doctorul C. rezolvă problema educației

au venit de pe băncile facultății în stagiatură cu gândul să facă oamenii bine, pe urmă au dat cu nasul în viață și au început să se adapteze. viața de spital și-a pus amprenta asupra lor, dar cu mulți poți încă sta de vorbă. probă:
- bună ziua domnu C. (e un doctor prieten cu tata). ce mai faceți?
- ce să fac? un căcat, nu vezi...? aștept să scap de nebunii ăștia să mă duc în partea aialaltă (cei mai mulți doctori care fac cât de cât un ban lucrează și la spital și la o clinică privată sau un cabinet particular).
- ce-ați făcut cu icoanele, le-ați vândut? (e pictor de icoane în timpul liber și cabinetul lui de la spital era înainte plin de icoane atârnate pe pereți; dacă te dezbrăcai pentru o ecografie nu mai știai încotro să te uiți să nu mai dai de sfinți care știau și ce-ai visat tu și n-ar fi trebuit...)
- aș fi vrut eu să le vând. mi le-a dat jos sanepidul... etc.
pentru restul lumii, doctorul C. lasă o aparență de ușoară plecare de-acasă, dar cunoscându-l îndeaproape începi să-l înțelegi.
- doamnă, ascultați-mă pe mine, lăsați-l pe dobitocul ăla de M. - nu știați că e dobitoc? toată lumea știe... - nu vă operați de cancer; nu aveți cancer, o să faceți cea mai mare prostie... pe mine veniți să mă omorâți dacă în 5 ani de zile rinichiul vă face probleme.
think about it! nu-ți vine să bagi mâna adânc în buzunar și să scoți de-acolo toate impozitele pe care le ai de plătit, toate taxele aruncate aiurea pe geam, și să-i dai LUI toți banii ăia, în loc să-i verși la stat? la negru! și doctorul C. n-o să-i ia. păi în pisici, poate că s-o mai putea drege ceva pe-aici prin plaiul mioritic.
eu m-am hotărât: vânez exemple din astea de oameni ok și să umplu blogul cu ele. pe urmă mă duc să dau o șpagă grasă la MEC, să fie obligatoriu în programa de literatură să citească elevii blogul meu. hrăniți cu exemple pozitive, vor ajunge să creadă că asta e de fapt normalitatea și atunci vom căuta cu lupa primatele care populează astăzi în exces televiziunile.

frizeri

ăștia sunt o rasă care merită studiată îndeaproape, ca și taximetriștii. doar că sunt mai multe femei în branșă decât la covrigari.
în primul rând, aproape toți frizerii care m-au tuns pe mine în viața mea m-au tuns prost. unii au și pretins că e capul meu de vină, sau părul - că am vârtej (era să o plesnească maică-mea pe tipă, asta când eram mai mic), că așa se tunde pierdut, că a luat cât am zis... asta e chestia cea mai dură, nu pot să mă dumiresc de ce întreabă asta: cât îți tai din el?
de unde să știu frate, ia și tu cât trebuie :-??. midori zice că nu un frizer îmi trebe mie, ci un hairstylist. așa o fi; pentru că vreau să mă așez odată pe scaunul ăla de tortură (e aproape ca la dentist) și să nu mă mai întrebe - cum te tund? nu știu cum vreau să mă tunzi. îmi place să am părul puțin mai lung și îl cam las ciufulit, în legea lui. nu poți să scornești ceva să meargă cu brief-ul ăsta?
apoi mă întreabă, după ce mă deposedează de ochelari: atât e bine? nu știu frate, dacă nu văd până acolo! ah, dacă ți-ai face treaba fără întrebări cu păr, dacă am vorbi de mașini, de fotbal, de politică, de filosofie, fie, în timp ce dai cu foarfeca, iar la sfârșit m-aș uita (cu ochelarii pe nas) în oglindă și aș fi mulțumit, aș da și... eee, un milion e totuși mult, hai 500 de mii pe o tunsoare.
așa, mă tund de vreo trei-patru ori pe an și vă urăsc că-mi râcâiți urechile cu sculele voastre de metal, că vă uitați în altă parte când dați din foarfecă și mă ciupiți, că-mi frecați ceafa cu spirtul ăla sau ce-o fi și mă umpleți de pudră. ferice de bodipod, care se tunde 0 sau 1 sistematic. așa eu sunt nevoit să rabd vreo lună până îmi crește părul suficient cât să înceapă să-mi cadă plăcut spre ochi, iar după alte vreo două, când devine prea lățos, să îndur din nou supliciul.