maps&stories mutatus est

pentru că mă plângeam că nu-mi mai plac temele de la blogspot și wordpress îmi vine mult mai la îndemână, am mutat blogul aici: www.mapsandstories.wordpress.com.

I'm back

writeman.wordpress.com mi-a mâncat prea mult timp ca să îmi mai rămână și de hărțile și poveștile mele. dar mi-au atras atenția mai multe persoane în ultima vreme că și pe writeman conținutul devine oaecum eclectic. adică, poveștile mai personale, de tipul shooting cu verișoarele la țară sau plimbatul în parc, nu prea merg cu revista presei sau campania de protest împotriva scoaterii logicii din programa de liceu.

așa că revin la vechii mei prieteni, maps&stories :). pentru început, că tot le aveam pregătite, niște fotografii cu primăvara la munte, făcute prin Vâlcea acum câteva zile. ah, ce nu-mi mai place blogspot, comparativ cu wordpress :D.

despre Ion Dolănescu...

când moare cineva, lumea vorbește. dacă nu l-ai cunoscut prea bine și auzi că lumea îl regretă, vrei să aflii cum era. era un om bun? era un om remarcabil în profesia lui?



de câteva zile se vorbește de Ion Dolănescu, care a trecut la cele veșnice. desigur, ca despre morți, adică numai de bine. cred că prin copilărie îmi mai treceau pe la urechi discuri de-ale lui. îmi amintesc un pick-up al bunică-mii și discurile ei cu muzică populară. probabil că era și Dolănescu printre favoriți. acum am vrut să aud și să-mi amintesc cum cânta Dolănescu. să-mi fac și eu o părere, ca orice om :). nu sunt vreun specialist, să decid dacă a fost sau nu un mare interpret, dar pot să judec cu capul meu dacă-mi place sau nu...



din păcate, calitatea înregistrărilor postate pe youtube lasă din de dorit. totuși, îți dai seama repede cu cine ai de-a face. singurul lucru care pare să-i fi lipsit e volumul. nu avea o voce puternică, bărbătească. dar a exploatat asta în favoarea lui și a cântat dulce, de duioșie. melodiile lui nici nu prea pot fi interpretate în forță, au suișuri și coborâșuri solicitante, cer acrobații vocale destul de dificile, și de câte o octavă. cum mângâie notele de sus, la ”of mândră of mândră”, asta nu e pentru oricine.



mie mi se pare că are ceva din vechii lăutari, care băgau ”intelectualii” sub masă la chefuri și-i făceau să hohotească de plâns. are o tânguire în glas, Dolănescu, care nu se învață la Conservator, e de la Dumnezeu. pentru comparație:



și uite că am ajuns să dau o raită prin folclor și cântări lăutărești mai vechi. de Dolănescu vreau să-mi amintesc așa, ca interpret... nu deputat sau ce-o mai fi fost, nu prins în scandaluri și disecat în tabloide. Dumnezeu să-l odihnească!

niște fundaluri chinuitoare

am crezut de când mi-au căzut literele sub ochi că și eu pot. am cochetat cu ideea scrisului încă de la 6-7 ani. la 6 ani citeam Călărețul fără cap. am chiunuit-o vreo juma de oră pe mama cred, să-mi explice că nu e o greșeală: autorul voise să zică ”fără cap”, nu ”fără cal”.
când auzeam la școală de Eminescu sau alții, că au fost geniali, puneam și eu mâna și citeam. am citit multe cărți cu gândul că, dacă nu-mi plac, e în mare parte vina mea, pentru că nu înțeleg tot ce se spune acolo. Doctor Faustus a lui Thomas Mann o citeam în clasa a IX-a cu dicționarul în mână. Jurnalul Fericirii a reprezentat o adevărată școală de cultură. poate cel mai mare merit al acelei cărți, în afară de faptul că a vibrat în urechile mele într-o perioadă în care eu și Dumnezeu cam pierdusem contactul, a fost că mi-a pus la dispoziție o listă de lecturi de prima mână.
trăisem până la acea vârstă și nu citisem o filă de Dostoievski. așa că m-am apucat serios de treabă și am cumpărat cărți. de prin anticariate, cu bani puțini. biblioteca de-acasă nu era pe cât de completă mi-aș fi dorit, marii scriitori cam lipseau, rătăciți pe la țară sau împrumutați și nerestituiți.
ei, în vreme ce tot citeam aceste opere, m-am familiarizat cu limbajul lor cultural. dacă petrec vreo lună pe wikipedia îmi amintesc și ce n-am uitat și devin foarte ”intelectual”. cred.
oricum, de la o vreme a început să mi se pară că da, tipii ăia scriu bine. Eminescu și Nichita și toată gașca... pe urmă prozatorii. dar nu mi se părea așa o piatră de încercare să scriu și eu ca ei. la fel cu filosofii, mai târziu. citeam în State articole de filosofia limbajului sau despre alte anevoioase și complicate subiecte și simțeam că autorii au deraiat, că eu văd mai bine în ansamblu și pot să spun lucrurile mai corect.
dar uite cum trec anii ăștia peste noi. cred că abia de vreo 2-3 am început să ridic nasul din cărți. cultura e bună, dar nu pe burta goală. nu o zic în vreun sens mercantil - domne, fără bani degeaba ai cărți... cărțile sunt bune acolo unde sunt, fie că ai bani fie că nu. dar cultură pe burta goală înseamnă și să înveți toate trăirile, sentimentele, precauțiile, judecățile și tot ce are legătură cu valorile în care crezi, din cărți. trebuia să ies în lume și să mă lovesc de oameni, trebuia să trăiesc în tramvai, pe stradă, la volan în traficul infect. să mă feresc mai puțin de cei care stâlcesc limba și să văd și gustul lor de viață, dincolo de limbajul ne-literar.
m-am ferit încă din liceu de ceea ce aș numi acum cultura imposturii. nu-mi închipuiam cum aș putea să vin să predau filosofie în fața unor studenți proaspeți, gata să-mi soarbă cuvintele, dacă nu știu dumnezeiește despre ce vorbesc și dacă lucrurile mie nu-mi sunt clare. n-am știut cum să ies în arenă și să strig primul lucru care îmi venea în minte. eu am stat și-am cumpănit. eu, care sunt un irascibil și un repezit, în privința asta am avut răbdarea celui nesigur pe sine. mai degrabă am așteptat, dar tot nerăbdător. ce înseamnă să crezi la 16-17 ani că tu ești din familie cu Eminescu, Nichita, Eliade, apoi cu Steinhardt, Dostoievski, Mann, Platon, Noica, în fine cu Heggel, Quine, Carnap, Wittgenstein și alți grei și să locuiești, la 27, tot cu părinții?
prietenele mele, literele, ce zic? ăsta-i bărbat sau ploșniță?

lecții de dans, gratis, la 12 noaptea

e vorba de bătută, cu bonusurile: învârtită, horă, sârbă și manea sprințară. lecțiile s-au predat ieri noapte, pe la 12, pe scara mea la etajul al 4-lea. apartamentul cu două camere.
în noaptea de dinainte mă culcasem la 5, dormisem 5 ore și șofasem o bună parte din zi. mai puneți o repriză de cumpărături în Mall și încă niște drumuri de efectuat la ceas de seară. cel mai bun prieten al meu la ora respectivă era patul. m-am cuibărit la sânul său, pregătit de cele mai plăcute vise, când am simțit că nu eram singur în cameră. cu mine în cameră, și simultan cu totți vecinii mei, mai erau niște bași. nici ei singuri, ci însoțiți de tropăituri în toată regula, de oameni puși cu tot dinadinsul pe chef.
această situație mi-a prilejuit câteva reflecții filosofico-istorice care mă împiedicau să adorm. e drept că și bașii aveau partea lor de vină...
reflecția istorică a constat în rememorarea epocii în care românu nu își permitea să iasă la restaurant și făcea chef de ziua lui, sau de orice altă ocazie, acasă. țin minte multe astfel de sărbătoriri, pentru mine ele sunt suveniruri din comunism... gospodina se întrece pe sine, oaspeții nu mănâncă încă de la prânz, bărbatul casei coboară la boxă să aprovizioneze barul cu spirtoase. musafirii sosesc, se mănâncă și se bea bine, după care se simte nevoia unor oarecare exerciții. mișcarea, precum se știe, ajută digestia.
o astfel de atmosferă sărbătorească se poate prelungi până târziu în noapte, pe nesimțite. cheful îi stă românului în natură, e păcat să-l împiedici să-și respecte obiceiurile dobândite în epoca de aur. de aici încep însă reflecțiile filosofice. mai întâi, i-am dat dreptate lui Săndoiu, care spunea odată că asta e o prostie de neînțeles, să locuiască oamenii unul în capul altuia, la bloc. pe urmă am meditat la deșertăciunea tuturor lucrurilor pe lumea asta, dans și veselie și tot restul. așa au făcut, probabil, și constructorii blocului în 1995, când și-au spus: ”toate sunt deșertăciune, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor... de ce să izolăm cum se cade apartamentele astea? - ele se vor dărâma până la urmă, ca toată zidirea omenească... lucruri făcute de mâini omenești etc.”
în sfârșit, am ajuns la aspectul moral al problemei. e adevărat că o mare parte din vina pentru disconfortul meu o purtau constructorii din 1995, dar cea mai mare parte revenea totuși bașilor actuali. poate oamenii nu aveau bani să se ducă la restaurant, dar nu aveau destulă minte (iată și o scurtă incursiune în teoria cunoașterii...) să înceapă cheful mai devreme și să-l poarte spre final la o oră încă rezonabilă?
m-am gândit apoi de ce vecinii nu reacționau la tropăiturile ce se auzeau din nou pe ritm de manea. protestul social cel mai comun la noi este bătutul în țeavă. acesta are însă dezavantajele că se propagă prin apartamentele prost izolate fonic la fel de rapid ca bașii, și că este un protest laș și ineficient. dacă nu ai curajul să pui mâna pe telefon și să suni la poliție sau să te duci la ușa omului, e firesc să nu-i pese dansatorului dezlănțuit de un deget fricos ciocănind în vechile fiare.
în sfârșit, am înțeles că degeaba mi-am propus eu să schimb lumea și am plănuit să încep cu Bucureștiul, degeaba îi claxonez pe ăia în trafic și mă plâng la mine pe blog de diverse întâmplări nefericite, dacă nu am curajul să mă ridic din pat și să fac ceva.
în acest punct am fost magistral. sunt și acum supărat pe mine că nu am filmat toată scena. cum să vă descriu zbuciumul din sufletul meu introvertit, care urăște scandalul și protestele verbale? cum să zugrăvesc în cuvinte privirea mea mioapă și timidă când trebuie să privesc în ochi vânzătoarea agresivă și să-i explic încă o dată că vreau șunca feliată, nu vrac?
inima îmi bătea să-mi iasă din piept când am aprins lumina și mi-am pus, cu o mână tremurândă, ochelarii. am ieșit pe palier. bașii războinici controlau toată scara. mi-am croit drum cu răbdare prin desele lor rânduri, până le-am identificat tabăra - etajul patru, apartamentul cu două camere. eram singur pe scara pustie, în pijama și în papuci. m-am întrebat pentru o clipă ce șanse aveam, așa neînarmat. într-o secundă, mi-am recâștigat hotărârea. prin fața ochilor mei s-au perindat figurile marilor domnitori, a lui Mihai Viteazul, a regelui Cioabă, pe urmă a Ecaterinei Teodoroiu. am sunat.
unul din dansatori a deschis repede ușa. am avut timp să-i văd cămașa gri petrol, transpirată, pantalonii și pantofii negri.
- nu vă supărați, am deschis negocierea, eu nu am dormit de două zile...
- o dăm mai încet, a replicat, referindu-se, desigur, la muzică.
- mulțumesc, am spus.
el a închis ușa. negocierile s-au încheiat aici. victoria era zdrobitoare, spiritul biruise încă o dată materia. m-am întors, cu genunchii tremurând, în pat. am trecut la perioada de testare. o simplă promisiune nu era suficientă pentru încheierea armistițiului, partea adversă trebuia să-și respecte angajamentele. într-adevăr, bașii au scăzut în intensitate. se mai auzeau vag, dar era deja cântecul de jale al învinsului. am adormit fericit.