bac

pai, nu m-am mai gândit demult la el. cam de când l-am dat. acum cu midori revine în actualitate, pentru că dacă nu aş fi fost implicat direct nu mi-ar fi dat prin cap să-i aloc vreun minut. se pare că e în firea examenelor să le dai şi să le laşi în urmă. e ca şi cum ai merge pe un drum larg şi însorit şi deodată ai intra într-un tunel întunecos şi umed. acolo se întâmplă nişte chestii, mai multe sau mai puţine peripeţii, dar ieşi şi ai lăsat tunelul în spate, hai să nu mai vorbim de el.
deci cum se face că bacul e aşa o sperietoare când se apropie, aşa umflat şi monstuos, cu şuncile hămesite revărsându-se la braţ cu comisiile peste bieţii elevi, cu ministerul împiedicat care schimbă în fiecare an şi-n fiecare ultimă clipă subiectele şi metodele de evaluare, iar privit din spate e aşa o băşică desumflată, cârpită şi flască?
se-ntâmplă tocmai că ministerul ăsta cu specialiştii lui nu reuşeşte încă să evalueze cum şi ce trebuie la nefericiţii de elevi. şi ar face mai bine să-şi propună să-i pregătească pentru altceva, nu pentru cum se trece bacul. căci majoritatea vastă a elevilor (vă desfid să mă contraziceţi) se pregătesc să treacă bacul, în lunile astea din ce în ce mai călduroase - nu învaţă mate, literatură sau mai ştiu eu ce, învaţă bac. sunt acolo pentru notă, pentru sutime, nu pentru stilul publicistic, nu pentru calculul trigonometric.
poate am adoptat un ton bătrânesc şi fatidic, dar ăştia mici de azi vor fi aceiaşi pe care peste 7 ani de zile îi vom găsi în biroul cu aer condiţionat, utilat la standarde europene, nu pentru ce vor fi făcând acolo, ci pentru raportul semestrial şi pentru cele 8 ore zilnice de nefericire.
oricum, fac doar pe interesantul, midori a luat 10, toată lumea e fericită ;)!

gospodinele nu s-au calificat

Traian nu s-a mulţumit să facă o figură frumoasă la Tapae. i-a bumbăcit pe daci de nu s-au văzut. cred că spiritul roman triumfător s-a retras din Dacia încă de când Traian n-a mai avut treabă pe-acolo şi a lăsat administraţia să controleze un popor care se enervează repede şi se calmează la fel. cu mult înainte de retragerea aureliană, adică. dacă legiunile rămase erau legiuni de mercenari, e de înţeles de ce a dăinuit spiritul făcutului unei figuri frumoase. victoria aparţine conducătorilor, celor cutezători, nu instrumentelor bine antrenate. păcat că senatorii romani nu s-au obosit să vină să descopere frumuseţile Piperei, să-şi întemeieze vile durabile şi să pigmenteze spiritul local cu puţină îndrăzneală.
bodishor (fost bodipod) susţine că spiritul popoarelor transpare în meciurile echipelor naţionale de fotbal. nu mă aşteptam din partea lui la această viziune hegeliană. în orice caz, nu poate să ne intre odată în cap că nu aveau de ce să se aştepte jucătorii români la o primire triumfală la aeroport. de parcă romanii scoteau carele triumfale din depozit sau se apucau de construit columna după un egal mulţumitor la Tapae. "o performanţă notabilă! bravo Traiane!"
aşa, staţi să vedeţi ce e cu gospodinele. aşa sunt gospodinele române când ies în lume. nu le trece prin minte să impună vreun standard în materie de modă. e vorba să fie la înălţimea vecinei... şi a vecinei... le ştiţi, îngâmfatele alea care s-au ajuns. dacă reuşesc să-şi procure rochii cu care să nu se facă de râs, e suficient, nu au pretenţii să iasă regina balului.
oare cât de bine găteşte o mamă de fotbalist?

frica de ridicol

e una din cele mai puternice frâne pentru acţiunile noastre. dacă îi spui că îl iubeşti şi pe el îl bufneşte râsul? dacă faci totul să fii plăcut şi amabil iar ea râde cu prietenele pe la spate că nu ai bani să o duci la concert? ne ferim pe cât ne stă în putinţă ca alţii să ne descopere slăbiciunile. nu cumva să ajungem în posturi în care ne simţim expuşi, în care controlul e clar că nu ne aparţine, iar lucrurile nu merg aşa cum am plănuit.
nu discut care cauze sunt răspunzătoare pentru această frică, pentru că ele sunt clare: desenele animate şi mamele. aruncaţi însă un ochi asupra situaţiilor în care, în mod involuntar, ne acoperim de ridicol.
sunt perle. mai scriu o dată: sunt perle!!! atunci ies la lumină fine mecanisme ascunse, aşteptări şi blocaje, frici demne de milă şi îndrăzneli frumoase. mi-aş dori să inventariez în timp astfel de întâmplări în care ridicolul triumfă, să le clasific. acum mi-am adus aminte de vreo 2-3 situaţii din copilărie în care ridicolul şi-a aruncat mantia neagră asupra mea. ţin minte această scenă din spatele blocului ("pe vremea mea" se copilărea în spatele blocului). abia începeam să ies de unul singur la joacă, trebuie să fi fost pe la grădiniţă. nişte băieţi mai mari aveau nevoie de un om la fotbal şi m-au găsit pe mine agăţat stingher de un gard. "ştii fotbal?" zice unul. "ştiu destul de bine" (eram deja iniţiat). "dar nu ştiu să driblez şi să centrez..." de fapt, nu ştiam ce înseamnă cuvintele astea, nu le asociam cu acţiunile pe care le numesc. intrat pe teren, le-am ascuns mingea şi am devenit rapid vedetă. "ce spuneai, că nu ştii să driblezi? păi tu ce faci acolo?". "aham, nu ştiam că asta înseamnă".
prin clasa a V-a cred, la ora de engleză, profesoara voia să ne înveţe un cântecel. era ceva cu "come along now, meet your partner..." şi profa a întrebat dacă îl ştie cineva. eu zăpăcit ca de obicei, n-am înţeles exact despre ce era vorba, am fluturat 2 degete pe sus, m-am ridicat şi am anunţat că urma să cânt nu mai ştiu ce chestie care n-avea nici o legătură cu ce se ceruse în enunţ.
şi, că tot curg acum, mult mai recent, când eram în State, ne aduce la cursul de filosofie a limbajului nişte eseuri corectate. ajung târziu la oră, îmi găsesc lucrarea notată foarte bine pe pupitru. profu începuse deja să discute despre chestiunea la ordinea zilei, cred că ceva despre implicaturi. adică spui ceva dar intenţionezi să punctezi alt aspect. ca şi cum ai spune: "ce rochie frumoasă ai, ai fi o croitoreasă minunată", adică "sper că nu ai dat bani pe cârpa asta?". şi îmi trece pe la ureche cam aşa ceva: "... I say that Robert writes like a professional philosopher." modestia mea naturală fiind stârnită, ripostez prompt: "eh! that's a bit too much; I do my best but blah blah blah..." stai chill tati, era doar parte dintr-un exemplu de implicatură.

mai e nevoie de vorbe?

te speli pe dinţi, câştigi o minge

a explodat fotbalul în reclame. e un fapt; cum se mai organizează un campionat mondial sau european, fotbalul vinde. eu am un dop de coca-cola în maşină de vreo 2 săptămâni. am câştigat o sticlă de 0,5. credeţi c-am luat-o? încă nu; ehee, dacă era minge...
toată lumea îşi asociază imaginea cu fotbalul. nu contează că e bere, răcoritoare, snack, firmă de papuci, producător de maşini sau de pastă de dinţi. mesajul e acelaşi: a început Campionatul European! - nu uita să cumperi de la noi!!! cu variaţiunea: dacă eşti suporter adevărat, pune mâna şi răzuieşte... după ce-ai cumpărat. nu cumperi, îţi trădezi patria!
dar ce zicem de Sprite, care a sesizat curentul şi face pe Gică contra, împărţind catalige şi pompe de umflat mingea drept premii? eh, parcă nu tot de popularitatea fotbalului profită...
şi, în timp ce scriu şi merge aparatul de prostit poporul, îl văd şi pe Lucescu junior cum face reclamă la cremă de iaurt. 30 de secunde sau cât o avea clipul pentru a spune doar: cumpăraţi Danette, şi lui Răzvan Lucescu îi place. dacă mănânci desertul lui Răzvan, te razi cu lama lui Hagi, Popescu şi Petrescu, bei ce bea Mutu, mănânci cartofii lui Ronaldinho şi porţi adidaşii lui Beckam, o să te simţi mai şmecher ca Piţurcă, care nu-i are pe toţi în lot. pe dinţi cu cine mă spăl?

Italia-România, unu la Mutu

da mey, ne-am uitat la meci. Sorin m-a invitat în the Livingroom şi am urlat frăţeşte laolaltă cu conaţionali mai mult sau mai puţin cunoscuţi. şi a fost primul meu meci văzut împreună cu midori. cred că a început să-mi cunoască latura mai animalică :P, pentru că şi-a manifestat disponibilitatea de a nu mai participa la vizionări alături de mine, ca să nu fiu nevoit să mă cenzurez. o dată sau de două ori era să-mi scape porumbei de foc din gura înfierbântată, dar au fost gâtuiţi din faşă. deci bun, de ce înjurăm la meci? mă interesează mai întâi de ce înjurăm aşa, în general, când urmărim acţiuni pe care ni le dorim încheiate într-un anume fel şi ele nu curg chiar aşa. vrem ca Mutu s-o bage-n aţe din penalty, dar el îl ia la ţintă pe Buffon. gâţi, morţi, mame şi alte lucruri sfinte plutesc prin aer. n-avem nici o influenţă asupra evenimentelor, înjurăturile se lovesc de ecranul rece şi impersonal. dar batem din picioare şi dam cu pumnii în braţele fotoliilor de mama focului. pe de altă parte, e interesant cum înjurăm noi, românii. conaţionalii mei l-au ridicat în slăvi pe Mutu la gol şi l-au spurcat de l-au înnegrit la vreo două faze în care a gherlit-o. la penalty l-au ciuruit şi l-au iertat instantaneu. nu a fost domne, nu a fost fault, d-aia a ratat. între timp, Olanda joacă pentru noi şi conduce cu 2 la 0 Franţa. jumuliţi tată cocoşul!

prin bookfest

azi mi-a zis adishore că îi pare rău că nu mai scriu pe blog. dacă mă uit bine... da, aşa e. n-am mai punctat de vreo lună. adishore era fan mapsandstories pentru că citea prostiile mele cînd n-avea ce face la birou. asta e tot ce poţi spera, ca şi om de litere, în ziua de azi - să te citească angajaţii sîrguincioşi în dimineţile lente de luni, marţi şi vineri, facîndu-ţi loc strategic între cafeaua de la 9 şi ţigara de la 9 şi-un sfert.
i-am zis adishore-ului că scriu o carte şi i-am cerut o părere în privinţa titlului. eu şi midori găseam că "sărută-mă şi taci!" n-ar fi tocmai rău. adishore l-a făcut praf în 2 secunde. n-a zis nimic, doar a zîmbit cu zîmbetul "mda! banal..." ultima ei carte de pe noptieră e "gustul femeilor urîte", care are un titlu ambiguu, prin urmare atrăgător. abia aştepţi să vezi dacă e vorba de gustul lor în materie de... sau gustul lor aşa cum îl gustă bărbaţii frumoşi. bineînţeles că acuma trebuie să schimb titlul cărţii mele, pentru că deja am vorbit despre el şi nu mai e o surpriză pentru nimeni. dar, merde, nu-mi propun nimic spectaculos în cartea asta, tot nişte glumiţe şi întîmplări amuzante, ceva lejer, ce atîta efort să atrag atenţia.
toată discuţia asta pornise de la întrebarea mea de tutz sadea: eu n-aş pune mîna să cumpăr un roman dacă nu mi-ar fi recomandat insistent autorul respectiv, sau nu m-ar fascina de-a dreptul lectura primelor nushcîte zeci de pagini... adishore deschide cartea dacă îi place titlul şi o cumpără dacă îi place şi rezumatul de pe ultima pagină (adishore, am înţeles bine?). eu credeam că sarcina ăluia de scrijeleşte recenzia sau elogiul de pe ultima pagină e cea mai ingrată, pentru că nimeni nu bagă la cap ce bate el cîmpii acolo. cînd colo, tocmai rîndurile alea exilate nasc în cetăţean decizia de cumpărare.
ehei, dar să ne mai ţinem caii. i-am făcut adishore-ului bucuria să mai citească ceva pe mapsandstories şi ne-am răzbunat cu ocazia asta că ne-a pus la treabă, scriind tocmai despre ea. na, să te discute şi să te oprească pe stradă fanii mei entuziaşti!
aa, să ştiţi că adishore nu freacă duda la birou, chiar lucrează ;). iar autorii mari nu scriu cărţi să le cumpere lumea, ci să le citească.