12 curiozități despre București

negative, desigur, și luate cam la nimereală. dacă aveți idei mai bune sau pur și simplu altele, vă rog nu vă sfiiți.

1. există 1 frizer (frizer, nu hairstylist) bun în București și unde tunde el?
2. unde au loc noaptea toate mașinile care sufocă ziua orașul (legat de asta: cât la suta din mașinile unei zile de trafic doar traversează Bucureștiul)?
3. care este probabilitatea ca un șofer să claxoneze în primele 5 minute după ce s-a urcat la volan?
4. câți bani face un cerșetor independent pe zi și câți face unul integrat într-o lojă beggarică?
5. ce cantități de șampon, săpun și pastă de dinți consumă un bucureștean în medie pe an?
6. câți la sută din locuitorii Bucureștiului s-au născut în el?
7. câte persoane cunosc locul secret în care este păstrat planul arhitectural / de urbanism al Bucureștiului?
8. câtă bere și câtă cola se bea într-o zi în București, în comparație cu alte capitale ale lumii? (lista de comparații este în sine una generoasă - câți oameni în librării, cinematografe, teatre, la concerte, expoziții etc. și câte librării, cinematografe etc. pe cap de locuitor)
9. câți călători încap într-un tramvai / autobuz (cifrele gravate pe plăcuțele metalice de către constructor sunt derizorii)?
10. câte portofele și alte obiecte personale dispar zilnic?
11. la cât timp după ce iese dintr-un supermarket sau un butic aruncă în medie un bucreștean ceva pe jos?
12. câți bani fac într-un an de zile taximetriștii stând la semafor?

ceva serios

am zis să scriu ceva despre semnificația Crăciunului. mi-am amintit de o vorbă a lui Săndoiu, care spunea înainte de un Paște că sunt inepți ăi de socot că Hristos învie în fiecare an, ca buruienile. cred că profu' ironiza limbajul uneori cam de lemn al predicatorilor care ajungeau puțin acritic să proclame: ”Hristos învie în fiecare an pentru a ne face mai buni etc.”
deci nu e vorba doar despre semnificația Crăciunului, ci a sărbătorilor creștine care celebrează evenimente istorice. sărbătoarea Sfintei Treimi este o sărbătoare mai degrabă dogmatică (curios că nu mă pot gândi acum la un exemplu din aceeași familie), nu istorică, iar pomenirile sfinților au și ele rolul de a celebra o atitudine sau un mod de viață mai curând decât un eveniment istoric. în cazul sfinților, formal lucrurile stau, de cele mai multe ori, într-un fel asemănător decernării unui premiu ”pentru întreaga activitate”.
dar care este exact rolul sărbătorilor cu o componentă istorică importantă? Nașterea și Învierea Domnului sunt în primul rând evenimente istorice, iar faptul că Fiul lui Dumnezeu a intrat în istorie cu trup și sânge eu înțeleg că este vital pentru mântuire. aici dimensiunea simbolică este secundară; cele mai importante sunt faptele - în acel an, la acea oră, Maica Domnului a născut pe Hristos!
se naște Hristos mereu, în fiecare an, pentru noi? sigur nu - de aia vorbim de anul 0 și am început o cronologie de la el. pe de altă parte, e un sâmbure de dreptate în predicile decorate cu exprimări de tipul ”Hristos se naște în fiecare an pentru noi”. sărbătoarea Nașterii Domnului nu este totuși o simplă comemorare - aveți grijă să nu uitați cum a fost! adică este și asta, o amintire a faptelor, dar asta vine abia în al nu știu câtelea rând, pentru că nu e mare lucru să-ți amintești evenimentele luate la rând. e o poveste de o simplitate dezarmantă - magii care au urmat steaua, recensământul, lipsa locurilor de cazare...
dar cred că faci o treabă în sensul înțelegerii sărbătorii dacă îți iei un răgaz să te gândești că Nașterea a fost un eveniment cu consecințe la fel de vii azi ca acum aproape 2000 de ani, la începuturile creștinismului. am primit viză în alb pentru Rai; asta s-a întâmplat în anul 0. pentru mine în 2008 trebuie să fie ca și cum aș fi primit-o ieri, asta încearcă tata părintele să-mi transmită la predică. dacă Nașterea Domnului e începutul mântuirii noastre, la fel de vitală pentru fiecare din noi luat în parte, nu doar pe 25 decembrie, ci și în fiecare minut e la fel de actuală. e ștampila de pe viză, valabilă la orice oră. la fel celelalte evenimente conexe - Botezul, Răstignirea, Învierea, Înălțarea, Cincizecimea... iar în interpretarea asta sărbătorile sunt mari prilejuri de cădea pe gânduri și a ne întreba, fiecare, precum Șacalu: ia să vedem - eu pentru ce mă zbat?
scuzați stângăcia teologică; dacă nu-s de specialitate...

vulcanizare și-o cugetare

când te duci la vulcanizare să-ți umfle și ție roțile puțin obosite, există o tradiție bucureșteană. ea decurge cam așa: cât mă costă? ei, nimic, cât credeți și dumneavoastră... și-i dai de-o țigară, 2-3 lei, poate oricum mai mult decât face. dar e așa un fel de ritual, te-aștepți să meargă lucrurile în felul ăsta. eu aș fi foarte dezamăgit dacă mi-ar cere bani la vulcanizare pentru umflatul roților.
și mica cugetare

un domn la televizor

ultravizionată și ultracunoscută, această scenă este nemuritoare. m-am tot gândit zilele astea dacă să o pun sau nu pe blog, că oricum o știe mai toată lumea. dar ea ”se merită” la modul absolut. avem aici un personaj (dacă nu cumva două) căruia trebuie să-i fim pe veci recunoscători. este un exemplu perfect de adaptare. sunt oameni, nu naivi ca noi, care au învățat că peste două secunde este absolut indiferent ce-ai făcut sau ai spus acum două secunde. atenție - îi puteți recunoaște de copii. sunt aceiași cu ofticoșii care decretează pe maidan, la fotbal: n-a fost gol, pentru că e mingea mea!

România, ieși din ceață!

1 Decembrie. frig. ceață. bucureșteni destul de mulți la defilare. atmosferă bucolică, mulți copii purtați în brațe. prezentare cam prăfuită de la microfonul tribunei oficiale, a ”acestei zile cu semnificații profunde”, a ”trecutului glorios de luptă” și a ”năzuințelor tuturor românilor” - nu știu dacă exact expresiile astea dar cam la acest nivel. paradă și muzică militară frumoase, cu jandarmii călare pe post de vedete. și un ministru de interne plictisit care, pe când primul ministru îi explica unui invitat despre oareșcare tehnică achiziționată din Elveția, numind în cunoștință de cauză brandurile respectivelor mașini, a conchis grăbit, ridicând din umeri: ”avem de toate :-??”.

hmm, despre asta o să mai tot scriu...

... în parte și pentru că are legătură cu acțiunile iraționale, if such there be. e vorba despre de ce și în ce fel râdem. o teorie a râsului sau baremi câteva insights în legătură cu râsul trebuie să fie foarte interesante, pentru că râsul e un lucru pe care oamenii par să și-l dorească atât de (tot mai) mult...
if such there be de mai sus e complet gratuit. ne prostim aruncând expresii englezești astăzi așa cum odinioară ”intelectualii” făceau paradă cu bruma de latină pe care și-o puteau aminti. dar ”insights” chiar este un cuvânt care are nevoie de o traducere bună în română. dacă aveți vreo sugestie, please share :P.

cum m-am enervat eu și le-am zis vreo două acestor domni

gaudeamus, deci!

recolta comună (eu și midori_sss) de anul acesta la gau':
- jocul lui Hesse (recunosc cu rușine că nu posedam și n-am citit pînă acum; apărut la RAO în traducerea lui Ion Roman; arată bine, hîrtia miroase frumos, atît că e puțintel cam subțire, trebuie să ridici foaia puțin ca să-i contracarezi transparența)
- trei într-o barcă și trei pe două biciclete ale lui Jerome Jerome (cadou comun la împlinirea unui fericit an, merci merci; cam sgîrciți ăștia de la corint - scrisul apropiat prea tare de cotor, hîrtia cam transparentă pentru grosimea ei și miroase cam nașpa cred că lipiciul pe care l-au folosit la legare);
- filosofia pentru bufoni de unu Pedro Calero, anecdote cu filosofi de-a lungul istoriei filosofiei, drăguță pentru gesturile și vorbele celor vechi (și mari), dar și prin naivitatea părerilor filosofice strecurate ici și colo de autor (p-asta am citit-o prima că a fost cadoul meu); simpatică, prietenoasă prin hîrtia grosuță tăiată puțin din topor, dar opacă și moale; caricaturile filosofilor sunt foarte reușite;
- suferințele tînărului werther pentru că midori_sss de-abia ce-a terminat de citit lotte la weimar și vrea să-i delimiteze mai bine contextul
- elevul dima dintr-a șaptea, un fel de moft al ei, ratificat bucuros; m-am tot contrat cu taică-miu dacă e de Mihail Drumeș sau de Minulescu (sau Mihăiescu?) - nici nu mai știu ce susținea tata, pentru că noi avem în bibliotecă cartea și autorul e Drumeș. or mai fi variante ;)
cam asta a fost anul ăsta, plus balonul portocaliu obținut din a treia încercare de la o librăroaică amabilă.
mulțumim!

cugetări din trafic

SUPER EXTRAORDINAAAAAAAAAAAAAAAAAAAR!!!
avem plăcerea să anunțăm inaugurarea unei serii de chestii, deci foarte tari! vă invit să procedați întocmai în traficul bucureștean, puteți să-mi și trimiteți dacă aveți chef și le postez aici. sau postați-le voi unde vă vine la îndemână, eu mă distrez deja foarte bine cu chestia asta. ;)

Țara noastră sub jeturi

bodishor zice că și lui i s-a întâmplat și nu sunt chiar de condamnat acei domni. ba da tată, cam sunt. tu erai în mașină pe magheru și era traficul infect, n-ai mai putut să te ții și ți-ai găsit un loc pentru sufletul tău. dar acești domni NU au făcut așa.
nu, unul dintre ei era un nuntaș vesel îmbrăcat la costum, pe care pauza de țigară l-a prins pe trotuarul dinspre bulevardul Kogălniceanu, lângă un amărât de pom, la lumina felinarelor. iar eu treceam cu midori_sss în plimbarea noastră romantică de duminică seara și pe mine m-a deranjat că în plină stradă m-am întâlnit cu un jet. am scos telefonul si i-am făcut o poză, păcat că e așa prost luminat orașul ăsta și a ieșit prea întunecată. să fi avut un DSLR la mine, l-aș fi tras în cadru și l-aș fi photoshopat cu mare artă (stăteam să învăț photoshop numai pentru asta), ca să-l vadă lumea. aaaah, și într-o bună zi ar fi intrat fiică-sa aici și i-ar fi văzut poza și toți colegii ei de la școală și măcar ar fi scăpat fata de prezența lui la ședințele cu părinții.
al doilea pompier de ocazie m-a văzut că parchez în timp ce se apropia, m-a văzut că sunt la volan și vorbesc la telefon. știu că m-a văzut, pentru că ochii lui s-au înfipt în ai mei și privirea lui spunea prevestitor: fii atent! a trecut pe lângă mașină, spre garaj, s-a oprit în spatele ei, ascuns după pudica Linda și a început să contribuie la umiditatea solului de ciment.
dialog nerecomandat, în genere, oamenilor sensibili:
- ce faci domne, zic, te piși pe mașina mea? (și era trecut omul de vreo 60, mi-era rușine de rușinea lui; lui nu...)
- nu mă piș domne pe mașină, nu vezi, mă piș încolo. mă dau după ea.
- unde te dai domne, dă-te undeva la o toaletă, te văd oamenii de la balcoane, copii...
- fugi domne de-aici, dacă nu mai pot să mă țin!
- măcar te băgai după garaj! poate-ți fac o poză! (și mă prefac că merg spre el cu telefonul.)
ei, omul n-are nici o treabă, mă invită să-i fotografiez dotarea. și mă face țăran:
- ești țăran, ai venit tu în București să-mi faci mie morală!
(probabil figura mă trădează încă...)
- sunt născut la kilometrul 0, îi arunc eu peste umăr, mulțumit că I don't have what it takes pentru a trece drept bucureștean.

doctorul C. rezolvă problema educației

au venit de pe băncile facultății în stagiatură cu gândul să facă oamenii bine, pe urmă au dat cu nasul în viață și au început să se adapteze. viața de spital și-a pus amprenta asupra lor, dar cu mulți poți încă sta de vorbă. probă:
- bună ziua domnu C. (e un doctor prieten cu tata). ce mai faceți?
- ce să fac? un căcat, nu vezi...? aștept să scap de nebunii ăștia să mă duc în partea aialaltă (cei mai mulți doctori care fac cât de cât un ban lucrează și la spital și la o clinică privată sau un cabinet particular).
- ce-ați făcut cu icoanele, le-ați vândut? (e pictor de icoane în timpul liber și cabinetul lui de la spital era înainte plin de icoane atârnate pe pereți; dacă te dezbrăcai pentru o ecografie nu mai știai încotro să te uiți să nu mai dai de sfinți care știau și ce-ai visat tu și n-ar fi trebuit...)
- aș fi vrut eu să le vând. mi le-a dat jos sanepidul... etc.
pentru restul lumii, doctorul C. lasă o aparență de ușoară plecare de-acasă, dar cunoscându-l îndeaproape începi să-l înțelegi.
- doamnă, ascultați-mă pe mine, lăsați-l pe dobitocul ăla de M. - nu știați că e dobitoc? toată lumea știe... - nu vă operați de cancer; nu aveți cancer, o să faceți cea mai mare prostie... pe mine veniți să mă omorâți dacă în 5 ani de zile rinichiul vă face probleme.
think about it! nu-ți vine să bagi mâna adânc în buzunar și să scoți de-acolo toate impozitele pe care le ai de plătit, toate taxele aruncate aiurea pe geam, și să-i dai LUI toți banii ăia, în loc să-i verși la stat? la negru! și doctorul C. n-o să-i ia. păi în pisici, poate că s-o mai putea drege ceva pe-aici prin plaiul mioritic.
eu m-am hotărât: vânez exemple din astea de oameni ok și să umplu blogul cu ele. pe urmă mă duc să dau o șpagă grasă la MEC, să fie obligatoriu în programa de literatură să citească elevii blogul meu. hrăniți cu exemple pozitive, vor ajunge să creadă că asta e de fapt normalitatea și atunci vom căuta cu lupa primatele care populează astăzi în exces televiziunile.

frizeri

ăștia sunt o rasă care merită studiată îndeaproape, ca și taximetriștii. doar că sunt mai multe femei în branșă decât la covrigari.
în primul rând, aproape toți frizerii care m-au tuns pe mine în viața mea m-au tuns prost. unii au și pretins că e capul meu de vină, sau părul - că am vârtej (era să o plesnească maică-mea pe tipă, asta când eram mai mic), că așa se tunde pierdut, că a luat cât am zis... asta e chestia cea mai dură, nu pot să mă dumiresc de ce întreabă asta: cât îți tai din el?
de unde să știu frate, ia și tu cât trebuie :-??. midori zice că nu un frizer îmi trebe mie, ci un hairstylist. așa o fi; pentru că vreau să mă așez odată pe scaunul ăla de tortură (e aproape ca la dentist) și să nu mă mai întrebe - cum te tund? nu știu cum vreau să mă tunzi. îmi place să am părul puțin mai lung și îl cam las ciufulit, în legea lui. nu poți să scornești ceva să meargă cu brief-ul ăsta?
apoi mă întreabă, după ce mă deposedează de ochelari: atât e bine? nu știu frate, dacă nu văd până acolo! ah, dacă ți-ai face treaba fără întrebări cu păr, dacă am vorbi de mașini, de fotbal, de politică, de filosofie, fie, în timp ce dai cu foarfeca, iar la sfârșit m-aș uita (cu ochelarii pe nas) în oglindă și aș fi mulțumit, aș da și... eee, un milion e totuși mult, hai 500 de mii pe o tunsoare.
așa, mă tund de vreo trei-patru ori pe an și vă urăsc că-mi râcâiți urechile cu sculele voastre de metal, că vă uitați în altă parte când dați din foarfecă și mă ciupiți, că-mi frecați ceafa cu spirtul ăla sau ce-o fi și mă umpleți de pudră. ferice de bodipod, care se tunde 0 sau 1 sistematic. așa eu sunt nevoit să rabd vreo lună până îmi crește părul suficient cât să înceapă să-mi cadă plăcut spre ochi, iar după alte vreo două, când devine prea lățos, să îndur din nou supliciul.

a căzut bila de pe ase...

Aşteptând-o pe midori în corpul din Moxa, (ea fiind fată mare de-acum se înscrie la facultate), aud o doamna de pe undeva mai sus de Bacău vorbind la telefon. E venită să-şi înscrie şi ea, ca atâţia, odrasla. Vorbeşte cu un plod mai mic rămas acasă. „Te-ai trezit? Bine, să iei pâine. Ai văzut că ţi-am lăsat bani... Nu, nu acolo, vezi că ţi-am pus acolo în sufragerie. Ţi-am lăsat 10 lei. Îi iei şi te duci să cumperi pâine. Şi te duci acolo la librărie, ştii unde lângă Xerox acolo, şi cumperi 2 dosare cu şină. Ţii minte? 2 dosare cu şină. Şi te duci, îţi iei pâine şi mănânci. Şi o îngheţată. Vezi să încui uşa. Bine, vorbim mai târziu, că noi suntem aici cu înscrierea, aşteptăm să iasă Ana. Vezi să încui uşa. Bine bine pa!”
...sau cel puțin au dat-o ăștia jos, că renovează ceva pe-acolo...

bac

pai, nu m-am mai gândit demult la el. cam de când l-am dat. acum cu midori revine în actualitate, pentru că dacă nu aş fi fost implicat direct nu mi-ar fi dat prin cap să-i aloc vreun minut. se pare că e în firea examenelor să le dai şi să le laşi în urmă. e ca şi cum ai merge pe un drum larg şi însorit şi deodată ai intra într-un tunel întunecos şi umed. acolo se întâmplă nişte chestii, mai multe sau mai puţine peripeţii, dar ieşi şi ai lăsat tunelul în spate, hai să nu mai vorbim de el.
deci cum se face că bacul e aşa o sperietoare când se apropie, aşa umflat şi monstuos, cu şuncile hămesite revărsându-se la braţ cu comisiile peste bieţii elevi, cu ministerul împiedicat care schimbă în fiecare an şi-n fiecare ultimă clipă subiectele şi metodele de evaluare, iar privit din spate e aşa o băşică desumflată, cârpită şi flască?
se-ntâmplă tocmai că ministerul ăsta cu specialiştii lui nu reuşeşte încă să evalueze cum şi ce trebuie la nefericiţii de elevi. şi ar face mai bine să-şi propună să-i pregătească pentru altceva, nu pentru cum se trece bacul. căci majoritatea vastă a elevilor (vă desfid să mă contraziceţi) se pregătesc să treacă bacul, în lunile astea din ce în ce mai călduroase - nu învaţă mate, literatură sau mai ştiu eu ce, învaţă bac. sunt acolo pentru notă, pentru sutime, nu pentru stilul publicistic, nu pentru calculul trigonometric.
poate am adoptat un ton bătrânesc şi fatidic, dar ăştia mici de azi vor fi aceiaşi pe care peste 7 ani de zile îi vom găsi în biroul cu aer condiţionat, utilat la standarde europene, nu pentru ce vor fi făcând acolo, ci pentru raportul semestrial şi pentru cele 8 ore zilnice de nefericire.
oricum, fac doar pe interesantul, midori a luat 10, toată lumea e fericită ;)!

gospodinele nu s-au calificat

Traian nu s-a mulţumit să facă o figură frumoasă la Tapae. i-a bumbăcit pe daci de nu s-au văzut. cred că spiritul roman triumfător s-a retras din Dacia încă de când Traian n-a mai avut treabă pe-acolo şi a lăsat administraţia să controleze un popor care se enervează repede şi se calmează la fel. cu mult înainte de retragerea aureliană, adică. dacă legiunile rămase erau legiuni de mercenari, e de înţeles de ce a dăinuit spiritul făcutului unei figuri frumoase. victoria aparţine conducătorilor, celor cutezători, nu instrumentelor bine antrenate. păcat că senatorii romani nu s-au obosit să vină să descopere frumuseţile Piperei, să-şi întemeieze vile durabile şi să pigmenteze spiritul local cu puţină îndrăzneală.
bodishor (fost bodipod) susţine că spiritul popoarelor transpare în meciurile echipelor naţionale de fotbal. nu mă aşteptam din partea lui la această viziune hegeliană. în orice caz, nu poate să ne intre odată în cap că nu aveau de ce să se aştepte jucătorii români la o primire triumfală la aeroport. de parcă romanii scoteau carele triumfale din depozit sau se apucau de construit columna după un egal mulţumitor la Tapae. "o performanţă notabilă! bravo Traiane!"
aşa, staţi să vedeţi ce e cu gospodinele. aşa sunt gospodinele române când ies în lume. nu le trece prin minte să impună vreun standard în materie de modă. e vorba să fie la înălţimea vecinei... şi a vecinei... le ştiţi, îngâmfatele alea care s-au ajuns. dacă reuşesc să-şi procure rochii cu care să nu se facă de râs, e suficient, nu au pretenţii să iasă regina balului.
oare cât de bine găteşte o mamă de fotbalist?

frica de ridicol

e una din cele mai puternice frâne pentru acţiunile noastre. dacă îi spui că îl iubeşti şi pe el îl bufneşte râsul? dacă faci totul să fii plăcut şi amabil iar ea râde cu prietenele pe la spate că nu ai bani să o duci la concert? ne ferim pe cât ne stă în putinţă ca alţii să ne descopere slăbiciunile. nu cumva să ajungem în posturi în care ne simţim expuşi, în care controlul e clar că nu ne aparţine, iar lucrurile nu merg aşa cum am plănuit.
nu discut care cauze sunt răspunzătoare pentru această frică, pentru că ele sunt clare: desenele animate şi mamele. aruncaţi însă un ochi asupra situaţiilor în care, în mod involuntar, ne acoperim de ridicol.
sunt perle. mai scriu o dată: sunt perle!!! atunci ies la lumină fine mecanisme ascunse, aşteptări şi blocaje, frici demne de milă şi îndrăzneli frumoase. mi-aş dori să inventariez în timp astfel de întâmplări în care ridicolul triumfă, să le clasific. acum mi-am adus aminte de vreo 2-3 situaţii din copilărie în care ridicolul şi-a aruncat mantia neagră asupra mea. ţin minte această scenă din spatele blocului ("pe vremea mea" se copilărea în spatele blocului). abia începeam să ies de unul singur la joacă, trebuie să fi fost pe la grădiniţă. nişte băieţi mai mari aveau nevoie de un om la fotbal şi m-au găsit pe mine agăţat stingher de un gard. "ştii fotbal?" zice unul. "ştiu destul de bine" (eram deja iniţiat). "dar nu ştiu să driblez şi să centrez..." de fapt, nu ştiam ce înseamnă cuvintele astea, nu le asociam cu acţiunile pe care le numesc. intrat pe teren, le-am ascuns mingea şi am devenit rapid vedetă. "ce spuneai, că nu ştii să driblezi? păi tu ce faci acolo?". "aham, nu ştiam că asta înseamnă".
prin clasa a V-a cred, la ora de engleză, profesoara voia să ne înveţe un cântecel. era ceva cu "come along now, meet your partner..." şi profa a întrebat dacă îl ştie cineva. eu zăpăcit ca de obicei, n-am înţeles exact despre ce era vorba, am fluturat 2 degete pe sus, m-am ridicat şi am anunţat că urma să cânt nu mai ştiu ce chestie care n-avea nici o legătură cu ce se ceruse în enunţ.
şi, că tot curg acum, mult mai recent, când eram în State, ne aduce la cursul de filosofie a limbajului nişte eseuri corectate. ajung târziu la oră, îmi găsesc lucrarea notată foarte bine pe pupitru. profu începuse deja să discute despre chestiunea la ordinea zilei, cred că ceva despre implicaturi. adică spui ceva dar intenţionezi să punctezi alt aspect. ca şi cum ai spune: "ce rochie frumoasă ai, ai fi o croitoreasă minunată", adică "sper că nu ai dat bani pe cârpa asta?". şi îmi trece pe la ureche cam aşa ceva: "... I say that Robert writes like a professional philosopher." modestia mea naturală fiind stârnită, ripostez prompt: "eh! that's a bit too much; I do my best but blah blah blah..." stai chill tati, era doar parte dintr-un exemplu de implicatură.

mai e nevoie de vorbe?

te speli pe dinţi, câştigi o minge

a explodat fotbalul în reclame. e un fapt; cum se mai organizează un campionat mondial sau european, fotbalul vinde. eu am un dop de coca-cola în maşină de vreo 2 săptămâni. am câştigat o sticlă de 0,5. credeţi c-am luat-o? încă nu; ehee, dacă era minge...
toată lumea îşi asociază imaginea cu fotbalul. nu contează că e bere, răcoritoare, snack, firmă de papuci, producător de maşini sau de pastă de dinţi. mesajul e acelaşi: a început Campionatul European! - nu uita să cumperi de la noi!!! cu variaţiunea: dacă eşti suporter adevărat, pune mâna şi răzuieşte... după ce-ai cumpărat. nu cumperi, îţi trădezi patria!
dar ce zicem de Sprite, care a sesizat curentul şi face pe Gică contra, împărţind catalige şi pompe de umflat mingea drept premii? eh, parcă nu tot de popularitatea fotbalului profită...
şi, în timp ce scriu şi merge aparatul de prostit poporul, îl văd şi pe Lucescu junior cum face reclamă la cremă de iaurt. 30 de secunde sau cât o avea clipul pentru a spune doar: cumpăraţi Danette, şi lui Răzvan Lucescu îi place. dacă mănânci desertul lui Răzvan, te razi cu lama lui Hagi, Popescu şi Petrescu, bei ce bea Mutu, mănânci cartofii lui Ronaldinho şi porţi adidaşii lui Beckam, o să te simţi mai şmecher ca Piţurcă, care nu-i are pe toţi în lot. pe dinţi cu cine mă spăl?

Italia-România, unu la Mutu

da mey, ne-am uitat la meci. Sorin m-a invitat în the Livingroom şi am urlat frăţeşte laolaltă cu conaţionali mai mult sau mai puţin cunoscuţi. şi a fost primul meu meci văzut împreună cu midori. cred că a început să-mi cunoască latura mai animalică :P, pentru că şi-a manifestat disponibilitatea de a nu mai participa la vizionări alături de mine, ca să nu fiu nevoit să mă cenzurez. o dată sau de două ori era să-mi scape porumbei de foc din gura înfierbântată, dar au fost gâtuiţi din faşă. deci bun, de ce înjurăm la meci? mă interesează mai întâi de ce înjurăm aşa, în general, când urmărim acţiuni pe care ni le dorim încheiate într-un anume fel şi ele nu curg chiar aşa. vrem ca Mutu s-o bage-n aţe din penalty, dar el îl ia la ţintă pe Buffon. gâţi, morţi, mame şi alte lucruri sfinte plutesc prin aer. n-avem nici o influenţă asupra evenimentelor, înjurăturile se lovesc de ecranul rece şi impersonal. dar batem din picioare şi dam cu pumnii în braţele fotoliilor de mama focului. pe de altă parte, e interesant cum înjurăm noi, românii. conaţionalii mei l-au ridicat în slăvi pe Mutu la gol şi l-au spurcat de l-au înnegrit la vreo două faze în care a gherlit-o. la penalty l-au ciuruit şi l-au iertat instantaneu. nu a fost domne, nu a fost fault, d-aia a ratat. între timp, Olanda joacă pentru noi şi conduce cu 2 la 0 Franţa. jumuliţi tată cocoşul!

prin bookfest

azi mi-a zis adishore că îi pare rău că nu mai scriu pe blog. dacă mă uit bine... da, aşa e. n-am mai punctat de vreo lună. adishore era fan mapsandstories pentru că citea prostiile mele cînd n-avea ce face la birou. asta e tot ce poţi spera, ca şi om de litere, în ziua de azi - să te citească angajaţii sîrguincioşi în dimineţile lente de luni, marţi şi vineri, facîndu-ţi loc strategic între cafeaua de la 9 şi ţigara de la 9 şi-un sfert.
i-am zis adishore-ului că scriu o carte şi i-am cerut o părere în privinţa titlului. eu şi midori găseam că "sărută-mă şi taci!" n-ar fi tocmai rău. adishore l-a făcut praf în 2 secunde. n-a zis nimic, doar a zîmbit cu zîmbetul "mda! banal..." ultima ei carte de pe noptieră e "gustul femeilor urîte", care are un titlu ambiguu, prin urmare atrăgător. abia aştepţi să vezi dacă e vorba de gustul lor în materie de... sau gustul lor aşa cum îl gustă bărbaţii frumoşi. bineînţeles că acuma trebuie să schimb titlul cărţii mele, pentru că deja am vorbit despre el şi nu mai e o surpriză pentru nimeni. dar, merde, nu-mi propun nimic spectaculos în cartea asta, tot nişte glumiţe şi întîmplări amuzante, ceva lejer, ce atîta efort să atrag atenţia.
toată discuţia asta pornise de la întrebarea mea de tutz sadea: eu n-aş pune mîna să cumpăr un roman dacă nu mi-ar fi recomandat insistent autorul respectiv, sau nu m-ar fascina de-a dreptul lectura primelor nushcîte zeci de pagini... adishore deschide cartea dacă îi place titlul şi o cumpără dacă îi place şi rezumatul de pe ultima pagină (adishore, am înţeles bine?). eu credeam că sarcina ăluia de scrijeleşte recenzia sau elogiul de pe ultima pagină e cea mai ingrată, pentru că nimeni nu bagă la cap ce bate el cîmpii acolo. cînd colo, tocmai rîndurile alea exilate nasc în cetăţean decizia de cumpărare.
ehei, dar să ne mai ţinem caii. i-am făcut adishore-ului bucuria să mai citească ceva pe mapsandstories şi ne-am răzbunat cu ocazia asta că ne-a pus la treabă, scriind tocmai despre ea. na, să te discute şi să te oprească pe stradă fanii mei entuziaşti!
aa, să ştiţi că adishore nu freacă duda la birou, chiar lucrează ;). iar autorii mari nu scriu cărţi să le cumpere lumea, ci să le citească.

unchiu' Mihai

de fapt, e unchiul maică-mii, nu al meu. dar e ok. imaginaţi-vă un fost boxer de categorie grea sau semigrea, ceva pe-acolo, pe la 2 metri şi kilogramele de rigoare. nu gras, dar mare.
e savuros, are un parfum de bucureşti vechi. venit din Hunedoara prin anii 50 sau aşa ceva, a prins perioada de reconstrucţie a oraşului căzut pe mîinile comuniştilor. nu i-a urît, nu a avut ce prăbuşiri de monumente sau dispariţii de străzi să regrete, fiindcă nu era de pe-aici.
e un pic nostalgic după ordinea şi siguranţa care, zice el, domneau pe-atunci. rată a infracţionalităţii mai mică, lume mai civilizată. probabil că mai erau domni şi-n comunism. el însuşi păstrează o patină de civilizaţie din altă vîrstă a oraşului, comunistă sau nu...
deasupra lor (el şi mătuşa), s-a mutat o tipă care are un prieten dubios. unchiu Mihai zice că se ocupă cu prafurile. indiciile lui: e chel şi are mereu o glugă trasă pe ochi. tînărul cuplu de deasupra e cam năbădăios şi are meciuri aproape zilnice, cînd e şi tipa acasă - fiind stewardesă, e plecată mult. mai întîi unchiu Mihai le-a pus în vedere să nu se mai încaiere în dormitor, că nu poate să doarmă sau să-l urmărească pe Becali la OTV din cauza lor. se pare că oamenii au băgat la cap. dacă începe vreo dispută conjugală zgomotoasă deasupra, unchiu Mihai bate în ţeavă şi tipii se mută rapid în bucătărie. în bucătărie le-a dat voie să se certe, că e în partea opusă a apartamentului.
nu demult, i-a prins că fumează pe geam fără scrumieră şi aruncă chiştoacele jos, pe terasa din faţa scării, care se umpluse de mucuri. "măi băiete, i-a zis tipului cînd l-a întîlnit pe scară, fii atent aici: nu mai fuma fără scrumieră." venind odată cu mătuşa de la plimbare şi văzîndu-i de jos fumînd la geam, a scuturat un deget ameninţător către ei. tipul i-a arătat repede scrumiera. l-a pus să cureţe terasa de chiştoace şi tînărul a promis că va face rost de o scară să se urce pe ea şi le va îndepărta. a scăpat de corvoadă numai pentru că a bătut vîntul şi a împrăştiat chiştoacele de la sine.
dar mai multe poveşti am a vă spune cu unchiu Mihai, o să-i facem un foileton. mai jos îl puteţi asculta povestindu-mi despre Bucureştiul tinereţilor lui.

la poştă

şi am mai văzut un personaj azi. speram să ajung să scriu pînă la sfîrşitul zilei despre el (ea de fapt), că pe urmă uit.
poşta asta e undeva pe calea ferentari, mereu uit cum se cheamă staţia. e un magazin albinuţa acolo, parcă aşa. ei bine, intru. în dreapta şade pe un scăunel un bătrînel în uniformă din aia vişinie, plictisit şi obosit. sunt cozi cam la toate ghişeele. la poşta asta nu ştiu niciodată unde trebuie să mă duc să ridic o recomandată... de fapt, la nici o poştă nu ştiu, dar la altele se mai poate să întrebi. aici nu. funcţionarele sunt adăpostite după geamurile înalte şi vorbeşti cu ele pe gurile joase prin care strecori buletin sau bani. bine, te aud şi de la distanţă, dacă îţi faci curaj să strigi la ele, dar tre să ai plămîni, pentru că de geam nu te apropii. la poşta asta (ca în multe alte locuri la noi) există o solidă cultură a cozii. cînd stai la coadă păi stai tati! înghesuit, nelăsînd celui din spatele tău nici o şansă să te fraierească cumva şi să ţi-o ia înainte.
doi ţigănuşi se joacă cu o minge uşoară de plastic în timp ce mama lor aşteaptă la un ghişeu să le ridice alocaţia. sunt un băieţel şi o fetiţă, el mai mărişor ca ea. mingea se scurge către paznicul plictisit, care le atrage atenţia în dorul lelii că nu e frumos să se joace înăuntru. ei se apropie timizi, întrebîndu-se dacă îi lasă să o recupereze sau nu. vino mă şi ia-o, zice paznicul către băiat, care se apropie şi o scoate de sub scaun. am imaginea felului în care scoteam mingiile de sub maşini în copilărie.
în fine, voiam să vă zic despre Laila. nu ştiu dacă aşa o cheamă sau nu dar aşa am botezat-o eu. pentru că este un personaj. mi-a atras atenţia de cum am intrat - cineva vorbea tare la telefon. era ea, o femeie scundă şi grasă, cam peste 40, brunetă, cu bermude negre, pantofi de sport ieftini negri şi lucioşi, tricou colorat şi bluză de trening albă. ascult fascinat replicile ei la telefon: da ma Adi, vreau să plec iar, ţi-am zis... am vorbit cu unu Oanci, să merg cu el în Spania. cică a fost prin Tenerife, p-colo, p-colo, se descurcă. da nu-l ştiu bine, mă-nţelegi, adică nu că mi-ar fi frică de el sau ceva, da nu-l cunosc: mă tirează îl tirez, mă-nţelegi! şi nu vreau să iasă urît. dacă nu, mă duc în Cehia. tu ce-ai auzit de Cehia, merge treaba? adică Oanci ăsta mi-a zis să iau 500 de euro la mine. păi zic unde mergem bă în Zair de-mi trebe 500 de euro? în Los Angeles, unde mergem? mă-nţelegi? deci dacă zici că merge bine în Cehia, mă mai gîndesc, io ştii că îmi place să fiu lejeră, nu-mi place să merg în brigadă... da mă Adi, singură dacă e, că tot vine Paştile şi lumea se-ntoarce p-acasă, ştii ?! de cine zici, de Oteşeanu? hai mă, şi ăsta zici că e băiat bun? nu l-ai deochiat cu scuipat pe la nas?! păi ăsta şi cu mă-sa dacă se duce o tirează p-aia... bine, hai merci mult că m-ai sunat. io sunt la poştă aicea aştept că-mi trimete nişte bani, vreo 500. oricum asta e, mă duc în Cehia dacă nu mă-nţeleg cu Oanci ăsta. păi zic: 500 de euro frate, ce fac, mă duc în Spania cu bani d-acasă?!
fetiţa de mai devreme cu mingea prinde un şut mai sănătos şi plezneşte un coş de gunoi. în acelaşi timp se-ntîmplă două lucruri: paznicul îi reproşează maică-sii că nu îi potoleşte, de pe scăunelul lui, iar mama se-ntoarce şi îi cîrpeşte fetei o palmă peste ochi de răsună poşta. fetiţa se lipeşte cu obrazul de coapsa ei şi începe să plîngă speriată. unu din spatele meu comentează vesel întîmplarea: bun, acuma avem şi muzică!
bineînţeles că nu m-am aşezat la ghişeul la care trebuia. la ghişeul nr. 3 se ridică recomandatele.

un drum cu tramvaiul

dacă ieşi un pic din maşină şi o iei prin oraş vezi alte lucruri. am făcut azi un drum pînă la poştă cu tramvaiul 8. poşta de care vă zic e undeva mai încolo de piaţa ferentari (care, mă rog, nu mai există, că a ars :D). în tramvai am văzut un personaj.
e un ţigan bătrîn, cu mustaţă ca-n filme, încărunţită, cam neras altfel. poartă o pălărie mare neagră şi mai are două, care se vede că-s mai noi, poate lucrate de el, în poală. şade pe un scaun în drept cu uşa din mijlocul vagonului. lîngă el un ţînc rotofei cu maică-sa, o cucoană grasă. ţiganul bătrîn imi aminteşte de un drum la Rohia, într-un an cînd am făcut Paştile acolo cu naşii şi părinţii mei. eram cu maşina naşilor şi naşu, la volan, mai striga din cînd în cînd, văzînd mustăcioşi din ăştia cu pălării mari: "pă Mara şi pă Iza, uite un ţigan unguresc!"
ţiganul meu din tramvai, care se tot foieşte pe scaun şi stă picior peste picior, cu clasă, zice către ţînc: vii de la şcoală? da. ai învăţat, ai luat notă? n-am luat nici o notă azi... nu ţi-e cald? (şi îi deschide un nasture la uniformă). nu. ia vezi aşa... (îi pune şapca neagră într-o parte, zîmbeşte şi i-o aşează la loc). ţîncul şi maică-sa coboară la prima. ţiganul meu bătrîn o îndeamnă pe cucoană: ia-l de mînă, prinde-l, ajută-l să coboare! lasă-l, zice ea, că ştie, e învăţat.
ţiganul, rămas fără companie, se foieşte iar pe scaun. în poala raiaţilor lui verzi, asortaţi cu cămaşa mov şi vesta neagră, mai zace nuş ce cutie cu un produs cosmetic pentru dame. se-ntoarce către doamna din spatele lui şi îi arată cutia, îmbietor, fără un cuvînt. doamna citeşte ceva şi face doar din cap că nu e interesată. scena se repetă cu doamna din faţă. ţiganul nu pare afectat de refuzuri, îşi molfăie mustaţa şi-şi joacă ochii negri de colo colo.
ca-ntotdeauna cînd văd exemplare din specia asta, mă oftic că nu fac şi eu parte din ea. e vorba de specia vînzătorului. ăştia ori s-au născut cu o chestie, ori au primit o educaţie, ori n-au primit-o... dar sunt geniali. ei înţeleg sau intuiesc o chestie care mi se pare mie că explică succesul vînzătorilor de succes: cumpărătorului nu-i pasă de tine. eu nu sunt vînzător pentru că mă tot screm să mă gîndesc cum să pun problema, cum să vorbesc, cum să dau bine, cum să am stil sau ceva de genu. un vînzător sadea, cum e ţiganul bătrîn din tramvai, n-are toată cîrca asta de gînduri. pentru el e natural să întrebe: nu vrei asta? nu-ţi trebe asta? nu-i e ruşine să arate cutia de cosmetice către ladies în tramvai pentru că puţin îi pasă ce cred ele despre pălăria lui mare, raiaţii verzi şi mustaţa lungă.

nea ilie şi nea paul, taximetrişti eterni

Mergeam la Cogito, Linda confiscată de autoritatea parentală, plecată la Sibiu. Deci recurg la soluţia taxi pentru a ajunge la Facultatea de Filosofie. Nu fac comandă, că ştiu că sunt băieţii la colţ, gata să te servească. Mă duc la cel plasat în pole-position, îi zic că vreau la F de F şi, primind acceptul (trebuie să ai acceptul, să te rogi de ei să te ia...), îmi arunc calabalîcul în spate şi mă urc în dreapta. E deja cald, soarele de aprilie lasă geamurile maşinilor fără aer condiţionat în jos.

Ăsta a fost ghinionul meu. Tipul, un mustăcios grăsuţ trecut de 50, vede o doamnă cunoscută trecînd pe trotuar şi o strigă: Mimi, ce faci fată? Strigătul străbate urechile mele şi trece prin geamul deschis, pînă la Mimi. Ce să fac nea Ilie, te luam pe dumneata da văd că te-ai ocupat... Unde te duci? Pînă la Obor... Păi, stai că te iau. Şi către mine: nu vă supăraţi, o iau pe doamna cu copilul (tipa avea un năpîrstoc de om în braţe). Eu rămîn interzis şi mă mut ce să fac...

Trec în cel plasat pe locul 2 la linia de start. Tipul vorbeşte la telefon. Zic: la F de F. Îmi face semn să urc. Amplasez din nou calabalîcul în spate. Nea Paul mă întreabă pe unde vine chestia? Pe cheiul Dîmboviţei, o luăm pe la podul Cotroceni şi facem stînga spre Carrefour. Şi continuă să vorbească la telefon: da mă, hai că uite eu mă duc pînă la facultatea de fizologie... nu mă, spre Grozăveşti încolo, hai să ne vedem la benzinăria aia de la Cotroceni, nuuu la noi la firmă, că mulţi confundă, la podu Cotroceni... sau ia tu mai bine două cafele, pe unde vii pe Cogălniceanu sau pe Berlot?... hai domne, cum să le verşi, doar eşti şofer, le ţii în mînă şi conduci cu o mînă şi un picior... bine, hai, aşa rămîne... şi la sfîrşitul cursei: aaa, aici la cantină.

Să trăieşti nea Paul! ;)

posterele

pentru edificare, daca nu s-a înţeles faza cu diectorul din Cantemir. să-i dea Dumnezeu sănătate!

eminescu

tocmai luasem posterele pentru cogito de la tipografie şi mă îndreptam spre Sava, să obţin aprobările necesare lipirii afişelor prin liceu. aah, trebuie să scriu odată despre directorii de liceu...
o iau pe str. Eminescu spre piaţa Gemeni. şi în drum îmi dă prin cap să mă opresc şi la Cantemir, să lipesc şi acolo nişte postere.
intru în hol, ăia aveau un soi de serbare. nişte elevi recitau din Eminescu în romînă şi erau imediat dublaţi de alţii, în franceză. erau şi nişte profe plictisite, un roi de colegi gălăgioşi ai prestatorilor şi nelipsiţii elevi de serviciu. zgomot, nimeni nu era atent la săracii recitatori. în fine, toată lumea bucuroasă că se chiuleşte în masă...
întreb de director, elevele de serviciu mi-l îndică în uşa cancelariei. era într-o discuţie grăbită. îi răpesc un minut, îi zic de cogito, îi arăt posterele, îi cer voie să le lipesc. la ăla cu balena strîmbă din nas: bey, vă ţineţi de prostii... muşte, auzi... mă rog... altul!
i-l arăt p-ăla cu Hitler. zice: nu nu, ăsta nu, şi-aşa avem destule probleme cu nebunii ăştia cu rasismul acuma... e nebunia mare, ăsta nu te las să-l pui! altul mai ai? îl scot în sfîrşi pe cel cu Eminescu. silabiseşte greu, îl încurcă şi fontul mai alambicat şi dezobişnuinţa de a citi... îi traduc eu: "cum se numeau surorile Luceafărului poeziei romîneşti?"
A, BUN!!! Ăsta pune-l! Ăsta e bun, cu Luceafărul! Foarte bun!

glume

azi la cogito ni l-a adus silvia pe sergiu, a doua oară, să vorbim despre glume.
mă gîndeam că umorul se cam diluează cînd încerci să-l analizezi. există tot felul de teorii despre de ce rîdem şi care este structura glumelor care ne fac să rîdem, atunci cînd chestiile de care rîdem sunt glume. îmi e clar că oamenii vor să rîdă. am fost crescuţi, cei mai mulţi dintre noi, într-o societate care apreciază rîsul drept ceva pozitiv, de dorit, îl asociază cu fericirea, cu starea de bine.
cineva crescut într-un mediu mai impregnat de seriozitate, cineva cu o educaţie mai gravă, poate să gîndească altfel. cel puţin despre rîsul în exces. un ascet din vîrful muntelui sau un filosof la masa de lucru probabil că îşi propun să fie oameni mai serioşi, în principiu.
aşa că relativizez umorul la o educaţie de un anumit gen. şi îl mai plasez contra unor fundaluri ce ţin de situaţiile particulare în care dai cu nasul de o glumă. se vorbea azi la cogito despre faptul că n-ar trebui să spui o glumă fără un context, gen la un interviu pentru o slujbă de stand-up. sau despre umorul de tipul: trebuia să fii acolo. sunt momente unice în care rîzi în hohote şi te distrezi atît de bine... iar cînd povesteşti a doua zi şi nu obţii reacţii similare de la interlocutori te-ntrebi ce era de fapt atît de amuzant în toată chestia. deci e vorba şi de dispoziţia ta de moment etc.
totuşi nu obosesc să rîd periodic cînd citesc cărţile lui Wodehouse. e vorba de situaţii general-umane, în care recunosc gesturi sau orientări foarte caracteristice. pe mine nu mă distrează indivizii foarte ghiduşi, bufonii... rîd însă de situaţii în care indivizii îşi expun fără să vrea laturi ale personalităţii lor pe care în mod normal vor să le ascundă sau de care nu sunt conştienţi. hai că scriu un articol separat pentru un exemplu că deja m-am lungit...

cogito şi dragostea

a început cogito al IV-lea, cursuri pe teme legate de dezvoltarea personală. despre ce se petrece la dezbateri puteţi citi pe www.cogitoergosum.ro. eu vreau să spun doar că e primul cogito din cîte am organizat (sunt la al treilea) la care sunt absolut relaxat. la celelalte mă gîndeam dacă au avut succes, mă preocupau detaliile tehnice, ajungeam seara acasă şi eram atît de obosit încît nu mai vedeam decît patul. nu mă puteam bucura de cursuri, ziua trecea de parcă erau două.

acum e altceva. să vă spun ceva mare: am crescut, m-am maturizat :P. şi sunt mai stabil. mă duc pe-acolo, mă bucur de ce se petrece, ascult din 2 în 2 ce se vorbeşte, mă mai gîndesc la ale mele... şi e foarte fain. e lucru mare să ai lîngă tine pe cine trebuie. ştiţi poveştile cu fiecare om are jumătatea lui etc. încep să mă gîndesc din ce în ce mai mult, filosofic vorbind, la ciudăţenia asta, dragostea. se petrec o groază de evenimente cînd înveţi să trăieşti cu altul. e ca şi cum corpul tău s-ar modifica, s-ar trezi deodată cu nevoi şi funcţii noi, de care nu ştie încă să se servească. zic însă ciudăţenie pentru că, fiindu-i funcţii străine pînă atunci, altele decît ale lui de la natură, omul (nu mai e acum vorba de corp, păstraţi analogia la dimensiunile pentru care a fost intenţionată) caută totuşi să şi le însuşească. nu mai ştiu exact ce-am vrut să zic, ideea e că dragostea e ceva atît de străin şi totuşi o resimţim ca fiindu-ne atît de proprie şi de necesară.

re-warming up

dragul meu blog,
să-mi trag palme (îşi loveşte obrajii să se dezmeticească)... a trecut o groază de cînd n-am mai lipit ceva pe fruntea ta senină întinsă către lume. s-au petrecut multe lucruri, şi nu doar din cele despre care n-aş putea vorbi în public (hmm, hmm îşi drege vocea răguşită de somn)... eu sunt bine, sănătos, fericit (pe moment, se animă, o luminiţă îi joacă în ochi)... şi promit că curînd-curînd vei auzi mai mult de la mine. m-am tot gîndit la o serie de lucruri, am avut şi o revelaţie (face gestul caracteristic picării fisei)... hehe, avem şi summit şi lumea se agită pe tema asta... dar mai ales avem cogito, al IV-lea, avem posterele alea beton pe care le-am lucrat cu ion şi situl meseriaş pentru care s-a pus pe treabă bodipod... deci, avem, stai aşa că-ţi povestesc imediat (rotindu-şi gîtul şi jucînd de pe un picior pe altul)...
te pup

mă uitam aşa la copaci

acum vreo săptămînă eram la o spălătorie cu Linda. pe cînd ea se răsfăţa sub jetul purificator, eu mă fîţîiam pe-acolo. ştiţi cum e la spălătorie. şoferii care aşteaptă să iasă maşinile de sub dush se plimbă de colo-colo şi se prefac că se gîndesc, că sunt preocupaţi. dacă sunt mai tineri, îşi iau o poză cool, gen "da... aia galbenă de-acolo cu spoiler pe spate şi jante cromate e a mea... arată-mi cheia de la maşină ca să-ţi spun cine eşti!"
de fapt, la aşteptatul la spălătorie cred că a devenit momentul filosofic de fiecare săptămînă pentru bucureşteni. mă rog, Linda le mai nimereşte şi lunar, de leneş ce sunt eu. fapt e că la spălătorie stai şi te gîndeşti la lume, la moarte etc.
eeh, cum spuneam, uitîndu-mă în zarea blocurilor gri, la o maşină pe care o ştergeau băieţii, la pomii înfloriţi etc., mi-am dat seama că în copilărie toate obiectele erau mult mai prezente decît acum. am formulat teza asta filosofică de mare valoare: în copilărie ne preocupă mai mult obiectele, şi persoanele; pe măsură ce creştem, accentul se mută pe relaţii între persoane şi evenimente. de asta mă bucur acum mai puţin de oameni. de asta sunt agitat, pe grabă, stresat, imbecil. pentru că am dezvoltat odată cu maturizarea un cult al evenimentelor şi al relaţiilor. toată ziua mă preocupă cum vor decurge nu ştiu ce cursuri de acţiune şi ce consecinţe vor avea, structuri de comportament, negocieri etc.
mai miroase frate şi tu o floare!
cum stăteam şi mă holbam la lume, am simţit cum îmi intră lucrurile în ochi şi am avut sentimentul acut că ipoteza cu poveştile în care trăim (trebuie să fie pe undeva un articol despre ele...) se aplică mai degrabă vieţii noastre relaţionale, sau cum i-oi zice. şi viaţa asta ne acaparează pe măsură ce ne maturizăm. dar lumea pe care o înveţi în copilărie dă literele pentru poveste. şi am crezut pentru nişte secunde că înţeleg bine de ce spune Hristos: de nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
ha ha, pe istockphoto poza asta se cheama surrealtree...

cînd n-ai bani

bodipod îmi povestea mai deunăzi despre un coleg de-al lui din liceu care nu înţelegea cum e să cauţi, cînd n-ai, bani uitaţi prin buzunarele hainelor. în mintea lui nu putea să încapă ideea asta, că îţi uiţi banii în buzunare. ştia socoteala ultimului leu...
azi dimineaţă am ieşit să cumpăr un alta de la doamna Margareta, patroana unui mic magazin de peste drum. la doamna Margareta e ok pentru că o ştiu de mic (am fost în generală cu nepoată-sa) şi pot să o întreb pe şleau: doamnă, m-a trimis mama să iau făină, care e cea mai bună?.
eh, în dimineaţa asta, cînd am intrat în magazin, un cetăţean, om al muncii, într-un pulovăr gri muncitoresc, se holba la secţiunea cosmetice, răspîndită pe sus pe rafturi, pe unde mai avusese şi femeia loc pentru ele. într-un sfîrşit, şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat cît costă un set Nivea (el a pronunţat cu accent pe i şi cu ea în diftong). 200 şi ceva de mii, i-a răspuns doamna Margareta. atunci personajul a executat un dans ciudat cu umerii, cu muşchii faciali, în final cu tot corpul, de parcă l-ar fi furnicat nişte mîncărimi acute în tălpi. în fine, mi-am făcut cumpărăturile, el s-a tot gîndit, s-a tot sucit. pe cînd ieşeam, l-am auzit: daţi-mi doamnă setul ăla... şi m-am gîndit ce cadou frumos poate să fie o banală cutie cu 3-4 chestii de la Nivea pentru unele neveste.
Mulţi ani tuturor doamnelor!;)

dilema lu Săndel

Săndel este un individ raţional. indiferent ce va să zică asta, el aşa crede despre sine...
cu toate acestea, ca orice om, are şi el momentele lui de rătăcire. cînd era mai mic s-a rătăcit în drum spre casă, prin pădure, venind de la bunici. l-au găsit după două săptămîni în Constanţa. privea în zare vapoarele şi-şi dorea să se facă marinar. se ştie că următorul grad e: preşedinte.
mai mare, s-a rătăcit la minte şi căzut în patima beţiei. dar raţiunea a biruit. nevasta, soacra, doctorul, prietenii - toţi oameni de nădejde, au făcut un consiliu şi au pus-o de un brainstorming în privinţa celui mai nimerit argument pe care ar trebui să i-l servească lui Săndel ca să se lase de băut. argumentul sănătăţii nu avea sorţi de izbîndă - oricît ar fi dat pe gît, Săndel ieşea imaculat la analize. ficatul rezista eroic. la muncă îşi făcea treaba într-o oră şi le dormea pe restul, dar treaba se făcea... cea care suferea ea familia, că de, e neplăcut să-ţi vezi soţul sau ginerele tot timpul beat. dar cu toţii eau conştienţi că mariajul rezista numai din interes. singurul punct slab al lui Săndel: e băiat chivernisit, nu-i place să risipească banii. atunci binevoitorii i-au arătat ce gaură îşi dă singur în buget cheltuind pe băutură.
în faţa argumentului financiar, Săndel a capitulat. raţiunea triumfătoare l-a mînat apoi să caute soluţii pentru menţinerea umidităţii în organism. judecînd la rece şi dorind să-şi păstreze sănătatea de fier, Săndel a dat-o pe sucuri naturale. după 3 ani de beţie neîntreruptă, setea era mare. portocalele siciliene dulci-acrişoare îşi făceau treaba la foc automat. pînă cînd, tot timpul cu gîndul că raţiunea trebuie să triumfe, Săndel a refăcut calculele şi a constatat că sucurile naturale sunt mai scumpe decît vodka.
ergo bibamus!

mărţişor pe trecerea de pietoni

desigur că trebuia să scriu despre 1 Martie, ziua mărţişorului... să arunc în lume o părere inteligentă pro sau contra păstrării acestor tradiţii multiseculare etc. n-am nimic de zis, mie îmi place să dau mărţişoare femeilor pe care le iubesc.
mi s-a întîmplat însă ceva care dă mai multă substanţă acestei bucăţi. eram pe calea victoriei, la trecerea de pietoni de la biserica Kreţulescu. trafic împănat, ca de obicei. eu pe undeva pe o bandă din mijloc. se merge cam bară la bară. în faţa mea se eliberează şi încep să înaintez. în dreapta, un tip frînează, dar nu-mi dau seama că o face pentru că un pieton se angajase în traversare, pentru că el oricum avea maşină în faţă. eu sunt deja pe trecere, în mişcare. acum pot să văd pe geamul din dreapta o tipă blondă cu un căruţ roşu (n-am văzut dacă era copil înăuntru), care îmi face semn cu mîna: ce faci, e trecere. dacă opresc rămîn exact în faţa ei, aşa că trec şi las geamul meu în jos. ea traversează prin spatele maşinii. "mă scuzaţi, nu v-am văzut din cauza maşinii din dreapta!". ei, tipa e tip, un tînăr subţirel şi blonziu, care se-ntoarce şi-mi strigă: "are you stupid? watch where you're fucking going!!!".
mă uit un pic dezamăgit după el şi-mi dau seama că nu e deloc exclus că nu mie să-mi fost adresat acest reproş pe un ton atît de furios. omul s-o fi săturat de traficul de la noi şi de manierele noastre. îmi vine să-i mai strig: "man, we have to LIVE here, you know!?!".

taste

îmi plimbam degetele pe tastatură şi mi-am dat seama că ăsta a devenit deja un sunet familiar. nici nu ştiu cum să-l numesc. plimbaţi-vă şi voi degetele pe taste. peste nişte ani, îmi închipui că fiul meu se va întoarce spre mine, din colţul camerei în care ne va face plăcere să ne petrecem timpul împreună şi-mi va spune: "iar ai luat hardughia aia de laptop după tine? faci ZGOMOT cînd tastezi!!! ce e aşa de greu să-ţi pui şi tu mind-readeru cînd îţi scrii articolele pe blog. sau mai bine ai renunţa la blogul ăla cu totul, că şi-aşa nu mai citeşte nimeni. poţi să-ţi iei un mind-sharing cu 400 de euro virtuali..." etc.:P. nu mă întreb aici cît de ciudată ni se va părea viaţa retehnologizată peste cîţiva ani, cînd nu vom mai putea să ţinem pasul (cunosc oameni de peste 40 de ani foarte mîndri că au învăţat în sfîrşit să trimită un mail). mă gîndeam însă că sunetul tastelor va deveni peste timp o amintire la care unii din noi vor zîmbi cu nostalgie. va fi vintage. butonînd tastele vei avea aerul că preferi soluţiile mai brute şi mai naturale pe care era de început a tehnologiei ţi le punea la dispoziţie. că te păstrezi mai aproape de lucrurile simple şi care îţi solicită şi ţie participarea. vei avea aerul că faci sport.

fluturii sunt liberi

cînd nu ai despre ce să scrii dar trebuie, poţi folosi uneori stratagema asta: baţi cîmpii despre cum şi în ce fel nu ai tu ce să scrii. în felul ăsta poţi să încropeşti un articol.
cum aici suntem cu toţii oameni serioşi şi natura lucrurilor nu ne obliga la productivitate literara la hectar, eu unul n-am mai scris că n-am mai prea ştiut ce. sau am fost prea ocupat cu altele. dar acum am găsit ceva de spus... eh, şi-acum trebuie să vin cu ceva; idea e bună - încep ca şi cum n-aş avea ce scrie, răstorn masa şi zic: ee, nu e cazul meu, eu am de spus asta, iar în punctul ăsta trebuia să tastez: dar acum am găsit ceva de spus - e vorba despre... fluturi. numai că nu mă gîndisem să spun ceva de fluturi.
dar că tot veni vorba, ceva despre fluturi, foarte printre altele :P, în Colecţionarul lui John Fowles. cartea asta te pune în faţă cu un gînd înspăimîntător, sau cel puţin eu aşa citesc, dar şi bun. el, gîndul. depinde cum îl iei. gîndul e că toţi s-ar putea să fim un pic nebuni sau maniaci, iar acţiunile pe care le facem - rodul unor proiecţii şi interpretări aberante ale realităţii. o formă mai crudă a lui ar fi cam aşa: cum poţi să ştii că nu eşti capabil de crimă? sau că gesturile tale pe care tu le consideri nevinovate şi îndreptăţite nu sunt în ochii altora dovezi că ai luat-o razna sau cel puţin că e sub demnitatea lor să stea de vorbă cu tine...

cît costă fericirea?

presupun că întrebarea lu Şacalu mă urmăreşte. în continuare.
astăzi am întîlnit un om care vorbea la două telefoane odată, timp în care prin biroul lui se perindau alte persoane care îi întindeau hîrtii la semnat sau îi raportau diverse probleme. a ţinut-o aşa vreo 20 de minute, cît am aşteptat să-şi elibereze un minut pentru mine. e adevărat că e vorba aici de un director de bancă. dar, man, era ora 16 - în mod clar omul nu auzise de guerrilight.
din cele cîteva gesturi şi cuvinte pe care i le-am surprins, am plecat cu impresia că e un om bun. probabil are familie, copii. să zicem că işi iubeşte soţia şi odraslele, işi ajută prietenii, îi place să bea un pahar de vin cu vechii colegi, să călătorească, să meargă la munte.
întrebarea care m-a lovit e: cît timp îşi poate rezerva să se bucure de toate evenimentele astea care îi fac plăcere şi cît timp consumă ca să le facă posibile? mai general, ne raportăm uneori la muncă în felul ăsta: trebuie să fac asta ca să pot trăi şi să mă pot bucura împreună cu oamenii pe care îi iubesc. dar oamenii care sunt aşa, care se bucură de alţi oameni şi îşi împart fericirea, fac inclusiv din munca lor un prilej de întîlnire cu alţii. te-ntrebi pentru ce se zbate directorul acela. nu înţelegi cum poate trăi în fiecare zi cu urechile astupate de telefoane şi cu o mie de decizii de luat, cu o echipă de motivat şi cu un plan de afaceri de realizat. dar nu e întotdeauna aşa. zbaterea aceea poate să nu fie neapărat disociată de zbaterea pentru fericire. să nu fie nici măcar mijlocul complicat şi dureros prin care îţi plăteşti clipele plăcute.
fericirea nu costă nimic, pentru oamenii fericiţi.

romîni plîngăcioşi

o să mă acuzaţi că nici măcar nu ştiu să scriu "romîn" cu î din a şi mă dau patriot. motivul e că tastatura laptopului meu nu are buton pentru î din a şi am renunţat să mai caut rezolvare. apoi, limba romînă e una fonetică, deci merge să scriem lejer cum se şi aude. ştiu ştiu ştiu - dar o să continuu să fac excepţie pentru "filosofie" şi o să scriu cu s.
hai să vedem cu romînii. a trecut ceva vreme de cînd am promis şi n-am făcut, aşa încît va trebui să-mi amintesc argumentarea mea genială. cum spuneam, structura e cea din culmea. ideea principală: nu există culmea, există Dorin şi aşteptări de la Dorin, un cadru de aşteptări. şi mai am o susţinere importantă: în ţările la care ne uităm cu jind, în care credem că ne-am dori să trăim, există subiecte tabu, interzise băşcăliei, cum sunt mama sau patria.
acum ţinta spre care îmi voi ţinti cu ferocitate săgeţile: plîngăcioşii. textele lor favorite: m-am săturat de Romînia; ţară de hoţi, măgari, proşti; asta e ţara în care trăim, băga-ţi-ai etc.; hoţii ăştia care ne conduc; romîni, ce să le ceri. altele asemănătoare. apar acei sublimi realizatori de "revista presei" care ne arată în fiecare zi în ce mocirlă trăim şi concluzionează amar ce ţară de kkt e Romînia datorită faunei care o populează. şi fac rating plîngîndu-se de noroiul ăsta, se bălăcesc pretinzînd că se ţin de-o parte.
întrebarea mea pentru aceşti domni (să ştiţi că în general sunt bărbaţi, doamnele au mai mult bun simţ) este: dacă vă miroase aşa urît, de ce nu plecaţi? mă gîndesc că aşteptările voastre în legătură cu viaţa în Romînia provin din cunoaşterea unor condiţii de viaţă mai bune, a unor climate mai respirabile. de ce nu vă luaţi zborul spre ţările calde? sau dacă vă place prea mult aici, de ce nu puneţi mîna să schimbaţi ceva, în loc să vă plîngeţi de milă că sunteţi nevoiţi să trăiţi în mijlocul acestor cretini?
hai să vedem cîţi dintre noi se comportă ca şi cum ar fi pregătiţi să trăiască într-o societate civilizată. cîţi ieşim să ne dăm zăpada de pe trotuare. cîţi ne ridicăm să lăsăm bătrînicile să stea jos în autobuz. cîţi nu încercăm să ne înţelegem cu nenea poliţistu cînd ne flutură pe la nas amenda. cîţi stăm cuminţi în coloană cînd e aglomerat. mai ştiţi şi voi ce ar fi normal să facem şi nu ne sinchisim.
dar ca să lovesc cuiul în cap: cîţi dintre noi, dacă am fi instalaţi pe fotoliile corespunzătoare, nu am ştii să ne aranjăm treburile încît să scutim cîţiva ani de muncă? Romînia ni se pare a fi ţara în care, dacă ţi se oferă ocazia, poţi să o dai şi să te îmbogăţeşti fără muncă, ciupind de pe unde apuci. şi îi înjurăm pe cei care au ocazia şi profită de ea. eu spun că cadrul de aşteptări în care ni-l închipuim pe Dorin din occident e greşit. Dorin de-acolo munceşte, e în principiu un tip corect şi cordial, chiar dacă nu aşa de prietenos. dacă vrem să o ducem bine ca el, trebuie să trăim ca el, să respectăm regulile pe care le respectă el. are you ready? ah, dacă citiţi voi care aţi fost pe-afară asta, spune-ţi-mi unde greşesc!
mai teoretic exprimat, ne plîngem de Romînia noastră plasîndu-o contra unui cadru în care nici noi nu suntem pregătiţi să trăim. funcţionarii de la ghişeu sunt necooperanţi şi incompetenţi, vînzătorii la fel, prestatorii de servicii la fel, producătorii la fel, politicienii sunt hoţi şi cei din administraţie corupţi? NOI suntem aceşti oameni! credeţi că ei sunt Romînia urîtă şi pătată, iar noi cea luminoasă şi voioasă?!?! noi suntem Dorin, şi ciocu mic dacă nu punem mîna să mişcăm ceva. ori ne asumăm curăţenia, ori o tăiem afară.
apoi, indiferent dacă am dreptate sau nu că trebuie să urmăm reguli pe care noi nu suntem pregătiţi să le urmăm ca să trăim civilizat, mai e ceva. treaba cu tabu-urile, cu subiectele ferite principial de băşcălie. n-am auzit un american să facă glume pe seama ţării lui. sau pe seama ţării altcuiva, for that matter. aşa erau şi cei din Europa de Vest care se vînturau pe-acolo. cînd îi auzeai nu-ţi venea să crezi, la ei în ţară curge numai lapte şi miere. obieciurile lor sunt cele mai bune şi mai sănătoase, ţara lor e raiul pe Pămînt. credeţi că e? ştiţi bine că nu, raiul nu e pe Pămînt ;). dar ei sunt cei normali la cap, nu noi. pentru că nu o să trăim aşa cum ne dorim într-o ţară de care facem tot timpul mişto. niciodată.

ţară de kkt

un ţăran coseşte pe un cîmp, la marginea satului. deodată, un tip cu o parapantă vine în zbor şi se înfige în zidul unei case mai înalte. deopotrivă parapanta şi tipul se fac praf. reacţia ţăranului:
ţară de kkt, atentate de kkt!
pornind de la culmea, voi dezvolta un discurs foarte critic şi foarte bine argumentat împotriva celor care se tot plîng că Romînia e o ţară de kkt. e adevărat că ideea asta mi-a venit în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi. mi-am amintit că există obiceiul, între prieteni, să-şi arunce uneori în glumă tot soiul de insulte. acestea se apropie cîteodată destul de mult de profilul gda (glume de autobază - copyright Octav). ar trebui să existe însă zone ferite în principiu de orice tentativă de a fi luate la mişto, cum ar fi relaţia cuiva cu propria mamă. şi pentru că Romînia este mama noastră a tuturor, relaţia cu propria ţară.
de data asta, culmea, pe fugă fiind, chiar o să las argumentarea pe mai tîrziu. dar atenţie, va fi devastatoare.

culmea

de data asta o să şi explic, deşi mi-ar plăcea ca întîmplarea să vorbească de la sine. dar a rămas în memoria colectivă a familiei mele doar sub aspectul ei amuzant, ca bună de plasat într-o conversaţie. acum abia i-am dibuit sensul adînc filosofic :P. ar fi tare să mai trîntesc cîteva paragrafe pline de sevă şi pînă la urmă să n-o povestesc...
ba nu. iat-o! e tot cu un sucevean, se pare că sv-ii au un talent nativ pentru replici criminale. intriga e aşa. un şef de fabrică sau pe-acolo îl trimite pe un subaltern să aducă din biroul lui nuş ce chestie cu care voia el să se mîndrească. îi pune omului în braţe o legătură de chei şi i-o indică pe cea corectă. acum desfăşurarea acţiunii. omul se duce (şi se pare că era destul de departe biroul, că a durat ceva pînă s-a întors). iar cînd s-a întors, a raportat: nu se potriveşte cheia. hai măi dă-o-n... nu le-ai încercat şi tu pe mai multe? ba da, dar nu mergeau. aiurea, vino-ncoace! uite asta e, de data asta sigur (au ei o vorbă: sută-n mie!;)). pleacă, mai trece ceva, vine-napoi. nu merge. hai mă dă-o-ncolo de treabă. uite ia cheile astea ale mele (îi dă alt mănunchi, probabil cu chei mai valoroase). uite asta e. pleacă. vine. nu merge!
mă tu eşti culmea!
nu sunt culmea, sunt Dorin, dar ce să fac dacă nu se potrivesc?!
domle, adică, nu sunt eu inimaginabil de prost, eu sunt Dorin, cel pe care-l ştii, care îţi raportează în fiecare dimineaţă despre cine ştie ce treburi, în care ai încredere. problema e în altă parte.
ca să zic aşa, mare dreptate avea omul. nu era culmea, era Dorin. replica asta e bună în gura oricui. nu exista culmea, există Dorin şi mai există aşteptări de la Dorin. culmea, extraordinarul, fabulosul sau sub-orice-critica sunt noţiuni relative la un cadru de aşteptări.

orice om are o mamă

cele mai mari dureri ale lumii noastre par să fie oboseala, sfîrşeala de te apuca de sau a continua ceva... ne plictisim, nimic nu ne mai încîntă, pentru nimic nu ni se aprind ochii. imaginea de criză a acestei vîrste este omul cocoşat sub greutatea telecomandei sau a mausului. am vazut atîtea, internetul şi televiziunile ne aduc atîtea sub nas. ne-am făcut o impresie vagă despre toate sentimentele omeneşti şi condiţiile favorabile experimentării lor intense. din filme, piese de teatru, jocuri sau emisiuni de divertisment ;).
eu cred că am văzut în 20 de ani mai multe imagini decît părinţii mei în toată viaţa lor de pînă acum. şi cu siguranţă am visat de sute de ori mai multe vise despre cum vreau să fie viaţa mea decît ei. şi de fiecare dată visul era altul. stabilitatea nu e prea cool, poate. dar, merde!, ce am ajuns să mă bucur cînd o am! mi-e clar că numai sub poala ei s-au cuibărit şansele mele de a fi fericit. nu vreau să fac în fiecare zi altceva, dacă altceva înseamnă altă poveste în care nu cred, altă "experienţă" cool care se sparge ca un balon de săpun. vreau aceeaşi poveste în fiecare zi, dar să fie frumoasă. ajunge zilei oboseala ei firească, ce să mai adaug neîmpliniri închipuite?! nu mai vreau să clădesc castele în Spania.
cine dă stabilitate? bunul Dumnezeu. părinţii. familia. iubita. prietenii. toţi îşi fac timp să fie acolo pentru tine şi să te iubească. restul întîmplărilor sunt floricele, embelishments. probleme pe vreunul din sectoare? mă uit să văd dacă nu cumva am uitat să-mi fac eu. timp. nu? e de la ei? asta nu e prea bine, dar bazează-te pe nr. 1.
ca o afirmaţie neteologică - lumea tînjeşte după Dumnezeu ca după umărul care nu cere umăr să plîngă, ca după MAMA. şi, foarte serios, să nu îndrăznească cineva să desconsidere adevărul fundamental: orice om are o mamă!

cît trăieşte un filosof?

mai tehnic, se poate sări...
mai zic eu că filosofii desenează hărţi, sau spun poveşti. sau cel puţin că aşa înţeleg eu ce fac ei, indiferent de cred ei că fac. mai ales dacă ei cred că urmăresc stabilirea adevărului şi chiar obţin rezultate.
înţeleg desenatul de hărţi sau spusul de poveşti ca pe un fel de întreprindere dialectică. omenii pot avea diverse temeiuri pentru acţiunile lor, sau pot acţiona cu totul neîntemeiat. filosofii desenează ţesături de întemeieri posibile. ei lasă în urmă fotografii ale vieţilor posibile la un anumit moment de timp. tehnica e foarte austeră, focalizarea foarte sharp. scriitorii şi alţi artişti lasă fotografii mai puţin orientate să surprindă cauze sau temeiuri. ei recrează o atmosferă. filosofii s-ar zice că vor să-ţi dea să vezi, artiştii să guşti.
ce mă întreb, în legătură cu întreprinderea asta dialectică, în care examinezi cu un ochi rece şi neimplicat, e cîtă viaţă are în ea. dacă înţeleg aşa filosofia, cîtă viaţă îi rămîne filosofului? întrebarea asta e urgentă pentru că simt că nu se poate trăi fericit de la distanţă, cum ar veni, privind cu un ochi detaşat fiecare eveniment al vieţii tale şi zicîndu-ţi: acum această persoană va începe să facă parte din povestea mea, sau: aş putea alege între aceste 3 atitudini în această privinţă, hai să vedem care e mai coerentă cu restul poveştii mele de viaţă.
ori filosoful e o funcţie, un rol social pe care unii aleg să-l joace luîndu-l ca pe un al doilea serviciu, şi nu are mare legătură cu vieţile indivizilor respectivi; ori, dacă îţi trăieşti filosofia şi filosofia e examinare critică a presupoziţiilor, ai o viaţă sfîşiată. SAU găseşti o modalitate să trăieşti filosofia spunînd poveştile raţiunii din interiorul unei poveşti concrete. singura reală. a ta.