower its cost... All this we can do. And all this we will do.)

b) partea a II-a - criza la nivel global și rolul Americii în lume
această parte a discursului spune așa: băieți și fete americani și americane, toată lumea se uită la noi, unii cu speranță, alții cu neîncredere. haideți să le demonstrăm tuturor că noi (cu valorile în care credem) putem să învingem în această luptă! (cu cine se luptă Obama și americanii? - cu terorismul, cu ura, cu sărăcia, dar mai ales, și asta apreciez cel mai mult în discursul ăsta, cu indiferența). prin urmare, America este pregătită să-și asume, în plină criză, atitudinea curajoasă a unui lider mondial: And so to all other peoples and governments who are watching today, from the grandest capitals to the small village where my father was born: know that America is a friend of each nation and every man, woman, and child who seeks a future of peace and dignity, and that we are ready to lead once more.
că tot veni vorba, aici trebuie să pun 2. și să spun: ăsta e punctul culminant al discursului; de altfel, când îl asculți, înțelegi asta după reacția poporului adunat în the mall, care e un foarte bun indicator în astfel de cazuri.
partea a II-a mai conține câteva vorbe de politică externă, adresate celorlalte națiuni, teroriștilor și propriului popor. se merge mai departe pe firul continuității și al înălțimii valorilor americane. americanii sunt un popor de soldați mânați de înalte idealuri și se pun în slujba a ceva mai înalt, au vocația serviciului: As we consider the road that unfolds before us, we remember with humble gratitude those brave Americans who, at this very hour, patrol far-off deserts and distant mountains. They have something to tell us today, just as the fallen heroes who lie in Arlington whisper through the ages. We honor them not only because they are guardians of our liberty, but because they embody the spirit of service...
în principiu, băieții răi să se ferească de vajnicii cowboy, cei buni să aibă încredere și să-și asume același drum îndrăzneț. americanii sunt o națiune cu o misiune dată de Dumnezeu, își asumă rolul de pacificatori și de eroi, inamicii n-au nici o șansă. ăsta e fragmentul cel mai hollywood-ian: We will not apologize for our way of life, nor will we waver in its defense, and for those who seek to advance their aims by inducing terror and slaughtering innocents, we say to you now that our spirit is stronger and cannot be broken; you cannot outlast us, and we will defeat you.
mai e un pasaj interesant despre cum America rezumă întrega lume prin componența ei religioasă (e de remarcat că Obama menționează diversitatea religioasă, nu etnică), pentru că marile războaie sunt războaie religioase. diversitatea americanilor se presupune că le dă o mai mare înțelegere asupra înfruntării dintre doctrine, pentru că au învățat din greșelile proprii. (We are a nation of Christians and Muslims, Jews and Hindus - and non-believers. We are shaped by every language and culture, drawn from every end of this Earth... we cannot help but believe that the old hatreds shall someday pass; that the lines of tribe shall soon dissolve; that as the world grows smaller, our common humanity shall reveal itself; and that America must play its role in ushering in a new era of peace.)

încheiere
și totodată punctul 3. pe lista mea. urmează cel mai metaforic și mai abstract pasaj, în care ce am învățat mai sus ni se fixează în memorie prin cuvinte frumoase și un ton de mare predicator: Our challenges may be new. The instruments with which we meet them may be new. But those values upon which our success depends - hard work and honesty, courage and fair play, tolerance and curiosity, loyalty and patriotism - these things are old. These things are true. They have been the quiet force of progress throughout our history. What is demanded then is a return to these truths.
deși mulțimea a sărit în sus la proclamarea rolului de lider mondial al SUA, eu aici vibrez cel mai tare, la valori, la apelul să ne găsim motivația și să muncim ca să atingem țintele în care credem. This is the price and the promise of citizenship.

așadar, ascultați-l pe Obama, doamnelor și domnilor, și încercați să fiți buni cetățeni. dacă vă întrebați de ce președintele american are acest tip de discurs iar la noi nu există un politician care să vorbească așa și să miște atâtea milioane de suflete cu vorbele lui, răspunsul este acesta: noi nu suntem cetățeni ai acestei țări, n-o iubim, n-o respectăm, nu ne mândrim cu ea și cu spiritul ei. noi se întâmplă să trăim p-aici.

back with Barack

2009-01-21T23:56:00.004+02:00

he he, m-am ținut de cuvânt și mă întorc cu niște comentarii. i-am studiat discursul tipului. așa luat la bani mărunți e o bucățică bine scrisă, structurată, puțin emfatică pe alocuri, un discurs de mobilizare decent. tonul cu care e recitat de Barack îi dă mai mult de jumătate din forță. vă atrag atenția în special asupra unui fragment din ce consider a fi punctul culminant al discursului, care spune așa: ”But those values upon which our success depends... - these things are old. These things are true.” în punctul ăsta mi se pare cel mai impresionant ca ton, ca încărcătură emoțională.

la nivel de conținut, discursul zice cam așa: trăim vremuri grele, iar ca să trecem de ele trebuie să fim responsabili și să punem osul la muncă, așa cum ne mândrim că au făcut strămoșii noștri; problema noastră nu e că ne-au îmbătrânit mințile (zice undeva că americanii sunt un popor tânăr, foarte frumos, pe noi cei de la youngminds ne-a umplut de mândrie), problema noastră e să găsim resurse pentru o motivație puternică de a depăși criza și să înțelegem că lucrurile se reașează în lume. asta e cea mai ok chestie pe care discursul o realizează - pune degetul pe marea rană a prezentului: indiferența, scepticismul, lipsa de încredere (și de credință).

m-am lungit deja, așa că o să postez care cred eu că e structura discursului într-un articol nou.

obama

2009-01-21T12:01:00.002+02:00

i'll be ba(ra)ck with... comments I suppose.

faces

2009-01-19T23:58:00.004+02:00

azi m-am plimbat printr-un București înduioșător. am văzut două doamne care lucrează la salubrizare (îți vine ușor să zici gunoieri, dar parcă e ciudat ”gunoiere”) care făceau așa. își luau prînzul pe un tomberon răsturnat, cu un sac menajer din ăla negru pe post de față de masă. apoi au trecut pe lângă mine și unul pe lângă altul doi domni destul de în vârstă, care au purtat următorul scurt dialog, aproape din mers:
- ce faci?

- bine... (dă să treacă, grăbit, dar revine tot el -). mi-am găsit deja de treabă, ți-am zis? acum la 15.30 mă duc (se-nțelege că menționa ora așa cum îi fusese comunicată de către angajator). paznic, 10 milioane jumate pe lună! boierieee...
un jandarm (subofițer) care păzește o ambasadă pe micul traseu de plimbare ne-ecvestră (Linda parcată pe undeva pe Arthur Verona) vorbește cu un alt pensionar, cunoștință de-ale lui, și îi explică cum a petrecut de Anul Nou:
- ne-am odihnit și noi creierii, am fost la Călimănești...
- i-auzi, face pensionarul, vădit invidios.
- ... pe Valea Oltului!
mai târziu, într-o cafenea la Piața Universității, aproape de Biserica Rusă, cineva povestește cum i-au fost ceruți cu împrumut 4 milioane de euro și ce senzație a făcut el cu ultimul model de BMW seria 7 când a fost acasă, la el în Maramureș.

luptele din piața romană (2)

2009-01-16T22:05:00.009+02:00

Am rezolvat în mai puţin de un minut. Rezervarea era pe numele lui midori. În schimb, nu mi-a venit nici mie să cred când mi-am vazut cunoştinţa în spatele biroului recepţiei. happy one. Acum sunt nevoit să le las pe cele două domnişoare 5 minute singure în maşina parcată aiurea pe alee şi să vă spun ce este cu acest băiat minunat.

Suntem prieteni vechi. În şcoala generală, el a fost aproape să mă înfigă cu ochiul într-un cui bătut aiurea într-un pupitru. Eu i-am spart buza. Astfel de amintiri din copilăria fragedă şi năzdrăvană lasă urme (nu doar sub ochi). Oameni care şi-au rupt uniformele de şcolari unul altuia şi au trecut prin Sf. Sava împreună nu sunt din cei care se petrec pe stradă sau în scara blocului salutînd uşor din cap. „Ca fraţii” e o expresie potrivită să descrie buna înţelegere care domneşte între noi. E un umăr pe care mă sprijin. Sunt un gard de care se ţine.
happy one începuse trei facultăţi fără a fi terminat vreuna. Între ele, se plimba mereu. Dădeai de el în cele mai neaşteptate locuri; din Vamă pînă în Apuseni, nu era exclus să te întâlneşti întâmplător cu happy one. Acum se aciuase aici, la Mamaia, pentru un sezon. Zicea că petrece de minune.
În drum spre maşină, l-am pus repede la curent cu natura misiunii mele acolo şi l-am avertizat că circul sub denumirea de ambitionfly. happy one a dispărut pentru un minut prin parcare, a negociat ceva cu un șofer care abia găsise loc pentru limuzina boss-ului şi s-a întors fericit. Puteam parca.
- I-am zis că eşti nepotul prefectului.
- Bună idee.
Şi am făcut prezentările.
- Unde sunt terenurile de tenis? au fost primele cuvinte ale domnişoarei Cacadu. Eu sunt Irene Cacadu.
...
- Mie nu mi-a plăcut niciodată tenisul, a mormăit midori netezind prosopul. În costum de baie, se întinse cu faţa în sus pe şezlong.
- happy one a luat mai demult lecţii de tenis.
- Langa nu ţine cursuri de penal.
Asta m-a luat prin surprindere.
- Cine?
- Ai zis că ai făcut penalul cu Langa. Langa nu ţine cursuri de penal, Langa e secretara tatălui meu.
Eram, cum s-ar spune, descoperit. Dar nu mi-am pierdut cumpătul. Am ţinut fruntea sus cu demnitate – filosofia te pregăteşte pentru aşa ceva. Ţine cumva locul serviciului militar, devenit prin mila lui Dumnezeu opţional. I-am mărturisit cum stăteau lucrurile. I-am spus că datoram plăcerea întîlnirii piciorului rupt al lui ambitionfly.
- Deci ai ştiut încă de-acasă că nu eram cine spuneam că sunt, am rîs. Cum te-ai încumetat să vii cu un necunoscut la mare?
- Ha! Veneam şi cu trei necunoscuţi la mare, numai să vin! Şi-apoi, nu riscam mare lucru, ştiam că e ceva aranjat de tata. Am presupus că ambitionfly a trimis pe altcineva fără să-i mai spună lui. De fapt îl ştiu din vedere, eu stau mult pe-acolo pe la birou fără să mă vadă lumea...
După cum vezi, eram încă pe poziţii solide. Irene părea să nu aibă alte preocupări în afară de tenis sau alergare, happy one o plăcuse şi îi ţinea companie, midori nu avea altă dorinţă decît să stea pe malul mării. Eu nu aveam altă dorinţă decît să fie totul ok şi îi ţineam de urît. Se părea că săptămîna va trece cît ai zice peşte şi toată lumea va rămîne mulţumită cu ce a primit.

astăzi n-am învățat nimic

2009-01-16T00:20:00.004+02:00

”so, kids, what have we all learned today?”
mai țineți minte episodul ăla din two stupid dogs cu familia de țăcăniți care în fiecare zi învățau ceva nou? de fapt, uite-l aici.

nebuni, nebuni, dar ce atitudine!!! asta e atitudine de businessman. încerci niște combinații, pierzi toți banii, te duci la bere și te-ntrebi: astăzi ce-am învățat? și mâine o iei de la capăt. cred că ăia prin state învață de la 3 ani, când se uită la desene d-astea cu căței, că banii sunt pe lume pentru ei, nu ei pentru bani. și p-ormă s-apucă să tragă cu pistolul de la 7 ani, c-așa au văzut ei la tv, dacă te supără unu îl împuști. stau și mă gândesc ce-o fi în sângele neamurilor ăstora de s-au urcat în vapoare sau pe cai și s-au dus să le confiște altora pământul sau să-i pună să lucreze pentru ei. ăștia care s-au asumat pe ei înșiși drept stăpâni, cum zice filosoful Nietzsche (așa se scrie, pentru cine nu știe :P, se citește Nice). cred că ăștia au avut sânge de businessmen.
de ce, mamă, nu m-ai făcut antreprenor?

luptele din piața romană (1)

2009-01-14T23:29:00.008+02:00

în sâmbăta aceea eram la bodipod, mâncam sandwich-uri cu brânză şi chestie din aia pe jumătate crudă. totul era în bună pace, piaţa Iancului îşi plimba liniştită maşinile sub noi. era în orice caz ceea ce ai numi o atmosferă destinsă şi relaxată – doi prieteni stăteau de vorbă în tihnă luându-și dejunul. ăla mic.

atunci a sunat telefonul şi bodipod a răspuns, pentru că era al lui, şi a zis:
- da. hai noroc... ce faci? cum? ți-ai rupt piciorul? când ţi-ai rupt piciorul... adică... fuck, nasol – cum ai făcut? (aici bodipod a izbucnit în râs cu o veselie inconştientă şi întru totul condamnabilă)... băi, scuză-mă, hahaha, nu m-am putut abţine. am avut şi eu o prietenă care a păţit exact la fel, a fugit să răspundă la telefon, a călcat strîmb sau era amorţită şi a mai şi făcut pipi pe ea... venim la tine, e şi michaillos aici... ambitionfly şi-a rupt piciorul!
deci ne-am dus să-l vedem, pentru că e prietenul nostru. există această prejudecată funestă răspândită în rândurile societăţii noastre, că dacă un prieten îşi rupe piciorul trebuie să te duci să-l vizitezi.
ambitionfly era în cămăruţa lui, cu piciorul vârât în gips până peste genunchi, el întins pe spate şi piciorul lui sprijinit pe o pernă mare. am depus jertfa de fructe şi sucuri la picioarele patului.
- bodipodule, a spus ambitionfly, am încurcat-o. pică foarte prost chestia asta, nici n-ai idee cât de prost. am nevoie să mă ajutaţi cu ceva pronto, altfel mă face Brănescu bucăţi.
fireşte că am întrebat imediat ce s-a întâmplat. asta e o altă greşeală pe care n-ar trebui s-o faceţi, voi toţi care vă doriţi existenţe paşnice şi netulburate – să vă intereseze.
- păi e vorba de un contract foarte important pe care îl urmăreşte Brănescu. dacă reuşeşte, îl va reprezenta în România pe cel mai mare exportator de utilaje din Franța, industriale sau ceva de genul ăsta. grele...
- și cum eşti tu implicat în toată treaba asta?
- păi simplu, Brănescu mi-a găsit şi mie un loc... nu m-a pus negociator şef, cum te-ai fi aşteptat, dar plănuise să mă trimită la mare. o săptămână... fiica ăstuia cu utilajele vrea să vină în România. ei stau la Paris. și tipul l-a rugat pe Brănescu să o trimită la mare şi pe fiică-sa cu fiică-sa, adică a lui Brănescu cu a lui. cică franţuzoaica n-are prieteni în România. așa că eu trebuia să plec mâine cu miss Brănescu. și cum fac eu treaba asta cu piciorul rupt? unul dintre voi trebuie să meargă în locul meu.
toate privirile au căzut pe mine. eu m-am scuturat ca de friguri. bodipod şi-a luat o figură care spunea: da, cam delicat, dar ce să-i faci, nu e chiar ceva imposibil pentru michaillos. nu am cedat fără luptă, asta pot mărturisi toţi cei prezenţi. am propus ca fata lui Brănescu să se ducă singură – ambitionfly a zis că Brănescu nici n-ar vrea să audă. am propus să meargă bodipod cu ea; adishore mi-a atras atenţia să nu-mi închipui că l-ar lăsa cu două femei la mare. am avansat chiar ideea că n-avem decât s-o lăsăm baltă – să-l sune ambitionfly pe Brănescu şi să-i spună că e la pat etc. dar aici ambitionfly m-a privit uluit şi mi-a zis că nu se aştepta ca tocmai eu să fiu atît de indiferent la problemele vitale ale unuia dintre cei mai buni prieteni. și că, dacă mai spera să-l scoată cineva din belea, nu putea găsi pe altul mai capabil să facă faţă situaţiei. eram prima alegere, cea mai bună.
asta m-a mai înmuiat un pic şi am zic că ok, pot să merg cu fetele la mare şi să le plimb pe-acolo... doar că era abia prima rundă. ambitionfly voia nu doar să merg în locul lui, ci şi în numele lui. se gândea să nu-l anunţe pe Brănescu despre accident. fiică-sa nu-l cunoştea, altcineva din firmă care să recunoască înlocuirea n-ar fi trebuit să răsară pe-acolo. iar eu trebuia să fiu fermecător şi să fac tot ce-mi stătea în putinţă ca fetele să se împrietenească, fiica tipului cu utilaje grele să-i povestească tipului cu utilaje grele cît de bine s-a simţit în România în compania domnişoarei Brănescu etc. tipul cu utilajele grele semnează contractul, toată lumea e fericită.
prosciuto, aşa îi zice chestiei ăleia crude.
orice asemănare cu id-uri de mess cunoscute e intenționată, dar irelevantă ;)

statistically speaking

2009-01-14T10:27:00.003+02:00

dacă google-ești după ”bucuresti”, primul link pe care îl obții este pagina de wikipedia, de unde aflii că ”Bucureşti este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de peste două milioane de locuitori face ca Bucureştiul să fie a şasea capitală după mărime din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureştiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiştii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăşi patru milioane.”
următoarele 4 link-uri sunt așa:
harta asta
site-ul primăriei capitalei
rezultate video, iar dacă ai curiozitatea să vezi cam ce clipuri despre București îți recomandă google, dai click și ajungi aici, unde vezi golul lui Cyril Thereau din partida Steaua București - Rapid, pe vremea când ”jucătorul încă evolua la Steaua”
in sfârșit, pe locul 5, altă hartă.
mai sunt două hărți în primele 10 rezultate, articolul de pe wikipedia în limba engleză și site-ul ratb. singurul site care face notă discordantă între aceste hărți, articole de wikipedia și site-uri de instituții publice este situat pe un meritoriu loc 9. poți asculta aici cântece vechi, ca acesta, al lui zavaidoc.

o căutare similară pe google, cu ”paris” în loc de ”bucuresti”, dar limitată la paginile în limba franceză, pentru a-ți face o idee despre ce găsește un francez când se interesează de soarta capitalei sale pe internet, generează cam așa:
1. articolul wiki
2. pagina oficiului de turism din paris
3. pagina primăriei (paris.fr; bucuresti.ro e un portal sărăcuț...)
4. știri din presa franceză selectate de google
5. paris.org, un site cu informații bune pentru turiști.
mai avem site-ul academiei din Paris, al autorităților aeroportuare și al regiei de transport locale în primele 10. și acest site, care, din câte înțeleg, îi încurajează pe parizieni să meargă pe bicicletă. foarte tare, de altfel!

prin comparație, Curtea de Argeș

2009-01-13T14:25:00.009+02:00

aflu din audiobook-ul foarte simpatic înregistrat de istoricul Neagu Djuvara (primit cadou de Crăciun de la Geo și Andra) despre cum stăteau lucrurile prin Argeș la începuturile formării poporului român și a statelor românești medievale. locul ar trebui să geamă de istorie, pentru că s-au întâmplat pe-acolo mai multe fapte de seamă (nu vreau să vă răpesc bucuria de a asculta audiobook-ul :P). fie pentru că toată lumea dormea la cumpăna dintre ani, fie că așa doarme lumea oricum la noi, chiar și-n timpul anului, nu prea părea. să geamă.

gemea, în schimb, de advertising. relicvele de publicitate recenzate în timpul plimbărilor dietetice efectuate împreună cu midori prin oraș își merită locul lor în istorie. un oraș cu puține simboluri și care parcă se sfiește să-ți comunice ceva colorat și țipător. un oraș mai degrabă mulțumit să-și doarmă liniștea prielnică turistului cu nervii făcuți zdrențe de marele București.

străzi pe care te puteai plimba, cel puțin pe 1 ianuarie, când abia vedeai țipenie de om, respirând efectiv aer curat. biserica sfântul Nicolae, unde am ajuns târziu, la predică, ca să zâmbim când tata popa a demarat campania de strângere de fonduri pentru noul an: ”cine poate să plătească cotizația pentru parohie, vă rugăm să o facă cât mai repede, că suntem în nevoie și de lemne și de multe alte lucruri trebuitoare...” eu nefiind din parohie, n-am scos banul pe loc, dar promit părinte, cu prima ocazie...

București

2009-01-12T23:40:00.010+02:00

acest oraș purulent pe care încercăm din răsputeri să-l mai putem iubi. ce rost își au efuziunile lirice aici, unde oameni serioși (și puțini, căci asta și e proporția corectă), disecă sine ira et studio probleme aspre de viață?!?
Bucureștiul este un oraș în scaun cu rotile, care scoate de sub haina jerpelită un ciot de braț amputat, să ceară de pomană, scuipă semințele coborând din merțan, își aranjează lanțul gros la gât și ghiulul la mână în timp ce râgâie sau se scarpină în fund. voi credeți că Petre Țuțea făcea pe măscăriciul când spunea că Balcanii sunt curul Europei, cel prin care Europa trage bășini?
toată atmosfera asta grea de București mahalagiu, cu jegvista cancan tronând acum pe primul loc în trafic.ro, cu blogurile în care se revarsă frustrări și râci prost mascate sub potopuri de înjurături grosolane, toată saliva care curge într-o anumită parte a acestui oraș - ne sunt deja demult familiare.
ce facem de-aici încolo, după astfel de descrieri literare mai mult sau mai puțin reușite? facem și noi o mutare? ne revoltăm, sărim în sus, reacționăm? nu? cmon! plecăm în provincie? nu, aici sunt banii. deci scormonim mai departe prin gunoaie. mă tot gândesc să fac ceva și-mi dau seama că m-am obișnuit prost - cu atâta gândit. nici un om de acțiune în rândurile fidelilor cititori?

12 curiozități despre București

2008-12-18T01:11:00.005+02:00

negative, desigur, și luate cam la nimereală. dacă aveți idei mai bune sau pur și simplu altele, vă rog nu vă sfiiți.

1. există 1 frizer (frizer, nu hairstylist) bun în București și unde tunde el?
2. unde au loc noaptea toate mașinile care sufocă ziua orașul (legat de asta: cât la suta din mașinile unei zile de trafic doar traversează Bucureștiul)?
3. care este probabilitatea ca un șofer să claxoneze în primele 5 minute după ce s-a urcat la volan?
4. câți bani face un cerșetor independent pe zi și câți face unul integrat într-o lojă beggarică?
5. ce cantități de șampon, săpun și pastă de dinți consumă un bucureștean în medie pe an?
6. câți la sută din locuitorii Bucureștiului s-au născut în el?
7. câte persoane cunosc locul secret în care este păstrat planul arhitectural / de urbanism al Bucureștiului?
8. câtă bere și câtă cola se bea într-o zi în București, în comparație cu alte capitale ale lumii? (lista de comparații este în sine una generoasă - câți oameni în librării, cinematografe, teatre, la concerte, expoziții etc. și câte librării, cinematografe etc. pe cap de locuitor)
9. câți călători încap într-un tramvai / autobuz (cifrele gravate pe plăcuțele metalice de către constructor sunt derizorii)?
10. câte portofele și alte obiecte personale dispar zilnic?
11. la cât timp după ce iese dintr-un supermarket sau un butic aruncă în medie un bucreștean ceva pe jos?
12. câți bani fac într-un an de zile taximetriștii stând la semafor?

ceva serios

2008-12-15T00:41:00.006+02:00

am zis să scriu ceva despre semnificația Crăciunului. mi-am amintit de o vorbă a lui Săndoiu, care spunea înainte de un Paște că sunt inepți ăi de socot că Hristos învie în fiecare an, ca buruienile. cred că profu' ironiza limbajul uneori cam de lemn al predicatorilor care ajungeau puțin acritic să proclame: ”Hristos învie în fiecare an pentru a ne face mai buni etc.”
deci nu e vorba doar despre semnificația Crăciunului, ci a sărbătorilor creștine care celebrează evenimente istorice. sărbătoarea Sfintei Treimi este o sărbătoare mai degrabă dogmatică (curios că nu mă pot gândi acum la un exemplu din aceeași familie), nu istorică, iar pomenirile sfinților au și ele rolul de a celebra o atitudine sau un mod de viață mai curând decât un eveniment istoric. în cazul sfinților, formal lucrurile stau, de cele mai multe ori, într-un fel asemănător decernării unui premiu ”pentru întreaga activitate”.
dar care este exact rolul sărbătorilor cu o componentă istorică importantă? Nașterea și Învierea Domnului sunt în primul rând evenimente istorice, iar faptul că Fiul lui Dumnezeu a intrat în istorie cu trup și sânge eu înțeleg că este vital pentru mântuire. aici dimensiunea simbolică este secundară; cele mai importante sunt faptele - în acel an, la acea oră, Maica Domnului a născut pe Hristos!
se naște Hristos mereu, în fiecare an, pentru noi? sigur nu - de aia vorbim de anul 0 și am început o cronologie de la el. pe de altă parte, e un sâmbure de dreptate în predicile decorate cu exprimări de tipul ”Hristos se naște în fiecare an pentru noi”. sărbătoarea Nașterii Domnului nu este totuși o simplă comemorare - aveți grijă să nu uitați cum a fost! adică este și asta, o amintire a faptelor, dar asta vine abia în al nu știu câtelea rând, pentru că nu e mare lucru să-ți amintești evenimentele luate la rând. e o poveste de o simplitate dezarmantă - magii care au urmat steaua, recensământul, lipsa locurilor de cazare...
dar cred că faci o treabă în sensul înțelegerii sărbătorii dacă îți iei un răgaz să te gândești că Nașterea a fost un eveniment cu consecințe la fel de vii azi ca acum aproape 2000 de ani, la începuturile creștinismului. am primit viză în alb pentru Rai; asta s-a întâmplat în anul 0. pentru mine în 2008 trebuie să fie ca și cum aș fi primit-o ieri, asta încearcă tata părintele să-mi transmită la predică. dacă Nașterea Domnului e începutul mântuirii noastre, la fel de vitală pentru fiecare din noi luat în parte, nu doar pe 25 decembrie, ci și în fiecare minut e la fel de actuală. e ștampila de pe viză, valabilă la orice oră. la fel celelalte evenimente conexe - Botezul, Răstignirea, Învierea, Înălțarea, Cincizecimea... iar în interpretarea asta sărbătorile sunt mari prilejuri de cădea pe gânduri și a ne întreba, fiecare, precum Șacalu: ia să vedem - eu pentru ce mă zbat?
scuzați stângăcia teologică; dacă nu-s de specialitate...

vulcanizare și-o cugetare

2008-12-10T16:40:00.002+02:00

când te duci la vulcanizare să-ți umfle și ție roțile puțin obosite, există o tradiție bucureșteană. ea decurge cam așa: cât mă costă? ei, nimic, cât credeți și dumneavoastră... și-i dai de-o țigară, 2-3 lei, poate oricum mai mult decât face. dar e așa un fel de ritual, te-aștepți să meargă lucrurile în felul ăsta. eu aș fi foarte dezamăgit dacă mi-ar cere bani la vulcanizare pentru umflatul roților.
și mica cugetare

un domn la televizor

2008-12-02T01:29:00.002+02:00

ultravizionată și ultracunoscută, această scenă este nemuritoare. m-am tot gândit zilele astea dacă să o pun sau nu pe blog, că oricum o știe mai toată lumea. dar ea ”se merită” la modul absolut. avem aici un personaj (dacă nu cumva două) căruia trebuie să-i fim pe veci recunoscători. este un exemplu perfect de adaptare. sunt oameni, nu naivi ca noi, care au învățat că peste două secunde este absolut indiferent ce-ai făcut sau ai spus acum două secunde. atenție - îi puteți recunoaște de copii. sunt aceiași cu ofticoșii care decretează pe maidan, la fotbal: n-a fost gol, pentru că e mingea mea!

România, ieși din ceață!

2008-12-01T13:37:00.011+02:00

1 Decembrie. frig. ceață. bucureșteni destul de mulți la defilare. atmosferă bucolică, mulți copii purtați în brațe. prezentare cam prăfuită de la microfonul tribunei oficiale, a ”acestei zile cu semnificații profunde”, a ”trecutului glorios de luptă” și a ”năzuințelor tuturor românilor” - nu știu dacă exact expresiile astea dar cam la acest nivel. paradă și muzică militară frumoase, cu jandarmii călare pe post de vedete. și un ministru de interne plictisit care, pe când primul ministru îi explica unui invitat despre oareșcare tehnică achiziționată din Elveția, numind în cunoștință de cauză brandurile respectivelor mașini, a conchis grăbit, ridicând din umeri: ”avem de toate :-??”.

hmm, despre asta o să mai tot scriu...

2008-11-28T00:26:00.011+02:00

... în parte și pentru că are legătură cu acțiunile iraționale, if such there be. e vorba despre de ce și în ce fel râdem. o teorie a râsului sau baremi câteva insights în legătură cu râsul trebuie să fie foarte interesante, pentru că râsul e un lucru pe care oamenii par să și-l dorească atât de (tot mai) mult...
if such there be de mai sus e complet gratuit. ne prostim aruncând expresii englezești astăzi așa cum odinioară ”intelectualii” făceau paradă cu bruma de latină pe care și-o puteau aminti. dar ”insights” chiar este un cuvânt care are nevoie de o traducere bună în română. dacă aveți vreo sugestie, please share :P.

cum m-am enervat eu și le-am zis vreo două acestor domni

2008-11-26T17:45:00.005+02:00

gaudeamus, deci!

2008-11-24T00:51:00.004+02:00

recolta comună (eu și midori_sss) de anul acesta la gau':
- jocul lui Hesse (recunosc cu rușine că nu posedam și n-am citit pînă acum; apărut la RAO în traducerea lui Ion Roman; arată bine, hîrtia miroase frumos, atît că e puțintel cam subțire, trebuie să ridici foaia puțin ca să-i contracarezi transparența)
- trei într-o barcă și trei pe două biciclete ale lui Jerome Jerome (cadou comun la împlinirea unui fericit an, merci merci; cam sgîrciți ăștia de la corint - scrisul apropiat prea tare de cotor, hîrtia cam transparentă pentru grosimea ei și miroase cam nașpa cred că lipiciul pe care l-au folosit la legare);
- filosofia pentru bufoni de unu Pedro Calero, anecdote cu filosofi de-a lungul istoriei filosofiei, drăguță pentru gesturile și vorbele celor vechi (și mari), dar și prin naivitatea părerilor filosofice strecurate ici și colo de autor (p-asta am citit-o prima că a fost cadoul meu); simpatică, prietenoasă prin hîrtia grosuță tăiată puțin din topor, dar opacă și moale; caricaturile filosofilor sunt foarte reușite;
- suferințele tînărului werther pentru că midori_sss de-abia ce-a terminat de citit lotte la weimar și vrea să-i delimiteze mai bine contextul
- elevul dima dintr-a șaptea, un fel de moft al ei, ratificat bucuros; m-am tot contrat cu taică-miu dacă e de Mihail Drumeș sau de Minulescu (sau Mihăiescu?) - nici nu mai știu ce susținea tata, pentru că noi avem în bibliotecă cartea și autorul e Drumeș. or mai fi variante ;)
cam asta a fost anul ăsta, plus balonul portocaliu obținut din a treia încercare de la o librăroaică amabilă.
mulțumim!

cugetări din trafic

2008-11-18T23:03:00.011+02:00

SUPER EXTRAORDINAAAAAAAAAAAAAAAAAAAR!!!
avem plăcerea să anunțăm inaugurarea unei serii de chestii, deci foarte tari! vă invit să procedați întocmai în traficul bucureștean, puteți să-mi și trimiteți dacă aveți chef și le postez aici. sau postați-le voi unde vă vine la îndemână, eu mă distrez deja foarte bine cu chestia asta. ;)

Țara noastră sub jeturi

2008-11-17T01:17:00.008+02:00

bodishor zice că și lui i s-a întâmplat și nu sunt chiar de condamnat acei domni. ba da tată, cam sunt. tu erai în mașină pe magheru și era traficul infect, n-ai mai putut să te ții și ți-ai găsit un loc pentru sufletul tău. dar acești domni NU au făcut așa.
nu, unul dintre ei era un nuntaș vesel îmbrăcat la costum, pe care pauza de țigară l-a prins pe trotuarul dinspre bulevardul Kogălniceanu, lângă un amărât de pom, la lumina felinarelor. iar eu treceam cu midori_sss în plimbarea noastră romantică de duminică seara și pe mine m-a deranjat că în plină stradă m-am întâlnit cu un jet. am scos telefonul si i-am făcut o poză, păcat că e așa prost luminat orașul ăsta și a ieșit prea întunecată. să fi avut un DSLR la mine, l-aș fi tras în cadru și l-aș fi photoshopat cu mare artă (stăteam să învăț photoshop numai pentru asta), ca să-l vadă lumea. aaaah, și într-o bună zi ar fi intrat fiică-sa aici și i-ar fi văzut poza și toți colegii ei de la școală și măcar ar fi scăpat fata de prezența lui la ședințele cu părinții.
al doilea pompier de ocazie m-a văzut că parchez în timp ce se apropia, m-a văzut că sunt la volan și vorbesc la telefon. știu că m-a văzut, pentru că ochii lui s-au înfipt în ai mei și privirea lui spunea prevestitor: fii atent! a trecut pe lângă mașină, spre garaj, s-a oprit în spatele ei, ascuns după pudica Linda și a început să contribuie la umiditatea solului de ciment.
dialog nerecomandat, în genere, oamenilor sensibili:
- ce faci domne, zic, te piși pe mașina mea? (și era trecut omul de vreo 60, mi-era rușine de rușinea lui; lui nu...)
- nu mă piș domne pe mașină, nu vezi, mă piș încolo. mă dau după ea.
- unde te dai domne, dă-te undeva la o toaletă, te văd oamenii de la balcoane, copii...
- fugi domne de-aici, dacă nu mai pot să mă țin!
- măcar te băgai după garaj! poate-ți fac o poză! (și mă prefac că merg spre el cu telefonul.)
ei, omul n-are nici o treabă, mă invită să-i fotografiez dotarea. și mă face țăran:
- ești țăran, ai venit tu în București să-mi faci mie morală!
(probabil figura mă trădează încă...)
- sunt născut la kilometrul 0, îi arunc eu peste umăr, mulțumit că I don't have what it takes pentru a trece drept bucureștean.

doctorul C. rezolvă problema educației

2008-10-30T00:10:00.008+02:00

au venit de pe băncile facultății în stagiatură cu gândul să facă oamenii bine, pe urmă au dat cu nasul în viață și au început să se adapteze. viața de spital și-a pus amprenta asupra lor, dar cu mulți poți încă sta de vorbă. probă:
- bună ziua domnu C. (e un doctor prieten cu tata). ce mai faceți?
- ce să fac? un căcat, nu vezi...? aștept să scap de nebunii ăștia să mă duc în partea aialaltă (cei mai mulți doctori care fac cât de cât un ban lucrează și la spital și la o clinică privată sau un cabinet particular).
- ce-ați făcut cu icoanele, le-ați vândut? (e pictor de icoane în timpul liber și cabinetul lui de la spital era înainte plin de icoane atârnate pe pereți; dacă te dezbrăcai pentru o ecografie nu mai știai încotro să te uiți să nu mai dai de sfinți care știau și ce-ai visat tu și n-ar fi trebuit...)
- aș fi vrut eu să le vând. mi le-a dat jos sanepidul... etc.
pentru restul lumii, doctorul C. lasă o aparență de ușoară plecare de-acasă, dar cunoscându-l îndeaproape începi să-l înțelegi.
- doamnă, ascultați-mă pe mine, lăsați-l pe dobitocul ăla de M. - nu știați că e dobitoc? toată lumea știe... - nu vă operați de cancer; nu aveți cancer, o să faceți cea mai mare prostie... pe mine veniți să mă omorâți dacă în 5 ani de zile rinichiul vă face probleme.
think about it! nu-ți vine să bagi mâna adânc în buzunar și să scoți de-acolo toate impozitele pe care le ai de plătit, toate taxele aruncate aiurea pe geam, și să-i dai LUI toți banii ăia, în loc să-i verși la stat? la negru! și doctorul C. n-o să-i ia. păi în pisici, poate că s-o mai putea drege ceva pe-aici prin plaiul mioritic.
eu m-am hotărât: vânez exemple din astea de oameni ok și să umplu blogul cu ele. pe urmă mă duc să dau o șpagă grasă la MEC, să fie obligatoriu în programa de literatură să citească elevii blogul meu. hrăniți cu exemple pozitive, vor ajunge să creadă că asta e de fapt normalitatea și atunci vom căuta cu lupa primatele care populează astăzi în exces televiziunile.

frizeri

2008-10-03T23:52:00.004+03:00

ăștia sunt o rasă care merită studiată îndeaproape, ca și taximetriștii. doar că sunt mai multe femei în branșă decât la covrigari.
în primul rând, aproape toți frizerii care m-au tuns pe mine în viața mea m-au tuns prost. unii au și pretins că e capul meu de vină, sau părul - că am vârtej (era să o plesnească maică-mea pe tipă, asta când eram mai mic), că așa se tunde pierdut, că a luat cât am zis... asta e chestia cea mai dură, nu pot să mă dumiresc de ce întreabă asta: cât îți tai din el?
de unde să știu frate, ia și tu cât trebuie :-??. midori zice că nu un frizer îmi trebe mie, ci un hairstylist. așa o fi; pentru că vreau să mă așez odată pe scaunul ăla de tortură (e aproape ca la dentist) și să nu mă mai întrebe - cum te tund? nu știu cum vreau să mă tunzi. îmi place să am părul puțin mai lung și îl cam las ciufulit, în legea lui. nu poți să scornești ceva să meargă cu brief-ul ăsta?
apoi mă întreabă, după ce mă deposedează de ochelari: atât e bine? nu știu frate, dacă nu văd până acolo! ah, dacă ți-ai face treaba fără întrebări cu păr, dacă am vorbi de mașini, de fotbal, de politică, de filosofie, fie, în timp ce dai cu foarfeca, iar la sfârșit m-aș uita (cu ochelarii pe nas) în oglindă și aș fi mulțumit, aș da și... eee, un milion e totuși mult, hai 500 de mii pe o tunsoare.
așa, mă tund de vreo trei-patru ori pe an și vă urăsc că-mi râcâiți urechile cu sculele voastre de metal, că vă uitați în altă parte când dați din foarfecă și mă ciupiți, că-mi frecați ceafa cu spirtul ăla sau ce-o fi și mă umpleți de pudră. ferice de bodipod, care se tunde 0 sau 1 sistematic. așa eu sunt nevoit să rabd vreo lună până îmi crește părul suficient cât să înceapă să-mi cadă plăcut spre ochi, iar după alte vreo două, când devine prea lățos, să îndur din nou supliciul.

a căzut bila de pe ase...

2008-07-18T09:26:00.003+03:00

Aşteptând-o pe midori în corpul din Moxa, (ea fiind fată mare de-acum se înscrie la facultate), aud o doamna de pe undeva mai sus de Bacău vorbind la telefon. E venită să-şi înscrie şi ea, ca atâţia, odrasla. Vorbeşte cu un plod mai mic rămas acasă. „Te-ai trezit? Bine, să iei pâine. Ai văzut că ţi-am lăsat bani... Nu, nu acolo, vezi că ţi-am pus acolo în sufragerie. Ţi-am lăsat 10 lei. Îi iei şi te duci să cumperi pâine. Şi te duci acolo la librărie, ştii unde lângă Xerox acolo, şi cumperi 2 dosare cu şină. Ţii minte? 2 dosare cu şină. Şi te duci, îţi iei pâine şi mănânci. Şi o îngheţată. Vezi să încui uşa. Bine, vorbim mai târziu, că noi suntem aici cu înscrierea, aşteptăm să iasă Ana. Vezi să încui uşa. Bine bine pa!”
...sau cel puțin au dat-o ăștia jos, că renovează ceva pe-acolo...

bac

2008-06-23T20:53:00.002+03:00

pai, nu m-am mai gândit demult la el. cam de când l-am dat. acum cu midori revine în actualitate, pentru că dacă nu aş fi fost implicat direct nu mi-ar fi dat prin cap să-i aloc vreun minut. se pare că e în firea examenelor să le dai şi să le laşi în urmă. e ca şi cum ai merge pe un drum larg şi însorit şi deodată ai intra într-un tunel întunecos şi umed. acolo se întâmplă nişte chestii, mai multe sau mai puţine peripeţii, dar ieşi şi ai lăsat tunelul în spate, hai să nu mai vorbim de el.
deci cum se face că bacul e aşa o sperietoare când se apropie, aşa umflat şi monstuos, cu şuncile hămesite revărsându-se la braţ cu comisiile peste bieţii elevi, cu ministerul împiedicat care schimbă în fiecare an şi-n fiecare ultimă clipă subiectele şi metodele de evaluare, iar privit din spate e aşa o băşică desumflată, cârpită şi flască?
se-ntâmplă tocmai că ministerul ăsta cu specialiştii lui nu reuşeşte încă să evalueze cum şi ce trebuie la nefericiţii de elevi. şi ar face mai bine să-şi propună să-i pregătească pentru altceva, nu pentru cum se trece bacul. căci majoritatea vastă a elevilor (vă desfid să mă contraziceţi) se pregătesc să treacă bacul, în lunile astea din ce în ce mai călduroase - nu învaţă mate, literatură sau mai ştiu eu ce, învaţă bac. sunt acolo pentru notă, pentru sutime, nu pentru stilul publicistic, nu pentru calculul trigonometric.
poate am adoptat un ton bătrânesc şi fatidic, dar ăştia mici de azi vor fi aceiaşi pe care peste 7 ani de zile îi vom găsi în biroul cu aer condiţionat, utilat la standarde europene, nu pentru ce vor fi făcând acolo, ci pentru raportul semestrial şi pentru cele 8 ore zilnice de nefericire.
oricum, fac doar pe interesantul, midori a luat 10, toată lumea e fericită ;)!

gospodinele nu s-au calificat

2008-06-20T22:34:00.005+03:00

Traian nu s-a mulţumit să facă o figură frumoasă la Tapae. i-a bumbăcit pe daci de nu s-au văzut. cred că spiritul roman triumfător s-a retras din Dacia încă de când Traian n-a mai avut treabă pe-acolo şi a lăsat administraţia să controleze un popor care se enervează repede şi se calmează la fel. cu mult înainte de retragerea aureliană, adică. dacă legiunile rămase erau legiuni de mercenari, e de înţeles de ce a dăinuit spiritul făcutului unei figuri frumoase. victoria aparţine conducătorilor, celor cutezători, nu instrumentelor bine antrenate. păcat că senatorii romani nu s-au obosit să vină să descopere frumuseţile Piperei, să-şi întemeieze vile durabile şi să pigmenteze spiritul local cu puţină îndrăzneală.
bodishor (fost bodipod) susţine că spiritul popoarelor transpare în meciurile echipelor naţionale de fotbal. nu mă aşteptam din partea lui la această viziune hegeliană. în orice caz, nu poate să ne intre odată în cap că nu aveau de ce să se aştepte jucătorii români la o primire triumfală la aeroport. de parcă romanii scoteau carele triumfale din depozit sau se apucau de construit columna după un egal mulţumitor la Tapae. "o performanţă notabilă! bravo Traiane!"
aşa, staţi să vedeţi ce e cu gospodinele. aşa sunt gospodinele române când ies în lume. nu le trece prin minte să impună vreun standard în materie de modă. e vorba să fie la înălţimea vecinei... şi a vecinei... le ştiţi, îngâmfatele alea care s-au ajuns. dacă reuşesc să-şi procure rochii cu care să nu se facă de râs, e suficient, nu au pretenţii să iasă regina balului.
oare cât de bine găteşte o mamă de fotbalist?

frica de ridicol

2008-06-19T23:40:00.007+03:00

e una din cele mai puternice frâne pentru acţiunile noastre. dacă îi spui că îl iubeşti şi pe el îl bufneşte râsul? dacă faci totul să fii plăcut şi amabil iar ea râde cu prietenele pe la spate că nu ai bani să o duci la concert? ne ferim pe cât ne stă în putinţă ca alţii să ne descopere slăbiciunile. nu cumva să ajungem în posturi în care ne simţim expuşi, în care controlul e clar că nu ne aparţine, iar lucrurile nu merg aşa cum am plănuit.
nu discut care cauze sunt răspunzătoare pentru această frică, pentru că ele sunt clare: desenele animate şi mamele. aruncaţi însă un ochi asupra situaţiilor în care, în mod involuntar, ne acoperim de ridicol.
sunt perle. mai scriu o dată: sunt perle!!! atunci ies la lumină fine mecanisme ascunse, aşteptări şi blocaje, frici demne de milă şi îndrăzneli frumoase. mi-aş dori să inventariez în timp astfel de întâmplări în care ridicolul triumfă, să le clasific. acum mi-am adus aminte de vreo 2-3 situaţii din copilărie în care ridicolul şi-a aruncat mantia neagră asupra mea. ţin minte această scenă din spatele blocului ("pe vremea mea" se copilărea în spatele blocului). abia începeam să ies de unul singur la joacă, trebuie să fi fost pe la grădiniţă. nişte băieţi mai mari aveau nevoie de un om la fotbal şi m-au găsit pe mine agăţat stingher de un gard. "ştii fotbal?" zice unul. "ştiu destul de bine" (eram deja iniţiat). "dar nu ştiu să driblez şi să centrez..." de fapt, nu ştiam ce înseamnă cuvintele astea, nu le asociam cu acţiunile pe care le numesc. intrat pe teren, le-am ascuns mingea şi am devenit rapid vedetă. "ce spuneai, că nu ştii să driblezi? păi tu ce faci acolo?". "aham, nu ştiam că asta înseamnă".
prin clasa a V-a cred, la ora de engleză, profesoara voia să ne înveţe un cântecel. era ceva cu "come along now, meet your partner..." şi profa a întrebat dacă îl ştie cineva. eu zăpăcit ca de obicei, n-am înţeles exact despre ce era vorba, am fluturat 2 degete pe sus, m-am ridicat şi am anunţat că urma să cânt nu mai ştiu ce chestie care n-avea nici o legătură cu ce se ceruse în enunţ.
şi, că tot curg acum, mult mai recent, când eram în State, ne aduce la cursul de filosofie a limbajului nişte eseuri corectate. ajung târziu la oră, îmi găsesc lucrarea notată foarte bine pe pupitru. profu începuse deja să discute despre chestiunea la ordinea zilei, cred că ceva despre implicaturi. adică spui ceva dar intenţionezi să punctezi alt aspect. ca şi cum ai spune: "ce rochie frumoasă ai, ai fi o croitoreasă minunată", adică "sper că nu ai dat bani pe cârpa asta?". şi îmi trece pe la ureche cam aşa ceva: "... I say that Robert writes like a professional philosopher." modestia mea naturală fiind stârnită, ripostez prompt: "eh! that's a bit too much; I do my best but blah blah blah..." stai chill tati, era doar parte dintr-un exemplu de implicatură.

mai e nevoie de vorbe?

2008-06-16T17:37:00.003+03:00

te speli pe dinţi, câştigi o minge

2008-06-15T15:08:00.004+03:00

a explodat fotbalul în reclame. e un fapt; cum se mai organizează un campionat mondial sau european, fotbalul vinde. eu am un dop de coca-cola în maşină de vreo 2 săptămâni. am câştigat o sticlă de 0,5. credeţi c-am luat-o? încă nu; ehee, dacă era minge...
toată lumea îşi asociază imaginea cu fotbalul. nu contează că e bere, răcoritoare, snack, firmă de papuci, producător de maşini sau de pastă de dinţi. mesajul e acelaşi: a început Campionatul European! - nu uita să cumperi de la noi!!! cu variaţiunea: dacă eşti suporter adevărat, pune mâna şi răzuieşte... după ce-ai cumpărat. nu cumperi, îţi trădezi patria!
dar ce zicem de Sprite, care a sesizat curentul şi face pe Gică contra, împărţind catalige şi pompe de umflat mingea drept premii? eh, parcă nu tot de popularitatea fotbalului profită...
şi, în timp ce scriu şi merge aparatul de prostit poporul, îl văd şi pe Lucescu junior cum face reclamă la cremă de iaurt. 30 de secunde sau cât o avea clipul pentru a spune doar: cumpăraţi Danette, şi lui Răzvan Lucescu îi place. dacă mănânci desertul lui Răzvan, te razi cu lama lui Hagi, Popescu şi Petrescu, bei ce bea Mutu, mănânci cartofii lui Ronaldinho şi porţi adidaşii lui Beckam, o să te simţi mai şmecher ca Piţurcă, care nu-i are pe toţi în lot. pe dinţi cu cine mă spăl?

Italia-România, unu la Mutu

2008-06-13T22:46:00.003+03:00

da mey, ne-am uitat la meci. Sorin m-a invitat în the Livingroom şi am urlat frăţeşte laolaltă cu conaţionali mai mult sau mai puţin cunoscuţi. şi a fost primul meu meci văzut împreună cu midori. cred că a început să-mi cunoască latura mai animalică :P, pentru că şi-a manifestat disponibilitatea de a nu mai participa la vizionări alături de mine, ca să nu fiu nevoit să mă cenzurez. o dată sau de două ori era să-mi scape porumbei de foc din gura înfierbântată, dar au fost gâtuiţi din faşă. deci bun, de ce înjurăm la meci? mă interesează mai întâi de ce înjurăm aşa, în general, când urmărim acţiuni pe care ni le dorim încheiate într-un anume fel şi ele nu curg chiar aşa. vrem ca Mutu s-o bage-n aţe din penalty, dar el îl ia la ţintă pe Buffon. gâţi, morţi, mame şi alte lucruri sfinte plutesc prin aer. n-avem nici o influenţă asupra evenimentelor, înjurăturile se lovesc de ecranul rece şi impersonal. dar batem din picioare şi dam cu pumnii în braţele fotoliilor de mama focului. pe de altă parte, e interesant cum înjurăm noi, românii. conaţionalii mei l-au ridicat în slăvi pe Mutu la gol şi l-au spurcat de l-au înnegrit la vreo două faze în care a gherlit-o. la penalty l-au ciuruit şi l-au iertat instantaneu. nu a fost domne, nu a fost fault, d-aia a ratat. între timp, Olanda joacă pentru noi şi conduce cu 2 la 0 Franţa. jumuliţi tată cocoşul!

prin bookfest

2008-06-07T22:28:00.002+03:00

azi mi-a zis adishore că îi pare rău că nu mai scriu pe blog. dacă mă uit bine... da, aşa e. n-am mai punctat de vreo lună. adishore era fan mapsandstories pentru că citea prostiile mele cînd n-avea ce face la birou. asta e tot ce poţi spera, ca şi om de litere, în ziua de azi - să te citească angajaţii sîrguincioşi în dimineţile lente de luni, marţi şi vineri, facîndu-ţi loc strategic între cafeaua de la 9 şi ţigara de la 9 şi-un sfert.
i-am zis adishore-ului că scriu o carte şi i-am cerut o părere în privinţa titlului. eu şi midori găseam că "sărută-mă şi taci!" n-ar fi tocmai rău. adishore l-a făcut praf în 2 secunde. n-a zis nimic, doar a zîmbit cu zîmbetul "mda! banal..." ultima ei carte de pe noptieră e "gustul femeilor urîte", care are un titlu ambiguu, prin urmare atrăgător. abia aştepţi să vezi dacă e vorba de gustul lor în materie de... sau gustul lor aşa cum îl gustă bărbaţii frumoşi. bineînţeles că acuma trebuie să schimb titlul cărţii mele, pentru că deja am vorbit despre el şi nu mai e o surpriză pentru nimeni. dar, merde, nu-mi propun nimic spectaculos în cartea asta, tot nişte glumiţe şi întîmplări amuzante, ceva lejer, ce atîta efort să atrag atenţia.
toată discuţia asta pornise de la întrebarea mea de tutz sadea: eu n-aş pune mîna să cumpăr un roman dacă nu mi-ar fi recomandat insistent autorul respectiv, sau nu m-ar fascina de-a dreptul lectura primelor nushcîte zeci de pagini... adishore deschide cartea dacă îi place titlul şi o cumpără dacă îi place şi rezumatul de pe ultima pagină (adishore, am înţeles bine?). eu credeam că sarcina ăluia de scrijeleşte recenzia sau elogiul de pe ultima pagină e cea mai ingrată, pentru că nimeni nu bagă la cap ce bate el cîmpii acolo. cînd colo, tocmai rîndurile alea exilate nasc în cetăţean decizia de cumpărare.
ehei, dar să ne mai ţinem caii. i-am făcut adishore-ului bucuria să mai citească ceva pe mapsandstories şi ne-am răzbunat cu ocazia asta că ne-a pus la treabă, scriind tocmai despre ea. na, să te discute şi să te oprească pe stradă fanii mei entuziaşti!
aa, să ştiţi că adishore nu freacă duda la birou, chiar lucrează ;). iar autorii mari nu scriu cărţi să le cumpere lumea, ci să le citească.

unchiu' Mihai

2008-05-09T19:19:00.008+03:00

de fapt, e unchiul maică-mii, nu al meu. dar e ok. imaginaţi-vă un fost boxer de categorie grea sau semigrea, ceva pe-acolo, pe la 2 metri şi kilogramele de rigoare. nu gras, dar mare.
e savuros, are un parfum de bucureşti vechi. venit din Hunedoara prin anii 50 sau aşa ceva, a prins perioada de reconstrucţie a oraşului căzut pe mîinile comuniştilor. nu i-a urît, nu a avut ce prăbuşiri de monumente sau dispariţii de străzi să regrete, fiindcă nu era de pe-aici.
e un pic nostalgic după ordinea şi siguranţa care, zice el, domneau pe-atunci. rată a infracţionalităţii mai mică, lume mai civilizată. probabil că mai erau domni şi-n comunism. el însuşi păstrează o patină de civilizaţie din altă vîrstă a oraşului, comunistă sau nu...
deasupra lor (el şi mătuşa), s-a mutat o tipă care are un prieten dubios. unchiu Mihai zice că se ocupă cu prafurile. indiciile lui: e chel şi are mereu o glugă trasă pe ochi. tînărul cuplu de deasupra e cam năbădăios şi are meciuri aproape zilnice, cînd e şi tipa acasă - fiind stewardesă, e plecată mult. mai întîi unchiu Mihai le-a pus în vedere să nu se mai încaiere în dormitor, că nu poate să doarmă sau să-l urmărească pe Becali la OTV din cauza lor. se pare că oamenii au băgat la cap. dacă începe vreo dispută conjugală zgomotoasă deasupra, unchiu Mihai bate în ţeavă şi tipii se mută rapid în bucătărie. în bucătărie le-a dat voie să se certe, că e în partea opusă a apartamentului.
nu demult, i-a prins că fumează pe geam fără scrumieră şi aruncă chiştoacele jos, pe terasa din faţa scării, care se umpluse de mucuri. "măi băiete, i-a zis tipului cînd l-a întîlnit pe scară, fii atent aici: nu mai fuma fără scrumieră." venind odată cu mătuşa de la plimbare şi văzîndu-i de jos fumînd la geam, a scuturat un deget ameninţător către ei. tipul i-a arătat repede scrumiera. l-a pus să cureţe terasa de chiştoace şi tînărul a promis că va face rost de o scară să se urce pe ea şi le va îndepărta. a scăpat de corvoadă numai pentru că a bătut vîntul şi a împrăştiat chiştoacele de la sine.
dar mai multe poveşti am a vă spune cu unchiu Mihai, o să-i facem un foileton. mai jos îl puteţi asculta povestindu-mi despre Bucureştiul tinereţilor lui.

la poştă

2008-04-21T18:20:00.005+03:00

şi am mai văzut un personaj azi. speram să ajung să scriu pînă la sfîrşitul zilei despre el (ea de fapt), că pe urmă uit.
poşta asta e undeva pe calea ferentari, mereu uit cum se cheamă staţia. e un magazin albinuţa acolo, parcă aşa. ei bine, intru. în dreapta şade pe un scăunel un bătrînel în uniformă din aia vişinie, plictisit şi obosit. sunt cozi cam la toate ghişeele. la poşta asta nu ştiu niciodată unde trebuie să mă duc să ridic o recomandată... de fapt, la nici o poştă nu ştiu, dar la altele se mai poate să întrebi. aici nu. funcţionarele sunt adăpostite după geamurile înalte şi vorbeşti cu ele pe gurile joase prin care strecori buletin sau bani. bine, te aud şi de la distanţă, dacă îţi faci curaj să strigi la ele, dar tre să ai plămîni, pentru că de geam nu te apropii. la poşta asta (ca în multe alte locuri la noi) există o solidă cultură a cozii. cînd stai la coadă păi stai tati! înghesuit, nelăsînd celui din spatele tău nici o şansă să te fraierească cumva şi să ţi-o ia înainte.
doi ţigănuşi se joacă cu o minge uşoară de plastic în timp ce mama lor aşteaptă la un ghişeu să le ridice alocaţia. sunt un băieţel şi o fetiţă, el mai mărişor ca ea. mingea se scurge către paznicul plictisit, care le atrage atenţia în dorul lelii că nu e frumos să se joace înăuntru. ei se apropie timizi, întrebîndu-se dacă îi lasă să o recupereze sau nu. vino mă şi ia-o, zice paznicul către băiat, care se apropie şi o scoate de sub scaun. am imaginea felului în care scoteam mingiile de sub maşini în copilărie.
în fine, voiam să vă zic despre Laila. nu ştiu dacă aşa o cheamă sau nu dar aşa am botezat-o eu. pentru că este un personaj. mi-a atras atenţia de cum am intrat - cineva vorbea tare la telefon. era ea, o femeie scundă şi grasă, cam peste 40, brunetă, cu bermude negre, pantofi de sport ieftini negri şi lucioşi, tricou colorat şi bluză de trening albă. ascult fascinat replicile ei la telefon: da ma Adi, vreau să plec iar, ţi-am zis... am vorbit cu unu Oanci, să merg cu el în Spania. cică a fost prin Tenerife, p-colo, p-colo, se descurcă. da nu-l ştiu bine, mă-nţelegi, adică nu că mi-ar fi frică de el sau ceva, da nu-l cunosc: mă tirează îl tirez, mă-nţelegi! şi nu vreau să iasă urît. dacă nu, mă duc în Cehia. tu ce-ai auzit de Cehia, merge treaba? adică Oanci ăsta mi-a zis să iau 500 de euro la mine. păi zic unde mergem bă în Zair de-mi trebe 500 de euro? în Los Angeles, unde mergem? mă-nţelegi? deci dacă zici că merge bine în Cehia, mă mai gîndesc, io ştii că îmi place să fiu lejeră, nu-mi place să merg în brigadă... da mă Adi, singură dacă e, că tot vine Paştile şi lumea se-ntoarce p-acasă, ştii ?! de cine zici, de Oteşeanu? hai mă, şi ăsta zici că e băiat bun? nu l-ai deochiat cu scuipat pe la nas?! păi ăsta şi cu mă-sa dacă se duce o tirează p-aia... bine, hai merci mult că m-ai sunat. io sunt la poştă aicea aştept că-mi trimete nişte bani, vreo 500. oricum asta e, mă duc în Cehia dacă nu mă-nţeleg cu Oanci ăsta. păi zic: 500 de euro frate, ce fac, mă duc în Spania cu bani d-acasă?!
fetiţa de mai devreme cu mingea prinde un şut mai sănătos şi plezneşte un coş de gunoi. în acelaşi timp se-ntîmplă două lucruri: paznicul îi reproşează maică-sii că nu îi potoleşte, de pe scăunelul lui, iar mama se-ntoarce şi îi cîrpeşte fetei o palmă peste ochi de răsună poşta. fetiţa se lipeşte cu obrazul de coapsa ei şi începe să plîngă speriată. unu din spatele meu comentează vesel întîmplarea: bun, acuma avem şi muzică!
bineînţeles că nu m-am aşezat la ghişeul la care trebuia. la ghişeul nr. 3 se ridică recomandatele.

un drum cu tramvaiul

2008-04-21T12:06:00.005+03:00

dacă ieşi un pic din maşină şi o iei prin oraş vezi alte lucruri. am făcut azi un drum pînă la poştă cu tramvaiul 8. poşta de care vă zic e undeva mai încolo de piaţa ferentari (care, mă rog, nu mai există, că a ars :D). în tramvai am văzut un personaj.
e un ţigan bătrîn, cu mustaţă ca-n filme, încărunţită, cam neras altfel. poartă o pălărie mare neagră şi mai are două, care se vede că-s mai noi, poate lucrate de el, în poală. şade pe un scaun în drept cu uşa din mijlocul vagonului. lîngă el un ţînc rotofei cu maică-sa, o cucoană grasă. ţiganul bătrîn imi aminteşte de un drum la Rohia, într-un an cînd am făcut Paştile acolo cu naşii şi părinţii mei. eram cu maşina naşilor şi naşu, la volan, mai striga din cînd în cînd, văzînd mustăcioşi din ăştia cu pălării mari: "pă Mara şi pă Iza, uite un ţigan unguresc!"
ţiganul meu din tramvai, care se tot foieşte pe scaun şi stă picior peste picior, cu clasă, zice către ţînc: vii de la şcoală? da. ai învăţat, ai luat notă? n-am luat nici o notă azi... nu ţi-e cald? (şi îi deschide un nasture la uniformă). nu. ia vezi aşa... (îi pune şapca neagră într-o parte, zîmbeşte şi i-o aşează la loc). ţîncul şi maică-sa coboară la prima. ţiganul meu bătrîn o îndeamnă pe cucoană: ia-l de mînă, prinde-l, ajută-l să coboare! lasă-l, zice ea, că ştie, e învăţat.
ţiganul, rămas fără companie, se foieşte iar pe scaun. în poala raiaţilor lui verzi, asortaţi cu cămaşa mov şi vesta neagră, mai zace nuş ce cutie cu un produs cosmetic pentru dame. se-ntoarce către doamna din spatele lui şi îi arată cutia, îmbietor, fără un cuvînt. doamna citeşte ceva şi face doar din cap că nu e interesată. scena se repetă cu doamna din faţă. ţiganul nu pare afectat de refuzuri, îşi molfăie mustaţa şi-şi joacă ochii negri de colo colo.
ca-ntotdeauna cînd văd exemplare din specia asta, mă oftic că nu fac şi eu parte din ea. e vorba de specia vînzătorului. ăştia ori s-au născut cu o chestie, ori au primit o educaţie, ori n-au primit-o... dar sunt geniali. ei înţeleg sau intuiesc o chestie care mi se pare mie că explică succesul vînzătorilor de succes: cumpărătorului nu-i pasă de tine. eu nu sunt vînzător pentru că mă tot screm să mă gîndesc cum să pun problema, cum să vorbesc, cum să dau bine, cum să am stil sau ceva de genu. un vînzător sadea, cum e ţiganul bătrîn din tramvai, n-are toată cîrca asta de gînduri. pentru el e natural să întrebe: nu vrei asta? nu-ţi trebe asta? nu-i e ruşine să arate cutia de cosmetice către ladies în tramvai pentru că puţin îi pasă ce cred ele despre pălăria lui mare, raiaţii verzi şi mustaţa lungă.

nea ilie şi nea paul, taximetrişti eterni

2008-04-14T00:08:00.001+03:00

Mergeam la Cogito, Linda confiscată de autoritatea parentală, plecată la Sibiu. Deci recurg la soluţia taxi pentru a ajunge la Facultatea de Filosofie. Nu fac comandă, că ştiu că sunt băieţii la colţ, gata să te servească. Mă duc la cel plasat în pole-position, îi zic că vreau la F de F şi, primind acceptul (trebuie să ai acceptul, să te rogi de ei să te ia...), îmi arunc calabalîcul în spate şi mă urc în dreapta. E deja cald, soarele de aprilie lasă geamurile maşinilor fără aer condiţionat în jos.

Ăsta a fost ghinionul meu. Tipul, un mustăcios grăsuţ trecut de 50, vede o doamnă cunoscută trecînd pe trotuar şi o strigă: Mimi, ce faci fată? Strigătul străbate urechile mele şi trece prin geamul deschis, pînă la Mimi. Ce să fac nea Ilie, te luam pe dumneata da văd că te-ai ocupat... Unde te duci? Pînă la Obor... Păi, stai că te iau. Şi către mine: nu vă supăraţi, o iau pe doamna cu copilul (tipa avea un năpîrstoc de om în braţe). Eu rămîn interzis şi mă mut ce să fac...

Trec în cel plasat pe locul 2 la linia de start. Tipul vorbeşte la telefon. Zic: la F de F. Îmi face semn să urc. Amplasez din nou calabalîcul în spate. Nea Paul mă întreabă pe unde vine chestia? Pe cheiul Dîmboviţei, o luăm pe la podul Cotroceni şi facem stînga spre Carrefour. Şi continuă să vorbească la telefon: da mă, hai că uite eu mă duc pînă la facultatea de fizologie... nu mă, spre Grozăveşti încolo, hai să ne vedem la benzinăria aia de la Cotroceni, nuuu la noi la firmă, că mulţi confundă, la podu Cotroceni... sau ia tu mai bine două cafele, pe unde vii pe Cogălniceanu sau pe Berlot?... hai domne, cum să le verşi, doar eşti şofer, le ţii în mînă şi conduci cu o mînă şi un picior... bine, hai, aşa rămîne... şi la sfîrşitul cursei: aaa, aici la cantină.

Să trăieşti nea Paul! ;)

posterele

2008-04-07T00:05:00.005+03:00

pentru edificare, daca nu s-a înţeles faza cu diectorul din Cantemir. să-i dea Dumnezeu sănătate!

eminescu

2008-04-06T23:48:00.005+03:00

tocmai luasem posterele pentru cogito de la tipografie şi mă îndreptam spre Sava, să obţin aprobările necesare lipirii afişelor prin liceu. aah, trebuie să scriu odată despre directorii de liceu...
o iau pe str. Eminescu spre piaţa Gemeni. şi în drum îmi dă prin cap să mă opresc şi la Cantemir, să lipesc şi acolo nişte postere.
intru în hol, ăia aveau un soi de serbare. nişte elevi recitau din Eminescu în romînă şi erau imediat dublaţi de alţii, în franceză. erau şi nişte profe plictisite, un roi de colegi gălăgioşi ai prestatorilor şi nelipsiţii elevi de serviciu. zgomot, nimeni nu era atent la săracii recitatori. în fine, toată lumea bucuroasă că se chiuleşte în masă...
întreb de director, elevele de serviciu mi-l îndică în uşa cancelariei. era într-o discuţie grăbită. îi răpesc un minut, îi zic de cogito, îi arăt posterele, îi cer voie să le lipesc. la ăla cu balena strîmbă din nas: bey, vă ţineţi de prostii... muşte, auzi... mă rog... altul!
i-l arăt p-ăla cu Hitler. zice: nu nu, ăsta nu, şi-aşa avem destule probleme cu nebunii ăştia cu rasismul acuma... e nebunia mare, ăsta nu te las să-l pui! altul mai ai? îl scot în sfîrşi pe cel cu Eminescu. silabiseşte greu, îl încurcă şi fontul mai alambicat şi dezobişnuinţa de a citi... îi traduc eu: "cum se numeau surorile Luceafărului poeziei romîneşti?"
A, BUN!!! Ăsta pune-l! Ăsta e bun, cu Luceafărul! Foarte bun!

glume

2008-04-06T23:30:00.004+03:00

azi la cogito ni l-a adus silvia pe sergiu, a doua oară, să vorbim despre glume.
mă gîndeam că umorul se cam diluează cînd încerci să-l analizezi. există tot felul de teorii despre de ce rîdem şi care este structura glumelor care ne fac să rîdem, atunci cînd chestiile de care rîdem sunt glume. îmi e clar că oamenii vor să rîdă. am fost crescuţi, cei mai mulţi dintre noi, într-o societate care apreciază rîsul drept ceva pozitiv, de dorit, îl asociază cu fericirea, cu starea de bine.
cineva crescut într-un mediu mai impregnat de seriozitate, cineva cu o educaţie mai gravă, poate să gîndească altfel. cel puţin despre rîsul în exces. un ascet din vîrful muntelui sau un filosof la masa de lucru probabil că îşi propun să fie oameni mai serioşi, în principiu.
aşa că relativizez umorul la o educaţie de un anumit gen. şi îl mai plasez contra unor fundaluri ce ţin de situaţiile particulare în care dai cu nasul de o glumă. se vorbea azi la cogito despre faptul că n-ar trebui să spui o glumă fără un context, gen la un interviu pentru o slujbă de stand-up. sau despre umorul de tipul: trebuia să fii acolo. sunt momente unice în care rîzi în hohote şi te distrezi atît de bine... iar cînd povesteşti a doua zi şi nu obţii reacţii similare de la interlocutori te-ntrebi ce era de fapt atît de amuzant în toată chestia. deci e vorba şi de dispoziţia ta de moment etc.
totuşi nu obosesc să rîd periodic cînd citesc cărţile lui Wodehouse. e vorba de situaţii general-umane, în care recunosc gesturi sau orientări foarte caracteristice. pe mine nu mă distrează indivizii foarte ghiduşi, bufonii... rîd însă de situaţii în care indivizii îşi expun fără să vrea laturi ale personalităţii lor pe care în mod normal vor să le ascundă sau de care nu sunt conştienţi. hai că scriu un articol separat pentru un exemplu că deja m-am lungit...

cogito şi dragostea

2008-04-04T22:17:00.008+03:00

a început cogito al IV-lea, cursuri pe teme legate de dezvoltarea personală. despre ce se petrece la dezbateri puteţi citi pe www.cogitoergosum.ro. eu vreau să spun doar că e primul cogito din cîte am organizat (sunt la al treilea) la care sunt absolut relaxat. la celelalte mă gîndeam dacă au avut succes, mă preocupau detaliile tehnice, ajungeam seara acasă şi eram atît de obosit încît nu mai vedeam decît patul. nu mă puteam bucura de cursuri, ziua trecea de parcă erau două.

acum e altceva. să vă spun ceva mare: am crescut, m-am maturizat :P. şi sunt mai stabil. mă duc pe-acolo, mă bucur de ce se petrece, ascult din 2 în 2 ce se vorbeşte, mă mai gîndesc la ale mele... şi e foarte fain. e lucru mare să ai lîngă tine pe cine trebuie. ştiţi poveştile cu fiecare om are jumătatea lui etc. încep să mă gîndesc din ce în ce mai mult, filosofic vorbind, la ciudăţenia asta, dragostea. se petrec o groază de evenimente cînd înveţi să trăieşti cu altul. e ca şi cum corpul tău s-ar modifica, s-ar trezi deodată cu nevoi şi funcţii noi, de care nu ştie încă să se servească. zic însă ciudăţenie pentru că, fiindu-i funcţii străine pînă atunci, altele decît ale lui de la natură, omul (nu mai e acum vorba de corp, păstraţi analogia la dimensiunile pentru care a fost intenţionată) caută totuşi să şi le însuşească. nu mai ştiu exact ce-am vrut să zic, ideea e că dragostea e ceva atît de străin şi totuşi o resimţim ca fiindu-ne atît de proprie şi de necesară.

re-warming up

2008-03-31T19:17:00.002+03:00

dragul meu blog,
să-mi trag palme (îşi loveşte obrajii să se dezmeticească)... a trecut o groază de cînd n-am mai lipit ceva pe fruntea ta senină întinsă către lume. s-au petrecut multe lucruri, şi nu doar din cele despre care n-aş putea vorbi în public (hmm, hmm îşi drege vocea răguşită de somn)... eu sunt bine, sănătos, fericit (pe moment, se animă, o luminiţă îi joacă în ochi)... şi promit că curînd-curînd vei auzi mai mult de la mine. m-am tot gîndit la o serie de lucruri, am avut şi o revelaţie (face gestul caracteristic picării fisei)... hehe, avem şi summit şi lumea se agită pe tema asta... dar mai ales avem cogito, al IV-lea, avem posterele alea beton pe care le-am lucrat cu ion şi situl meseriaş pentru care s-a pus pe treabă bodipod... deci, avem, stai aşa că-ţi povestesc imediat (rotindu-şi gîtul şi jucînd de pe un picior pe altul)...
te pup

mă uitam aşa la copaci

2008-03-16T11:31:00.008+02:00

acum vreo săptămînă eram la o spălătorie cu Linda. pe cînd ea se răsfăţa sub jetul purificator, eu mă fîţîiam pe-acolo. ştiţi cum e la spălătorie. şoferii care aşteaptă să iasă maşinile de sub dush se plimbă de colo-colo şi se prefac că se gîndesc, că sunt preocupaţi. dacă sunt mai tineri, îşi iau o poză cool, gen "da... aia galbenă de-acolo cu spoiler pe spate şi jante cromate e a mea... arată-mi cheia de la maşină ca să-ţi spun cine eşti!"
de fapt, la aşteptatul la spălătorie cred că a devenit momentul filosofic de fiecare săptămînă pentru bucureşteni. mă rog, Linda le mai nimereşte şi lunar, de leneş ce sunt eu. fapt e că la spălătorie stai şi te gîndeşti la lume, la moarte etc.
eeh, cum spuneam, uitîndu-mă în zarea blocurilor gri, la o maşină pe care o ştergeau băieţii, la pomii înfloriţi etc., mi-am dat seama că în copilărie toate obiectele erau mult mai prezente decît acum. am formulat teza asta filosofică de mare valoare: în copilărie ne preocupă mai mult obiectele, şi persoanele; pe măsură ce creştem, accentul se mută pe relaţii între persoane şi evenimente. de asta mă bucur acum mai puţin de oameni. de asta sunt agitat, pe grabă, stresat, imbecil. pentru că am dezvoltat odată cu maturizarea un cult al evenimentelor şi al relaţiilor. toată ziua mă preocupă cum vor decurge nu ştiu ce cursuri de acţiune şi ce consecinţe vor avea, structuri de comportament, negocieri etc.
mai miroase frate şi tu o floare!
cum stăteam şi mă holbam la lume, am simţit cum îmi intră lucrurile în ochi şi am avut sentimentul acut că ipoteza cu poveştile în care trăim (trebuie să fie pe undeva un articol despre ele...) se aplică mai degrabă vieţii noastre relaţionale, sau cum i-oi zice. şi viaţa asta ne acaparează pe măsură ce ne maturizăm. dar lumea pe care o înveţi în copilărie dă literele pentru poveste. şi am crezut pentru nişte secunde că înţeleg bine de ce spune Hristos: de nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
ha ha, pe istockphoto poza asta se cheama surrealtree...

cînd n-ai bani

2008-03-08T10:49:00.006+02:00

bodipod îmi povestea mai deunăzi despre un coleg de-al lui din liceu care nu înţelegea cum e să cauţi, cînd n-ai, bani uitaţi prin buzunarele hainelor. în mintea lui nu putea să încapă ideea asta, că îţi uiţi banii în buzunare. ştia socoteala ultimului leu...
azi dimineaţă am ieşit să cumpăr un alta de la doamna Margareta, patroana unui mic magazin de peste drum. la doamna Margareta e ok pentru că o ştiu de mic (am fost în generală cu nepoată-sa) şi pot să o întreb pe şleau: doamnă, m-a trimis mama să iau făină, care e cea mai bună?.
eh, în dimineaţa asta, cînd am intrat în magazin, un cetăţean, om al muncii, într-un pulovăr gri muncitoresc, se holba la secţiunea cosmetice, răspîndită pe sus pe rafturi, pe unde mai avusese şi femeia loc pentru ele. într-un sfîrşit, şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat cît costă un set Nivea (el a pronunţat cu accent pe i şi cu ea în diftong). 200 şi ceva de mii, i-a răspuns doamna Margareta. atunci personajul a executat un dans ciudat cu umerii, cu muşchii faciali, în final cu tot corpul, de parcă l-ar fi furnicat nişte mîncărimi acute în tălpi. în fine, mi-am făcut cumpărăturile, el s-a tot gîndit, s-a tot sucit. pe cînd ieşeam, l-am auzit: daţi-mi doamnă setul ăla... şi m-am gîndit ce cadou frumos poate să fie o banală cutie cu 3-4 chestii de la Nivea pentru unele neveste.
Mulţi ani tuturor doamnelor!;)

dilema lu Săndel

2008-03-04T12:29:00.007+02:00

Săndel este un individ raţional. indiferent ce va să zică asta, el aşa crede despre sine...
cu toate acestea, ca orice om, are şi el momentele lui de rătăcire. cînd era mai mic s-a rătăcit în drum spre casă, prin pădure, venind de la bunici. l-au găsit după două săptămîni în Constanţa. privea în zare vapoarele şi-şi dorea să se facă marinar. se ştie că următorul grad e: preşedinte.
mai mare, s-a rătăcit la minte şi căzut în patima beţiei. dar raţiunea a biruit. nevasta, soacra, doctorul, prietenii - toţi oameni de nădejde, au făcut un consiliu şi au pus-o de un brainstorming în privinţa celui mai nimerit argument pe care ar trebui să i-l servească lui Săndel ca să se lase de băut. argumentul sănătăţii nu avea sorţi de izbîndă - oricît ar fi dat pe gît, Săndel ieşea imaculat la analize. ficatul rezista eroic. la muncă îşi făcea treaba într-o oră şi le dormea pe restul, dar treaba se făcea... cea care suferea ea familia, că de, e neplăcut să-ţi vezi soţul sau ginerele tot timpul beat. dar cu toţii eau conştienţi că mariajul rezista numai din interes. singurul punct slab al lui Săndel: e băiat chivernisit, nu-i place să risipească banii. atunci binevoitorii i-au arătat ce gaură îşi dă singur în buget cheltuind pe băutură.
în faţa argumentului financiar, Săndel a capitulat. raţiunea triumfătoare l-a mînat apoi să caute soluţii pentru menţinerea umidităţii în organism. judecînd la rece şi dorind să-şi păstreze sănătatea de fier, Săndel a dat-o pe sucuri naturale. după 3 ani de beţie neîntreruptă, setea era mare. portocalele siciliene dulci-acrişoare îşi făceau treaba la foc automat. pînă cînd, tot timpul cu gîndul că raţiunea trebuie să triumfe, Săndel a refăcut calculele şi a constatat că sucurile naturale sunt mai scumpe decît vodka.
ergo bibamus!

mărţişor pe trecerea de pietoni

2008-02-28T14:16:00.006+02:00

desigur că trebuia să scriu despre 1 Martie, ziua mărţişorului... să arunc în lume o părere inteligentă pro sau contra păstrării acestor tradiţii multiseculare etc. n-am nimic de zis, mie îmi place să dau mărţişoare femeilor pe care le iubesc.
mi s-a întîmplat însă ceva care dă mai multă substanţă acestei bucăţi. eram pe calea victoriei, la trecerea de pietoni de la biserica Kreţulescu. trafic împănat, ca de obicei. eu pe undeva pe o bandă din mijloc. se merge cam bară la bară. în faţa mea se eliberează şi încep să înaintez. în dreapta, un tip frînează, dar nu-mi dau seama că o face pentru că un pieton se angajase în traversare, pentru că el oricum avea maşină în faţă. eu sunt deja pe trecere, în mişcare. acum pot să văd pe geamul din dreapta o tipă blondă cu un căruţ roşu (n-am văzut dacă era copil înăuntru), care îmi face semn cu mîna: ce faci, e trecere. dacă opresc rămîn exact în faţa ei, aşa că trec şi las geamul meu în jos. ea traversează prin spatele maşinii. "mă scuzaţi, nu v-am văzut din cauza maşinii din dreapta!". ei, tipa e tip, un tînăr subţirel şi blonziu, care se-ntoarce şi-mi strigă: "are you stupid? watch where you're fucking going!!!".
mă uit un pic dezamăgit după el şi-mi dau seama că nu e deloc exclus că nu mie să-mi fost adresat acest reproş pe un ton atît de furios. omul s-o fi săturat de traficul de la noi şi de manierele noastre. îmi vine să-i mai strig: "man, we have to LIVE here, you know!?!".

taste

2008-02-26T11:48:00.005+02:00

îmi plimbam degetele pe tastatură şi mi-am dat seama că ăsta a devenit deja un sunet familiar. nici nu ştiu cum să-l numesc. plimbaţi-vă şi voi degetele pe taste. peste nişte ani, îmi închipui că fiul meu se va întoarce spre mine, din colţul camerei în care ne va face plăcere să ne petrecem timpul împreună şi-mi va spune: "iar ai luat hardughia aia de laptop după tine? faci ZGOMOT cînd tastezi!!! ce e aşa de greu să-ţi pui şi tu mind-readeru cînd îţi scrii articolele pe blog. sau mai bine ai renunţa la blogul ăla cu totul, că şi-aşa nu mai citeşte nimeni. poţi să-ţi iei un mind-sharing cu 400 de euro virtuali..." etc.:P. nu mă întreb aici cît de ciudată ni se va părea viaţa retehnologizată peste cîţiva ani, cînd nu vom mai putea să ţinem pasul (cunosc oameni de peste 40 de ani foarte mîndri că au învăţat în sfîrşit să trimită un mail). mă gîndeam însă că sunetul tastelor va deveni peste timp o amintire la care unii din noi vor zîmbi cu nostalgie. va fi vintage. butonînd tastele vei avea aerul că preferi soluţiile mai brute şi mai naturale pe care era de început a tehnologiei ţi le punea la dispoziţie. că te păstrezi mai aproape de lucrurile simple şi care îţi solicită şi ţie participarea. vei avea aerul că faci sport.

fluturii sunt liberi

2008-02-25T21:19:00.005+02:00

cînd nu ai despre ce să scrii dar trebuie, poţi folosi uneori stratagema asta: baţi cîmpii despre cum şi în ce fel nu ai tu ce să scrii. în felul ăsta poţi să încropeşti un articol.
cum aici suntem cu toţii oameni serioşi şi natura lucrurilor nu ne obliga la productivitate literara la hectar, eu unul n-am mai scris că n-am mai prea ştiut ce. sau am fost prea ocupat cu altele. dar acum am găsit ceva de spus... eh, şi-acum trebuie să vin cu ceva; idea e bună - încep ca şi cum n-aş avea ce scrie, răstorn masa şi zic: ee, nu e cazul meu, eu am de spus asta, iar în punctul ăsta trebuia să tastez: dar acum am găsit ceva de spus - e vorba despre... fluturi. numai că nu mă gîndisem să spun ceva de fluturi.
dar că tot veni vorba, ceva despre fluturi, foarte printre altele :P, în Colecţionarul lui John Fowles. cartea asta te pune în faţă cu un gînd înspăimîntător, sau cel puţin eu aşa citesc, dar şi bun. el, gîndul. depinde cum îl iei. gîndul e că toţi s-ar putea să fim un pic nebuni sau maniaci, iar acţiunile pe care le facem - rodul unor proiecţii şi interpretări aberante ale realităţii. o formă mai crudă a lui ar fi cam aşa: cum poţi să ştii că nu eşti capabil de crimă? sau că gesturile tale pe care tu le consideri nevinovate şi îndreptăţite nu sunt în ochii altora dovezi că ai luat-o razna sau cel puţin că e sub demnitatea lor să stea de vorbă cu tine...

cît costă fericirea?

2008-02-20T00:07:00.004+02:00

presupun că întrebarea lu Şacalu mă urmăreşte. în continuare.
astăzi am întîlnit un om care vorbea la două telefoane odată, timp în care prin biroul lui se perindau alte persoane care îi întindeau hîrtii la semnat sau îi raportau diverse probleme. a ţinut-o aşa vreo 20 de minute, cît am aşteptat să-şi elibereze un minut pentru mine. e adevărat că e vorba aici de un director de bancă. dar, man, era ora 16 - în mod clar omul nu auzise de guerrilight.
din cele cîteva gesturi şi cuvinte pe care i le-am surprins, am plecat cu impresia că e un om bun. probabil are familie, copii. să zicem că işi iubeşte soţia şi odraslele, işi ajută prietenii, îi place să bea un pahar de vin cu vechii colegi, să călătorească, să meargă la munte.
întrebarea care m-a lovit e: cît timp îşi poate rezerva să se bucure de toate evenimentele astea care îi fac plăcere şi cît timp consumă ca să le facă posibile? mai general, ne raportăm uneori la muncă în felul ăsta: trebuie să fac asta ca să pot trăi şi să mă pot bucura împreună cu oamenii pe care îi iubesc. dar oamenii care sunt aşa, care se bucură de alţi oameni şi îşi împart fericirea, fac inclusiv din munca lor un prilej de întîlnire cu alţii. te-ntrebi pentru ce se zbate directorul acela. nu înţelegi cum poate trăi în fiecare zi cu urechile astupate de telefoane şi cu o mie de decizii de luat, cu o echipă de motivat şi cu un plan de afaceri de realizat. dar nu e întotdeauna aşa. zbaterea aceea poate să nu fie neapărat disociată de zbaterea pentru fericire. să nu fie nici măcar mijlocul complicat şi dureros prin care îţi plăteşti clipele plăcute.
fericirea nu costă nimic, pentru oamenii fericiţi.

romîni plîngăcioşi

2008-02-14T23:17:00.013+02:00

o să mă acuzaţi că nici măcar nu ştiu să scriu "romîn" cu î din a şi mă dau patriot. motivul e că tastatura laptopului meu nu are buton pentru î din a şi am renunţat să mai caut rezolvare. apoi, limba romînă e una fonetică, deci merge să scriem lejer cum se şi aude. ştiu ştiu ştiu - dar o să continuu să fac excepţie pentru "filosofie" şi o să scriu cu s.
hai să vedem cu romînii. a trecut ceva vreme de cînd am promis şi n-am făcut, aşa încît va trebui să-mi amintesc argumentarea mea genială. cum spuneam, structura e cea din culmea. ideea principală: nu există culmea, există Dorin şi aşteptări de la Dorin, un cadru de aşteptări. şi mai am o susţinere importantă: în ţările la care ne uităm cu jind, în care credem că ne-am dori să trăim, există subiecte tabu, interzise băşcăliei, cum sunt mama sau patria.
acum ţinta spre care îmi voi ţinti cu ferocitate săgeţile: plîngăcioşii. textele lor favorite: m-am săturat de Romînia; ţară de hoţi, măgari, proşti; asta e ţara în care trăim, băga-ţi-ai etc.; hoţii ăştia care ne conduc; romîni, ce să le ceri. altele asemănătoare. apar acei sublimi realizatori de "revista presei" care ne arată în fiecare zi în ce mocirlă trăim şi concluzionează amar ce ţară de kkt e Romînia datorită faunei care o populează. şi fac rating plîngîndu-se de noroiul ăsta, se bălăcesc pretinzînd că se ţin de-o parte.
întrebarea mea pentru aceşti domni (să ştiţi că în general sunt bărbaţi, doamnele au mai mult bun simţ) este: dacă vă miroase aşa urît, de ce nu plecaţi? mă gîndesc că aşteptările voastre în legătură cu viaţa în Romînia provin din cunoaşterea unor condiţii de viaţă mai bune, a unor climate mai respirabile. de ce nu vă luaţi zborul spre ţările calde? sau dacă vă place prea mult aici, de ce nu puneţi mîna să schimbaţi ceva, în loc să vă plîngeţi de milă că sunteţi nevoiţi să trăiţi în mijlocul acestor cretini?
hai să vedem cîţi dintre noi se comportă ca şi cum ar fi pregătiţi să trăiască într-o societate civilizată. cîţi ieşim să ne dăm zăpada de pe trotuare. cîţi ne ridicăm să lăsăm bătrînicile să stea jos în autobuz. cîţi nu încercăm să ne înţelegem cu nenea poliţistu cînd ne flutură pe la nas amenda. cîţi stăm cuminţi în coloană cînd e aglomerat. mai ştiţi şi voi ce ar fi normal să facem şi nu ne sinchisim.
dar ca să lovesc cuiul în cap: cîţi dintre noi, dacă am fi instalaţi pe fotoliile corespunzătoare, nu am ştii să ne aranjăm treburile încît să scutim cîţiva ani de muncă? Romînia ni se pare a fi ţara în care, dacă ţi se oferă ocazia, poţi să o dai şi să te îmbogăţeşti fără muncă, ciupind de pe unde apuci. şi îi înjurăm pe cei care au ocazia şi profită de ea. eu spun că cadrul de aşteptări în care ni-l închipuim pe Dorin din occident e greşit. Dorin de-acolo munceşte, e în principiu un tip corect şi cordial, chiar dacă nu aşa de prietenos. dacă vrem să o ducem bine ca el, trebuie să trăim ca el, să respectăm regulile pe care le respectă el. are you ready? ah, dacă citiţi voi care aţi fost pe-afară asta, spune-ţi-mi unde greşesc!
mai teoretic exprimat, ne plîngem de Romînia noastră plasîndu-o contra unui cadru în care nici noi nu suntem pregătiţi să trăim. funcţionarii de la ghişeu sunt necooperanţi şi incompetenţi, vînzătorii la fel, prestatorii de servicii la fel, producătorii la fel, politicienii sunt hoţi şi cei din administraţie corupţi? NOI suntem aceşti oameni! credeţi că ei sunt Romînia urîtă şi pătată, iar noi cea luminoasă şi voioasă?!?! noi suntem Dorin, şi ciocu mic dacă nu punem mîna să mişcăm ceva. ori ne asumăm curăţenia, ori o tăiem afară.
apoi, indiferent dacă am dreptate sau nu că trebuie să urmăm reguli pe care noi nu suntem pregătiţi să le urmăm ca să trăim civilizat, mai e ceva. treaba cu tabu-urile, cu subiectele ferite principial de băşcălie. n-am auzit un american să facă glume pe seama ţării lui. sau pe seama ţării altcuiva, for that matter. aşa erau şi cei din Europa de Vest care se vînturau pe-acolo. cînd îi auzeai nu-ţi venea să crezi, la ei în ţară curge numai lapte şi miere. obieciurile lor sunt cele mai bune şi mai sănătoase, ţara lor e raiul pe Pămînt. credeţi că e? ştiţi bine că nu, raiul nu e pe Pămînt ;). dar ei sunt cei normali la cap, nu noi. pentru că nu o să trăim aşa cum ne dorim într-o ţară de care facem tot timpul mişto. niciodată.

ţară de kkt

2008-02-13T08:47:00.004+02:00

un ţăran coseşte pe un cîmp, la marginea satului. deodată, un tip cu o parapantă vine în zbor şi se înfige în zidul unei case mai înalte. deopotrivă parapanta şi tipul se fac praf. reacţia ţăranului:
ţară de kkt, atentate de kkt!
pornind de la culmea, voi dezvolta un discurs foarte critic şi foarte bine argumentat împotriva celor care se tot plîng că Romînia e o ţară de kkt. e adevărat că ideea asta mi-a venit în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi. mi-am amintit că există obiceiul, între prieteni, să-şi arunce uneori în glumă tot soiul de insulte. acestea se apropie cîteodată destul de mult de profilul gda (glume de autobază - copyright Octav). ar trebui să existe însă zone ferite în principiu de orice tentativă de a fi luate la mişto, cum ar fi relaţia cuiva cu propria mamă. şi pentru că Romînia este mama noastră a tuturor, relaţia cu propria ţară.
de data asta, culmea, pe fugă fiind, chiar o să las argumentarea pe mai tîrziu. dar atenţie, va fi devastatoare.

culmea

2008-02-12T19:51:00.000+02:00

de data asta o să şi explic, deşi mi-ar plăcea ca întîmplarea să vorbească de la sine. dar a rămas în memoria colectivă a familiei mele doar sub aspectul ei amuzant, ca bună de plasat într-o conversaţie. acum abia i-am dibuit sensul adînc filosofic :P. ar fi tare să mai trîntesc cîteva paragrafe pline de sevă şi pînă la urmă să n-o povestesc...
ba nu. iat-o! e tot cu un sucevean, se pare că sv-ii au un talent nativ pentru replici criminale. intriga e aşa. un şef de fabrică sau pe-acolo îl trimite pe un subaltern să aducă din biroul lui nuş ce chestie cu care voia el să se mîndrească. îi pune omului în braţe o legătură de chei şi i-o indică pe cea corectă. acum desfăşurarea acţiunii. omul se duce (şi se pare că era destul de departe biroul, că a durat ceva pînă s-a întors). iar cînd s-a întors, a raportat: nu se potriveşte cheia. hai măi dă-o-n... nu le-ai încercat şi tu pe mai multe? ba da, dar nu mergeau. aiurea, vino-ncoace! uite asta e, de data asta sigur (au ei o vorbă: sută-n mie!;)). pleacă, mai trece ceva, vine-napoi. nu merge. hai mă dă-o-ncolo de treabă. uite ia cheile astea ale mele (îi dă alt mănunchi, probabil cu chei mai valoroase). uite asta e. pleacă. vine. nu merge!
mă tu eşti culmea!
nu sunt culmea, sunt Dorin, dar ce să fac dacă nu se potrivesc?!
domle, adică, nu sunt eu inimaginabil de prost, eu sunt Dorin, cel pe care-l ştii, care îţi raportează în fiecare dimineaţă despre cine ştie ce treburi, în care ai încredere. problema e în altă parte.
ca să zic aşa, mare dreptate avea omul. nu era culmea, era Dorin. replica asta e bună în gura oricui. nu exista culmea, există Dorin şi mai există aşteptări de la Dorin. culmea, extraordinarul, fabulosul sau sub-orice-critica sunt noţiuni relative la un cadru de aşteptări.

orice om are o mamă

2008-02-09T19:28:00.000+02:00

cele mai mari dureri ale lumii noastre par să fie oboseala, sfîrşeala de te apuca de sau a continua ceva... ne plictisim, nimic nu ne mai încîntă, pentru nimic nu ni se aprind ochii. imaginea de criză a acestei vîrste este omul cocoşat sub greutatea telecomandei sau a mausului. am vazut atîtea, internetul şi televiziunile ne aduc atîtea sub nas. ne-am făcut o impresie vagă despre toate sentimentele omeneşti şi condiţiile favorabile experimentării lor intense. din filme, piese de teatru, jocuri sau emisiuni de divertisment ;).
eu cred că am văzut în 20 de ani mai multe imagini decît părinţii mei în toată viaţa lor de pînă acum. şi cu siguranţă am visat de sute de ori mai multe vise despre cum vreau să fie viaţa mea decît ei. şi de fiecare dată visul era altul. stabilitatea nu e prea cool, poate. dar, merde!, ce am ajuns să mă bucur cînd o am! mi-e clar că numai sub poala ei s-au cuibărit şansele mele de a fi fericit. nu vreau să fac în fiecare zi altceva, dacă altceva înseamnă altă poveste în care nu cred, altă "experienţă" cool care se sparge ca un balon de săpun. vreau aceeaşi poveste în fiecare zi, dar să fie frumoasă. ajunge zilei oboseala ei firească, ce să mai adaug neîmpliniri închipuite?! nu mai vreau să clădesc castele în Spania.
cine dă stabilitate? bunul Dumnezeu. părinţii. familia. iubita. prietenii. toţi îşi fac timp să fie acolo pentru tine şi să te iubească. restul întîmplărilor sunt floricele, embelishments. probleme pe vreunul din sectoare? mă uit să văd dacă nu cumva am uitat să-mi fac eu. timp. nu? e de la ei? asta nu e prea bine, dar bazează-te pe nr. 1.
ca o afirmaţie neteologică - lumea tînjeşte după Dumnezeu ca după umărul care nu cere umăr să plîngă, ca după MAMA. şi, foarte serios, să nu îndrăznească cineva să desconsidere adevărul fundamental: orice om are o mamă!

cît trăieşte un filosof?

2008-02-07T08:56:00.000+02:00

mai tehnic, se poate sări...
mai zic eu că filosofii desenează hărţi, sau spun poveşti. sau cel puţin că aşa înţeleg eu ce fac ei, indiferent de cred ei că fac. mai ales dacă ei cred că urmăresc stabilirea adevărului şi chiar obţin rezultate.
înţeleg desenatul de hărţi sau spusul de poveşti ca pe un fel de întreprindere dialectică. omenii pot avea diverse temeiuri pentru acţiunile lor, sau pot acţiona cu totul neîntemeiat. filosofii desenează ţesături de întemeieri posibile. ei lasă în urmă fotografii ale vieţilor posibile la un anumit moment de timp. tehnica e foarte austeră, focalizarea foarte sharp. scriitorii şi alţi artişti lasă fotografii mai puţin orientate să surprindă cauze sau temeiuri. ei recrează o atmosferă. filosofii s-ar zice că vor să-ţi dea să vezi, artiştii să guşti.
ce mă întreb, în legătură cu întreprinderea asta dialectică, în care examinezi cu un ochi rece şi neimplicat, e cîtă viaţă are în ea. dacă înţeleg aşa filosofia, cîtă viaţă îi rămîne filosofului? întrebarea asta e urgentă pentru că simt că nu se poate trăi fericit de la distanţă, cum ar veni, privind cu un ochi detaşat fiecare eveniment al vieţii tale şi zicîndu-ţi: acum această persoană va începe să facă parte din povestea mea, sau: aş putea alege între aceste 3 atitudini în această privinţă, hai să vedem care e mai coerentă cu restul poveştii mele de viaţă.
ori filosoful e o funcţie, un rol social pe care unii aleg să-l joace luîndu-l ca pe un al doilea serviciu, şi nu are mare legătură cu vieţile indivizilor respectivi; ori, dacă îţi trăieşti filosofia şi filosofia e examinare critică a presupoziţiilor, ai o viaţă sfîşiată. SAU găseşti o modalitate să trăieşti filosofia spunînd poveştile raţiunii din interiorul unei poveşti concrete. singura reală. a ta.

secţia 9

2008-02-04T23:07:00.000+02:00

turnau gaz peste foc pompierii mînau căruţele lor roşii în sunet de alarmă pe şoselele capitalei era un trafic nebun de carne vie se săturaseră cei doi gîndaci se plimbau pe faleză şi priveau marea bătălie continua pentru a se stabili învingătorul nu era deocamdată decis dacă să se însoare sau să locuiască în continuare cu mama ura locuinţele de serviciu elevii abia aşteptau pauza dar cei de la C aveau lucrare şi sunau cu 5 minute mai tîrziu mai era unul nu conta că îl pierduseră pe primul pînă la paşcani avea locul de la geam putea să-l ridice poliţia şi să-l ducă la secţie.
acolo pe geam trona lipit afişul (printat pe A4, din word): accesul se face numai însoţit atît la intrarea cît şi la ieşirea din clădire!

bunici la ţară

2008-02-02T19:24:00.000+02:00

eu am fost după cai, după viţei; am fost la coasă, la sapă, la cules de cartofi; am dat la porci, am curăţat în grajd la vaci, am săpat, am tăiat lemne, am cărat fîn cu văru-miu Alex şi a aflat tot satul cînd am încărcat noi singuri prima noastră căruţă. nu toate odată sau în mod susţinut, dar îndeajuns cît să ştiu: la ţară e de muncă. munca fizică te echilibrează - preţuieşti mai bine odihna, o carte sau chiar o bere cu băieţii, la poartă.
dar parcă nu asta îmi dă ghes să-mi fie dor şi să mă-ntorc (la oricare din ţările mele, că am două).
păi, am şi colindat cîmpurile după cireşe, alune, prune; m-am scăldat în pîrîuri atît de reci că mă chinuiam juma de oră să mă obişnuiesc cu apa şi mă uscam la foc, afumat ca un cîrnat. am fript peşte pescuit pe loc din rîu şi curăţat cu băţul; l-am mîncat cu porumb copt, de furat, fără sare. am rupt nenumărate perechi de tenişi pe terenurile de fotbal peste care alunecau umbrele norilor apropiaţi. am scotocit pădurile după mure sau ciuperci şi m-am bucurat de cerul mare (necomparabil cu zdrenţele de albastru dintre blocuri).
joaca asta e altă privire nostalgică aruncată înapoi celor două sate. dar nici ea the thing.
munca nu, pentru că munca e peste tot aceeaşi şi mie tot mai mult îmi place cînd se termină. joaca pentru că n-are nici ea loc, trăieşte prin sine. nici măcar verii, prietenii - pentru că mă simt la fel de bine cu ei oriunde.
n-au mai rămas decît bunicii. satul este prelungirea lor - calm, ocrotitor, suficient. locul în care m-am obişnuit să mă simt în siguranţă. fără schimbări dramatice, cu ritmul lui domol, stabil.
una din bunicile mele mă întreabă mergînd prin sat - îl mai ştii pe ăla, îţi aducea bomboane cînd erai mic, sau: a murit cutare, care nu ştiu în ce alt fel mă mai îndrăgea.
cealaltă bunică stă la poartă şi intră în vorbă cu vreun copil care trece pe drum: al cui eşti mă copil? al lu cutare... daaaa? şi cîţi ani ai? 5 braaaavo, bată-te să te bată de frumos! ai văzut ce ochi are, mari şi negri aşa...

s-a contramandat + poveste

2008-02-01T00:29:00.001+02:00

am găsit pretext să contramandez ducerea pînă la capăt a săptămînii din viaţa lui michaillos michaillosovici.... săptămîna e tăiată în două de trecerea în noua lună. drept pentru care, datorită structurii blogului, n-aş putea obţine o coloană de titluri care să conţină şi luni şi duminică. doamnelor şi domnilor, din cauza unor deficienţe de ordin tehnic... ne cerem scuze, promitem să nu se mai repete.
dar îmi spăl acest păcat. spun acum în faptul nopţii una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. mi s-a întîmplat chiar mie. sau mi s-a arătat. e povestea unei întrebări, pe care a ajuns să şi-o pună regretatul meu prieten Şacalu'.
Şacalu' adică Viorel, de la Suceava. regretat pentru că, pe la 24 de ani sau aşa, sătul de munca nerăsplătită de acasă, s-a decis să-şi încerce norocul în Italia. a ajuns la Napoli, dacă nu mă-nşel. ne spunea înainte de a pleca că nu concepe să se întoarcă fără un Mercedes. era visul lui de copil crescut la ţară. l-au omorît nişte albanezi pe stradă, cu zeci de lovituri de cuţit. pentru o privire mîndră şi o înjurătură mormăită în romîneşte. rîdeau de el pe cînd căra nişte mobilă, cred. ei bine, povestea.
într-o seară de vară, Şacalu' şi Danic m-au condus pînă acasă la mătuşă-mea, unde dormeam. aşa, să mai stăm de vorbă. era sîmbătă noaptea, ei se întorceau la discotecă. eu nu mai serveam, dezgustat de aglomeraţie, fum, zgomot şi maniere. Şacalu', nedumerit, tot insista să mai rămîn, de dragul sticlelor de bere. eu i-am explicat motivele nepaticipării mele la viaţa de noapte a satului romînesc. atunci Şacalu' a stat puţin pe gînduri, şi-a frecat braţele cu palmele, că i se făcuse frig în tricou, şi a zis, cu accentul lui dulce-moldovenesc: - bey, dacă stau să mă gîndesc, cam ai dreptate tu, într-un fel aşa... adică şi astă seară mă uitam... era una: se zbînţuia, făcea ca toate cele, sărea, trăgea de ea, dădea din cap... am vrut să mă duc şi s-o întreb: tu fitiţî tu... ci-i cu tini tu!! tu pentru ci ti zbaţi?

joi

2008-01-31T20:45:00.000+02:00

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
deja scot limba a gîfîială. joi înseamnă că am intrat deja adînc în coasta săptămînii. pagina asta albă cînd încep să scriu articolul parcă îmi spune: hai, trebuie să fi făcut şi azi ceva! gîndeşte-te, ce merită spus? ce a fost eye-catching, ce floare a Bucureştiului poţi semnala lumii?
astăzi Bucureştiul tot a fost absurd. aseară am auzit o ştire despre 5 copii, între 2 şi 10 ani, crescuţi de părinţi într-o dărăpănătură, legaţi cu lanţuri, hrăniţi cu te miri ce. o fetiţă de 7 ani se îmbolnăvise de scabie. adică de rîie. nici nu se punea problema doctorului. asta se întîmplă undeva în eterna şi fascinanta.
pe şoseaua Mihai Bravu eu o spăl în sfîrşit pe Linda şi sunt nemulţumit de calitatea serviciului prestat contra a 26 de lei. carcasele oglinzilor tot mai au urme de noroi pe interior, pragurile uşilor sunt şterse în bătaie de joc, întreg interiorul a beneficiat de o minimă mozoleală. şi nu-mi place cum m-a tuns tipa de la "salonul de înfrumuseţare".

miercuri

2008-01-30T18:35:00.000+02:00

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
mă gîndesc la modurile în care ne încurajăm să continuăm. "totul o să fie bine!", "fii tare!", "mergem înainte!". cînd eşti prăbuşit şi nu mai ai încredere, nu mai vezi sensul vieţii(dacă nu vă e teamă de cuvinte mari), apare altul lîngă tine şi bîiguie încurajări din astea vagi. încearcă să-ţi inducă o atitudine.
nu-ţi aduce nici o dovadă că lucrurile se vor îndrepta, nu poate să-ţi indice bune temeiuri să speri (dacă nu vă e teamă de exprimări filosofice:P). stai acolo închis în muţenia şi disperarea descurajarea depresia ta - iar prietenul sau binevoitorul produce o atitudine încurajatoare. dacă eşti înclinat să judeci lucrurile mai riguros şi nu pleci urechea la sentimentalisme, ai zice că aia e o peltea întinsă pe pîine de oameni cu voinţe slabe, care îşi plîng de milă în loc să caute adevăratele cauzele ale disperării. şi cauzele astea sunt de cele mai multe ori diferenţele dintre ceea ce speră şi ceea ce au sau pot face.
şi totuşi funcţionează. nu pelteaua sentimentală. cîte un optimist de serviciu care toarnă încurajări pe bandă, clişeist, mai rău te deprimă. în schimb, ajută cînd sunt lîngă tine oameni în care ai încredere, despre îţi doreşti să crezi că au mai trăit, văzut aşa ceva. sau că au o vagă înţelegere a stării tale. pe ăştia te sprijini.
la pieptul lor cald ne odihnim frica noastră cea mai ascuţită - frica de singurătate. cînd suntem hăituiţi, nesiguri, abătuţi vrem la mama şi la tata. cînd îi găsim, sugem curaj. (dacă nu vă e frică de părinţi).
nu ştiu dacă asta e semn de slăbiciune. mai degrabă mă minunez din ce mizerie de stare ne poate scoate o vorbă duioasă, o mînă, o îmbărţişare sau un sărut.

marţi

2008-01-29T09:26:00.000+02:00

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
o iau tot de dimineaţă, ca omul gospodar. atenţie! în două zile consecutive am reuşit să mă trezesc mai devreme de ora 9! în ce club select trebuie să mă înscriu?
principala preocupare, astăzi: animalele domestice. Linda e nespălată de anul trecut, Sam e gripat.
cam ce fel de om trebuie să fii să te plimbi o lună prin oraş într-o carcasă plină de noroi, praf, noxe...? să dai senin vina pe zăpadă şi pe şoselele ude chiar la două săptămîni de cînd Bucureştiul a început să iasă de sub nămeţi... presupun că se aplică principiul toleranţei bubble gum. poate şi ceva în plus - mizeria maşinii e una care poate onora: ai făcut vreun drum mai lung?, nu, păi şi de ce e aşa murdară?, n-am avut TIMP să o spăl.
iar Sam e un nesimţit. bat drumul pînă la service pe cheiul Gîrlei, scot certificatul de garanţie, scot factura, îl scot pe el... şi porneste fără probleme. presupun că tot e bine. mă întreb cîtă vreme ne-ar răbda inima să ne lăsăm nu maşinile, ci laptopurile murdare în ultimul hal.

luni

2008-01-28T10:51:00.000+02:00

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici... săptămîna aceasta începe cu luni. scriu la începutul zilei, cînd n-am făcut încă nimic notabil, nu m-am gîndit la nimic notabil, nu mi-am pus nici o speranţă în viitorul... luminos. mi-am făcut în schimb o omletă cu caşcaval, peste care am aruncat fîşii de brînză camembert (cel puţin aşa scrie pe cutie)şi am presărat nişte curry. pentru aspect. a ieşit notabilă. mi-e teamă că pînă la asfinţit omleta va rămîne principalul punct de atracţie. reperul acestei zile, dacă vreţi.
dar n-a fost aşa. vedeta zilei s-a evidenţiat pe seară. laptopul meu Sam s-a decis că e timpul să-mi arate cît de mult înseamnă el pentru mine. i se părea probabil că nu apreciez şi elogiez îndeajuns serviciile sale. aşa că a intrat în concediu neanunţat. a obosit destul de repede, din octombrie pînă acum. acum să te văd, michaillos michaillosovici, pe tine care te crezi ucenic chillier, cum îţi rîzi în barbă şi-ţi spui: sunt mîndru că am laptop, că şi dacă n-aveam, tot se strica ceva :D.

chaudeau

2008-01-26T11:40:00.000+02:00

în fiecare dimineaţă cînd mă trezesc, mă minunez mai întîi că sunt viu. asta mă bucură atît de mult încît mai prestez o scurtă repriză de somn. e felul meu de a sărbători. dacă visez urît, mă bucur că a fost vis. asta e o reminiscenţă de prin şcoala primară, cînd mă tot băteam cu colegii sau făceam alte prostii, de luam 4 la purtare. pe urmă visam că erau chemaţi părinţii la şcoală să li se frece ridichea. situaţia ajungea pe muchie, cînd mă trezeam. camera mirosea a ridiche proaspătă, dar dimineaţa zîmbea deja peste lume şi totul era bine.
dacă am rămas fără bani, mă bucur că e soare. pentru că şi dacă n-ar fi fost soare, tot lefter m-aş fi chemat. aşa măcar îţi vine să zîmbeşti. dacă stau acum şi beau o cană de chaudeau (şodo pe romîneşte ;)), sunt bucuros că e dulce. pentru că dacă n-ar fi fost dulce, tot "roşu în gît" s-ar fi chemat că am. te-ai prins cred - vreau să zic că încă se poate trăi bine, dacă ai dispoziţia potrivită.
unul dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată e aşa: iţic - sunt mîndru că sunt evreu! ştrul - de ce, mă iţic? - păi şi dacă nu eram mîndru, tot evreu eram!

te bănuiesc, bă, că nu te cunosc!

2008-01-25T00:05:00.000+02:00

rolul de administrator este ca o gaură neagră. te suge. ca o caracatiţă, te prinde în tentaculele lui. îţi injectează otrava plinătăţii de sine. şarpe ispititor deghizat în fetişcană, îţi strecoară în ureche şoapte lascive despre cît eşti de potent. veghezi. te preocupă bunăstarea scării cînd vecinii dorm. vultur cu privire ageră, priveşti din înălţime toate nevoile şi problemele blocului. blocul respiră prin tine.
apartamentul pe care l-am închiriat pentru birou e debranşat de la reţeaua de termoficare. calorifele sunt reci. administratorul intră, cu proprietarul şi cu un vecin venit să-şi recupereze o scară. admin n-are treabă propriu-zis acolo. dar la fel poţi spune despre zeul venit în templu să-şi ridice ofranda.
voi cu ce încălziţi aici? zice. cu reşouri. nu le văd? nu le-am adus încă. nu vă e frig? n-am stat prea mult aici, deocamdată. scandal. proprietarul se inflamează: ce vreţi să spuneţi domnule, că m-am re-branşat la căldură? du-te domle că eşti absurd. păi ştiu băieţii ăştia să facă ei legăturile? dacă am pus DOPURI domle, la calorifere!! stai domle că eu doar am întrebat. vecinul: nu, are dreptate, a întrebat, nu trebuie să vă supăraţi.
zic, nici dumneavoastră nu trebuie să fiţi suspicios. nu vedeţi că e frig? veniţi în camera unde e deja reşou să vedeţi diferenţa. nu domle, nu sunt suspicios, am întrebat. atîta tot. acum atenţie.
vecinul către proprietar, de parcă eu aş fi plecat după ţigări: la urma urmei de ce domle să nu fie suspicios? nu sunt nici trei săptămîni de cînd au venit în bloc. îi cunoaştem de undeva? cum să nu fi suspicios dacă nu cunoşti omul?
într-adevăr, vecine, cum să nu fii?!? - dacă ţi-a îngheţat creierul şi ai vomitat orice urmă de bun simţ după beţia de la terminarea şcolii de maiştri a partidului. - dacă mă suspectezi tocmai de ce ai face tu: ai fura pe rupte, numai să nu te prindă. dacă... ţi-aş da un cot în gură, ai zice că sunt huligan. lasă, fii tu cetăţean!

oo, fraţilor, haideţi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru administratori. fără ei, mizeria ne-ar năpădi casele, scările de bloc, lifturile. sufletele!!! ei ţin flagelul nimicitor al delincvenţei locative sub control. datorită lor putem încă respira. administratorii sunt MAI VITALI CA APA (CALDĂ)!

despre cît sunt de fraier

2008-01-23T00:19:00.001+02:00

ăsta va fi scurt şi la obiect.
mintea mea funcţionează într-un fel ciudat. nu ştiu dacă din pricina filosofiei sau aşa mi-a dat mie bunul Dumnezeu, ca să pătimesc de pe urma ei. a minţii... mintea mea despică firele în patru, se exersează conştincios în tetrapilotomie.
de multe ori reuşesc astfel să simulez rigoarea. rigoarea nu vine din despicarea firului în patru. vine din atenţie şi din concentrare. şi din considerarea tuturor aspectelor importante. mintea mea nu e riguroasă. se-ntîmplă aşa: analizează fiecare crîmpei dintr-o situaţie sau o stare de lucruri, fiecare gest, fiecare ton. sau fiecare nuanţă. şi reface cu febrilitate restul. pescuieşte de ici şi colo piese de puzzle şi avansează variante coerente ale întregului.
coerente în raport cu ceea ce i se pare ei că are valoare de principiu sau de linie directoare.
partea proastă e că, de multe ori, nu recunoaşte un puzzle gata rezolvat. se chinuie şi propune variante, mută piesele, încearcă, potriveşte. cînd tot ce ar avea de făcut ar fi să ia lucrurile ca atare. at face value, cum spun filosofii americani :P. atît.

bucureştiul în două oglinzi

2008-01-19T22:30:00.000+02:00

lui bodipod i-au furat oglinzile.
seara, pe tăcute, cu pasiune, hoţii le-au desprins artistic de la locurile lor şi i-au lăsat Rover-ul fără urechiuşe. alte stricăciuni, nu. băieţi finuţi. profesionişti.
ne-am urcat în Linda şi am pornit să căutăm urechiuşe pentru Rover. am luat la rînd chioşcurile de piese auto de pe Mihai Bravu. e o lume.
primul chioşc. oglinzi adică geamurile sau oglinzi complete? oglinzi complete, de Rover 75. nu avem, numai să le comandăm originale. dar te sunăm luni să-ţi zicem, că azi s-a făcut deja tîrziu. lasă-ne un nr de tel, ia o carte de vizită. între timp, se învîrt unii cu nişte parbrizuri pe-acolo, apar tot felul de indivizi cu priviri hotărîte, geci de piele şi hîrburi de reparat. mă-ntreb cît de în siguranţă sunt oglinzile Lindei.
după încă două chioşcuri, ne lămurim cum e cu originalele. rămîne pe luni.
ne orientăm către rezolvarea unei probleme mai presante: nu poţi să te mişti cu Roverul fără vizibilitate în următoarele zile. începe lunga odisee în căutarea unui compromis: nişte jafuri de la dezmembrări auto să le prindem de suporturile pustiite. mergem la un şantier de maşini pe chei, după semafor imediat pe dreapta. un combinator de-acolo vrea 25 de lei pentru o oglindă vai mama ei. negocierea nu înaintează, tipul vrea să ne facă. bodipod zice pas şi continuăm căutarea. pe stradă e cenuşiu şi murdar. bodipod se gîndeşte serios să se mute din Romînia. e supărat că a prestat dicteu la Poliţie, noaptea, cînd a declarat furtul: "am observat că nişte indivizi necunoscuţi mi-au sustras oglinzile de la maşina proprietate personală...".
îl sun pe Andrei să-l întreb dacă n-are nişte oglinzi de Dacie sau vreo idee. Andrei caută prin debara. găseşte numai ideea: tîrgul de maşini autovit. în vitan.
i'll cut it short. ne gîndim la oglinzi retrovizoare aplicate pe interior cu ventuze, care să asigure ceva vizibilitate. en-gros-urile din Pantelimon. cozile la case. romînii mănîncă tată! doamna care ne lasă înainte, că avem de achitat un singur produs. benzinăriile la rînd - n-au oglinzi. în sfîrşit, autovit. 3 lei intrarea. Andrei e meseriaş: găsim retrovizoare aplicabile în interior. 8 lei una. şi oglindă laterală stînga. de Dacie. 10 lei. discutăm despre sensul vieţii şi găsim formularea mai fericită: ne dorim ca vieţile noastre să aibă sens. traficul e infect - nu poţi să ai o conversaţie civilizată că tre' să fii atent la toţi nebunii.
acasă. facem proba la Rover cu retrovizoarele interioare. nu e tocmai ce speram, dar e mai bine decît fără. rămîne ca bodipod să decidă ulterior dacă montează laterala. la ora la care scriu, probabil face ture de acomodare prin oraş.

atacul piticilor

2008-01-18T17:56:00.000+02:00

aş face un experiment. aş lua cîţiva adulţi între 25 şi 50 de ani şi i-aş da fiecăruia să aibă pe lîngă el cel puţin un copil. între 6 şi 10 ani să zicem. isteţi. pentru o săptămînă.
nu i-aş pune pe adulţi să aibă grijă de cei mici zi şi noapte, deşi asta ar putea constitui o componentă opţională. pentru cei mai aventuroşi.
cheia experimentului e că puştii şi puştoaicele ar începe să pună întrebări. e nevoie de o săptămînă ca să ajungă să întrebe fără inhibiţii. acum imaginează-ţi că te plimbi toată ziua prin oraş sau pe la muncă cu o escortă de pitici. şi te întreabă: de ce luăm autobuzul? de ce ne ducem la serviciu? de ce ne cumpărăm ţigări? de ce mîncăm la mac? de ce nu ne jucăm cu chestiile de-acolo, dacă tot ne ducem? noi nu ne plictisim toată ziua pe scaun? atenţie, astea sunt întrebări inventate de mine. ca să vă daţi seama cît de năucitoare ar fi ale lor, înmulţiţi cu 10.
chestia cu întrebările piticilor e că vin ca ploaia. nu se mai opresc. curg în valuri peste tine, pînă te înmoaie (căci ei sunt mai eficienţi şi decît picătura chinezească, la înmuiat voinţe de fier).
sunt convins că predicţia mea principală ar fi confirmată în 98% din cazuri: la sfîrşitul săptămînii (căci avem şi noi nevoie de timp) am începe să răspundem sincer la tot mai multe întrebări: nu ştiu, nu ştiu, nu ştiuuuu...

ce-oi fi făcut eu azi?!

2008-01-17T00:09:00.001+02:00

zilele pline nu sunt aşa interesante. dacă m-am urcat în maşină dimineaţa la 8 şi am ajuns înapoi acasă seara la 11 jumate, ce crezi că pot să povestesc despre ziua asta - şi să fie şi interesant?
nu te gîndi că am muncit cine ştie ce. n-a fost o zi din aia în care ai de terminat proiectul că mîine e dead-line-ul şi mort-copt trebuie să-l faci. dar numai plimbatul în cinci-şase locuri prin traficul infect, întîlnirile şi plănuitul unor lucruri, telefoanele, datul prin ikea etc. sunt de ajuns să te stoarcă. şi să nu-ţi lase timp să observi.
observaţiile interesante se fac de la distanţă şi de pe poziţii statice, nu din fugă sau din mijlocul acţiunii. poate că am văzut azi oameni interesanţi sau mi s-a povestit despre ei. poate am auzit sau am spus vreo replică genială, dar nu-mi duc aminte nimic. la mine în cameră, în stînga uşii chiar cum intri, lipită de perete, e o canapea extensibilă... ai înţeles?
gîndurile din momentele de chillanit în trafic se impregnează mai bine. atunci îmi recapitulez pe cine iubesc, ce admir, cum vreau să fiu. Linda se ocupă de transport, eu pigmentez călătoria cu meditaţie. dar ce mi s-a întîmplat azi şi merită povestit ar putea ţîşni la suprafaţă abia peste cîteva luni, într-o zi cînd voi avea la dispoziţie o oră-două de observat de la distanţă amintirile.

cei trei muschetari

2008-01-15T10:13:00.000+02:00

pe un forum de pe cogitoergosum.ro: "mi-ar plăcea mult să povestesc despre cărţi. despre cum furnicile negre imprimate pe hîrtie te pot induioşa, speria, amuza sau pune pe gînduri.
despre cum ne imaginăm ce citim." cha0tiqu3.
păi, m-ai pus pe gînduri cu imaginatul. iau ca exemplu cei trei muschetari. nu-mi pot imagina personajele cărţii ăsteia. şi e probabil cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori în viaţa mea. tu îţi imaginezi cum arată personajele cărţilor pe care le citeşti?
noroc cu ilustraţia de pe copertă - am o ediţie în care apar cei trei pe cai şi d'Artagnan în picioare, în prim plan, iar madam Bonacieux în medalion. pe spate sunt reprezentaţi toţi 4 făcînd legămînt de prietenie. well, ăia sunt muschetarii mei. pe milady sau pe richelieu nu i-au desenat şi nu-mi pot închipui cum arată.
asociez mai degrabă cu personajele anumite reacţii, atitudini. îmi închipui ce ar face Athos dacă i s-ar propune un comision puţin compromiţător. înţeleg prăbuşirea lui Aramis cînd nu mai are veşti de la iubită. dar nu-i pot vedea - personajele trăiesc prin ce fac.
pe de altă parte, mi-aş dori să am o imaginaţie suficient de puternică pentru o plimbare pe străzile cetăţii lui Platon.

un domn sau starea de chill 2

2008-01-12T22:56:00.000+02:00

mai devreme în timp ce mîncam m-a lovit: cineva care a atins starea iniţiatică de chill trebuie să fi devenit un domn! nu vă faceţi griji, mă grăbesc să adaug: sau o doamnă.
o întîmplare care ilustrează în chip fericit această teză:
astă toamnă aveam nu ştiu ce treabă pe la piaţa revoluţiei. greu cu parcarea; Linda sforăia nemulţumită. o iau pe c.a. rosetti dar nu găsesc loc. fac la dreapta pe boteanu. în capăt, un moşulică îmi atrage atenţia să mă întorc, că e poliţie mai încolo şi-mi ia permisul. eu nimic, ies în capăt pe boteanu, văd poliţiştii ocupaţi cu un indisciplinat, ocolesc bcu, o iau pe rosetti şi iar fac dreapta pe boteanu, doar-doar s-o elibera ceva.
nici de data asta nu văd semnul de interzis (pe onoarea mea că e şi prost amplasat, admiţînd că prost sunt în primul rînd eu). numai că acum vin maşini din sens opus. eu - mă ştii doar coane fănică, băţos! dacă n-aş avea ambiţ, dar am ambiţ! - nu mă dau la o parte. nu e loc să trecem că sunt maşini parcate de o parte şi de alta. în faţa mea e un tip cu o skoda care gesticulează şi mă înjură furios, după cum se pare. eu zîmbesc şi dau din umeri; vreau să trec, dă-te la o parte! habar n-am că sunt pe interzis, remember!?!
s-au mai strîns cîteva maşini; au început claxoanele. o tanti lasă geamul în jos şi-mi strigă dă nesimţitule înapoi odată! eu, ambiţ! deşi încep să simt că e ceva suspect. în sfîrşit, dintr-un matiz roşu aflat la vreo 4 maşini mai încolo coboară un domn.

e într-un pulover cărămiziu, puţin cărunt, trecut de 50, cu o figură bonomă. vine agale spre mine, lăsînd uşa maşinii deschisă. parcă totul s-a oprit. face un gest din mînă, prietenos, cumva: ai răbdare, că lămurim imediat. ajunge lîngă mine, las geamul jos. atunci domnul acela spune:
- domnule, dă te rog înapoi! eşti pe sens interzis, n-ai văzut semnul? te rog eu frumos!
- n-am văzut, molfăiesc eu o scuză. şi mă retrag, debusolat. el se întoarce tacticos spre matiz. tipul din skoda nu înţelege ce s-a întîmplat.
m-a umplut de bucurie. ce domn!!! strigam de unul singur în Linda. îl salut. respectele mele!

"nu stiu exact..."

2008-01-12T12:16:00.001+02:00

m-au întrebat mai mulţi prieteni de ce poluez peisajul cu blogul ăsta. sau de ce scriu despre toate prostiile - întîmplări banale din care nu e nici o concluzie interesantă de tras.
ca să iau întrebările la rînd, habar n-am de ce mi-am făcut blog. mai precis, nu ştiu exact. nu face parte dintr-un plan bine gîndit de a cuceri lumea. nu e urmarea unei îndelungi dezbateri cu mine însumi, o decizie cîntărită şi întemeiată raţional. e cam frivol, ştiu. şi unii din prietenii mei credeau că eu nu sunt aşa, că eu sunt om serios. well, să te mai încrezi în aparenţe altă dată!
de ce toate prostiile? asta îmi aduce aminte de răspunsul unui părinte de la Pojo cînd l-a întrebat o doamnă de ce scutură preşurile (ea se gîndea, vezi Doamne, cum se poate să muncească părintele cînd sunt ele femeile acolo - că era în casa de oaspeţi, "arhondaric" pentru cunoscători). el a zis: dacă atît am învăţat! păi, dacă asta văd!?! asta mi se îmtîmplă mie, asta îmi intră în ochi. aş vrea cîteodată să fiu un om mai interesant:P. dar, always remember, chill!
de fapt, articolul ăsta e despre "nu ştiu exact..." cum se poate să nu ştii exact? eh, uite că se poate. ţine de caracterul iraţional al multora din acţiunile noastre. am coborît să-mi iau telefonul uitat în maşină aseară. credeţi că ştiu exact cum ajuns să mă întind juma de oră la vorbă şi la vin fiert cu vecinii strînşi în buza uşii de la intrare?

integrarea bilei în gaură

2008-01-10T15:41:00.000+02:00

acum vreo 3 ani îmi scriam lucrarea de licenţă. pentru că aveam piciorul în gips, nu puteam ieşi din casă. Narcis mă tot suna şi mă-ntreba ce mai fac. eu îi răspundeam că scriu la licenţă, el îmi zicea să mă fac bine odată ca să scriem împreună. codificat, asta voia să-nsemne că n-am mai jucat şi noi de mult un biliard. după ce mi-am dat gipsul jos, am început să scriem din cînd în cînd. am terminat lucrarea de diplomă, acum ne pregătim temeinic pentru doctorat.
victoriile mele sunt spectaculoase, ale lui sunt mult mai dese. el e întotdeauna foarte atent la ieşiri (unde îi rămîne bila albă după lovitură ;)), pe mine mă preocupă mai mult să introduc întîi bilele dificile. eu greşesc în general mult mai mult decît el. de aia şi cîştigă mai des, pentru că joacă mai simplu. cu toate acestea, sunt convins că, jucînd mai mult, în scurt timp aş deveni un jucător mai bun decît el. loviturile grele pe care le încerc mă pot scoate din situaţii critice şi mă pot pune în posturi foarte avantajoase. deocamdată le ratez la mustaţă şi aşa îmi stric tot meciul.
factorul decisiv într-un joc de biliard este moralul. trebuie să ai încredere că-ţi poate ieşi lovitura şi să nu loveşti pînă nu eşti sigur. dacă te concentrezi şi unde să laşi alba, gîndeşti loviturile pe termen lung şi nu te enervezi, atunci eşti un jucător bun, deşi poate nu musteşti de talent.
bine, şi ce e aşa interesant în chestia asta? păi aşa e şi în viaţă beeey!!!:D

detartraj cu fierul de călcat

2008-01-08T10:50:00.000+02:00

am dinţi. nu e nici o glumă.
presupun că am ştiut dintotdeauna că am dinţi. dar am crezut că ei sunt undeva acolo, prin gură, şi-şi fac treaba fără să mă deranjeze. taie, sfarmă, strivesc - fac ce trebuie ca mestecatul să meargă bine. ei bine, nu-i aşa. dinţii ăştia au nevoi şi trebuie să le acorzi atenţie, ca oricărui om.
eu credeam că periajele zilnice sunt exact cîtă atenţie au nevoie, dar se pare că nu. există tartrul, un personaj insidios şi infect, care ţi se vîră pe sub gingii şi-ţi face viaţa iad dacă nu iei măsuri. aici intră în scenă medicul dentist. meet Corina.
la dentist nu e chiar aşa rău. mă rog, toată treaba doare un pic şi te simţi neputincios şi umilit pe scaunul ăla înclinat, cu picioarele atîrnîndu-ţi la vale, prosopul micuţ sub bărbie şi privat de controlul glandelor salivare. dar îţi mai aduci aminte un pic de moarte, din cînd în cînd nu strică ;). şi, surpriză, ţi se detartrează dinţii cu apă din aia demineralizată de care bagă mama în fierul de călcat. mă-ntreb dacă treaba asta nu e una din cele pe care le poţi face singur acasă.
happy teeth, fellows!!!

starea de chill 1

2008-01-08T00:48:00.000+02:00

cum ar fi dacă toate ne-ar merge bine? ne-am întîlni pe stradă şi ne-am întreba: - ce mai mai faci bey gheorghe? - bine măi vasile; excelent, toate sunt la locul lor! - ce-ai mai făcut? - mă, nimic deosebit. pe la muncă, pe-acasă, cu nevasta, cu copiii...
ne-ntrebăm noi, agitaţii: păi asta e la el excelent? - dom'le îţi spun, ne-ar răspunde gheorghe, mă simt excelent. nu se întîmplă absolut nimic în viaţa mea, în afară de lucrurile mici de fiecare zi. nu mi-a mai murit nimeni, n-am pe nimeni în spital. fetiţa mea e un pic răcită, dar na, e iarnă. aşa sunt copiii...
cam aşa e starea de chill, sau ce numesc eu chill. pot să numesc cum vreau eu ce vreau eu. andrei, corect? ;)
eeh, bine, gheorghe ştie că e aglomeraţie în oraş şi l-am înjurat azi pe unul care mi-a tăiat faţa cu un A4, de am tras o frumuseţe de frînă pe gheaţă, ştie că n-au toţi bani să-şi plătească întreţinerea şi stau fără căldură, că aia mică are febră, că soacră-sa strîmbă încă din nas că s-au mutat singuri.
dar cine îl poate clinti pe gheorghe din ale lui, cine îl poate înmuia pe el, cine poate să şteargă cu el pe jos, dacă ieşind de la muncă, după ce un şef răguşit a ţipat la el fără rost şi l-a ameninţat că nu-i dă primă, el se întîlneşte cu vasile şi stau ca oamenii la o bere şi vasile zice ce mai faci gheorghe şi el zice bine mă vasile, excelent!
atunci căpată alt parfum zicerea: so young and already a gheorghe!!! everybody, chill! :D