maps&stories mutatus est

pentru că mă plângeam că nu-mi mai plac temele de la blogspot și wordpress îmi vine mult mai la îndemână, am mutat blogul aici: www.mapsandstories.wordpress.com.

I'm back

writeman.wordpress.com mi-a mâncat prea mult timp ca să îmi mai rămână și de hărțile și poveștile mele. dar mi-au atras atenția mai multe persoane în ultima vreme că și pe writeman conținutul devine oaecum eclectic. adică, poveștile mai personale, de tipul shooting cu verișoarele la țară sau plimbatul în parc, nu prea merg cu revista presei sau campania de protest împotriva scoaterii logicii din programa de liceu.

așa că revin la vechii mei prieteni, maps&stories :). pentru început, că tot le aveam pregătite, niște fotografii cu primăvara la munte, făcute prin Vâlcea acum câteva zile. ah, ce nu-mi mai place blogspot, comparativ cu wordpress :D.

despre Ion Dolănescu...

când moare cineva, lumea vorbește. dacă nu l-ai cunoscut prea bine și auzi că lumea îl regretă, vrei să aflii cum era. era un om bun? era un om remarcabil în profesia lui?



de câteva zile se vorbește de Ion Dolănescu, care a trecut la cele veșnice. desigur, ca despre morți, adică numai de bine. cred că prin copilărie îmi mai treceau pe la urechi discuri de-ale lui. îmi amintesc un pick-up al bunică-mii și discurile ei cu muzică populară. probabil că era și Dolănescu printre favoriți. acum am vrut să aud și să-mi amintesc cum cânta Dolănescu. să-mi fac și eu o părere, ca orice om :). nu sunt vreun specialist, să decid dacă a fost sau nu un mare interpret, dar pot să judec cu capul meu dacă-mi place sau nu...



din păcate, calitatea înregistrărilor postate pe youtube lasă din de dorit. totuși, îți dai seama repede cu cine ai de-a face. singurul lucru care pare să-i fi lipsit e volumul. nu avea o voce puternică, bărbătească. dar a exploatat asta în favoarea lui și a cântat dulce, de duioșie. melodiile lui nici nu prea pot fi interpretate în forță, au suișuri și coborâșuri solicitante, cer acrobații vocale destul de dificile, și de câte o octavă. cum mângâie notele de sus, la ”of mândră of mândră”, asta nu e pentru oricine.



mie mi se pare că are ceva din vechii lăutari, care băgau ”intelectualii” sub masă la chefuri și-i făceau să hohotească de plâns. are o tânguire în glas, Dolănescu, care nu se învață la Conservator, e de la Dumnezeu. pentru comparație:



și uite că am ajuns să dau o raită prin folclor și cântări lăutărești mai vechi. de Dolănescu vreau să-mi amintesc așa, ca interpret... nu deputat sau ce-o mai fi fost, nu prins în scandaluri și disecat în tabloide. Dumnezeu să-l odihnească!

niște fundaluri chinuitoare

am crezut de când mi-au căzut literele sub ochi că și eu pot. am cochetat cu ideea scrisului încă de la 6-7 ani. la 6 ani citeam Călărețul fără cap. am chiunuit-o vreo juma de oră pe mama cred, să-mi explice că nu e o greșeală: autorul voise să zică ”fără cap”, nu ”fără cal”.
când auzeam la școală de Eminescu sau alții, că au fost geniali, puneam și eu mâna și citeam. am citit multe cărți cu gândul că, dacă nu-mi plac, e în mare parte vina mea, pentru că nu înțeleg tot ce se spune acolo. Doctor Faustus a lui Thomas Mann o citeam în clasa a IX-a cu dicționarul în mână. Jurnalul Fericirii a reprezentat o adevărată școală de cultură. poate cel mai mare merit al acelei cărți, în afară de faptul că a vibrat în urechile mele într-o perioadă în care eu și Dumnezeu cam pierdusem contactul, a fost că mi-a pus la dispoziție o listă de lecturi de prima mână.
trăisem până la acea vârstă și nu citisem o filă de Dostoievski. așa că m-am apucat serios de treabă și am cumpărat cărți. de prin anticariate, cu bani puțini. biblioteca de-acasă nu era pe cât de completă mi-aș fi dorit, marii scriitori cam lipseau, rătăciți pe la țară sau împrumutați și nerestituiți.
ei, în vreme ce tot citeam aceste opere, m-am familiarizat cu limbajul lor cultural. dacă petrec vreo lună pe wikipedia îmi amintesc și ce n-am uitat și devin foarte ”intelectual”. cred.
oricum, de la o vreme a început să mi se pară că da, tipii ăia scriu bine. Eminescu și Nichita și toată gașca... pe urmă prozatorii. dar nu mi se părea așa o piatră de încercare să scriu și eu ca ei. la fel cu filosofii, mai târziu. citeam în State articole de filosofia limbajului sau despre alte anevoioase și complicate subiecte și simțeam că autorii au deraiat, că eu văd mai bine în ansamblu și pot să spun lucrurile mai corect.
dar uite cum trec anii ăștia peste noi. cred că abia de vreo 2-3 am început să ridic nasul din cărți. cultura e bună, dar nu pe burta goală. nu o zic în vreun sens mercantil - domne, fără bani degeaba ai cărți... cărțile sunt bune acolo unde sunt, fie că ai bani fie că nu. dar cultură pe burta goală înseamnă și să înveți toate trăirile, sentimentele, precauțiile, judecățile și tot ce are legătură cu valorile în care crezi, din cărți. trebuia să ies în lume și să mă lovesc de oameni, trebuia să trăiesc în tramvai, pe stradă, la volan în traficul infect. să mă feresc mai puțin de cei care stâlcesc limba și să văd și gustul lor de viață, dincolo de limbajul ne-literar.
m-am ferit încă din liceu de ceea ce aș numi acum cultura imposturii. nu-mi închipuiam cum aș putea să vin să predau filosofie în fața unor studenți proaspeți, gata să-mi soarbă cuvintele, dacă nu știu dumnezeiește despre ce vorbesc și dacă lucrurile mie nu-mi sunt clare. n-am știut cum să ies în arenă și să strig primul lucru care îmi venea în minte. eu am stat și-am cumpănit. eu, care sunt un irascibil și un repezit, în privința asta am avut răbdarea celui nesigur pe sine. mai degrabă am așteptat, dar tot nerăbdător. ce înseamnă să crezi la 16-17 ani că tu ești din familie cu Eminescu, Nichita, Eliade, apoi cu Steinhardt, Dostoievski, Mann, Platon, Noica, în fine cu Heggel, Quine, Carnap, Wittgenstein și alți grei și să locuiești, la 27, tot cu părinții?
prietenele mele, literele, ce zic? ăsta-i bărbat sau ploșniță?

lecții de dans, gratis, la 12 noaptea

e vorba de bătută, cu bonusurile: învârtită, horă, sârbă și manea sprințară. lecțiile s-au predat ieri noapte, pe la 12, pe scara mea la etajul al 4-lea. apartamentul cu două camere.
în noaptea de dinainte mă culcasem la 5, dormisem 5 ore și șofasem o bună parte din zi. mai puneți o repriză de cumpărături în Mall și încă niște drumuri de efectuat la ceas de seară. cel mai bun prieten al meu la ora respectivă era patul. m-am cuibărit la sânul său, pregătit de cele mai plăcute vise, când am simțit că nu eram singur în cameră. cu mine în cameră, și simultan cu totți vecinii mei, mai erau niște bași. nici ei singuri, ci însoțiți de tropăituri în toată regula, de oameni puși cu tot dinadinsul pe chef.
această situație mi-a prilejuit câteva reflecții filosofico-istorice care mă împiedicau să adorm. e drept că și bașii aveau partea lor de vină...
reflecția istorică a constat în rememorarea epocii în care românu nu își permitea să iasă la restaurant și făcea chef de ziua lui, sau de orice altă ocazie, acasă. țin minte multe astfel de sărbătoriri, pentru mine ele sunt suveniruri din comunism... gospodina se întrece pe sine, oaspeții nu mănâncă încă de la prânz, bărbatul casei coboară la boxă să aprovizioneze barul cu spirtoase. musafirii sosesc, se mănâncă și se bea bine, după care se simte nevoia unor oarecare exerciții. mișcarea, precum se știe, ajută digestia.
o astfel de atmosferă sărbătorească se poate prelungi până târziu în noapte, pe nesimțite. cheful îi stă românului în natură, e păcat să-l împiedici să-și respecte obiceiurile dobândite în epoca de aur. de aici încep însă reflecțiile filosofice. mai întâi, i-am dat dreptate lui Săndoiu, care spunea odată că asta e o prostie de neînțeles, să locuiască oamenii unul în capul altuia, la bloc. pe urmă am meditat la deșertăciunea tuturor lucrurilor pe lumea asta, dans și veselie și tot restul. așa au făcut, probabil, și constructorii blocului în 1995, când și-au spus: ”toate sunt deșertăciune, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor... de ce să izolăm cum se cade apartamentele astea? - ele se vor dărâma până la urmă, ca toată zidirea omenească... lucruri făcute de mâini omenești etc.”
în sfârșit, am ajuns la aspectul moral al problemei. e adevărat că o mare parte din vina pentru disconfortul meu o purtau constructorii din 1995, dar cea mai mare parte revenea totuși bașilor actuali. poate oamenii nu aveau bani să se ducă la restaurant, dar nu aveau destulă minte (iată și o scurtă incursiune în teoria cunoașterii...) să înceapă cheful mai devreme și să-l poarte spre final la o oră încă rezonabilă?
m-am gândit apoi de ce vecinii nu reacționau la tropăiturile ce se auzeau din nou pe ritm de manea. protestul social cel mai comun la noi este bătutul în țeavă. acesta are însă dezavantajele că se propagă prin apartamentele prost izolate fonic la fel de rapid ca bașii, și că este un protest laș și ineficient. dacă nu ai curajul să pui mâna pe telefon și să suni la poliție sau să te duci la ușa omului, e firesc să nu-i pese dansatorului dezlănțuit de un deget fricos ciocănind în vechile fiare.
în sfârșit, am înțeles că degeaba mi-am propus eu să schimb lumea și am plănuit să încep cu Bucureștiul, degeaba îi claxonez pe ăia în trafic și mă plâng la mine pe blog de diverse întâmplări nefericite, dacă nu am curajul să mă ridic din pat și să fac ceva.
în acest punct am fost magistral. sunt și acum supărat pe mine că nu am filmat toată scena. cum să vă descriu zbuciumul din sufletul meu introvertit, care urăște scandalul și protestele verbale? cum să zugrăvesc în cuvinte privirea mea mioapă și timidă când trebuie să privesc în ochi vânzătoarea agresivă și să-i explic încă o dată că vreau șunca feliată, nu vrac?
inima îmi bătea să-mi iasă din piept când am aprins lumina și mi-am pus, cu o mână tremurândă, ochelarii. am ieșit pe palier. bașii războinici controlau toată scara. mi-am croit drum cu răbdare prin desele lor rânduri, până le-am identificat tabăra - etajul patru, apartamentul cu două camere. eram singur pe scara pustie, în pijama și în papuci. m-am întrebat pentru o clipă ce șanse aveam, așa neînarmat. într-o secundă, mi-am recâștigat hotărârea. prin fața ochilor mei s-au perindat figurile marilor domnitori, a lui Mihai Viteazul, a regelui Cioabă, pe urmă a Ecaterinei Teodoroiu. am sunat.
unul din dansatori a deschis repede ușa. am avut timp să-i văd cămașa gri petrol, transpirată, pantalonii și pantofii negri.
- nu vă supărați, am deschis negocierea, eu nu am dormit de două zile...
- o dăm mai încet, a replicat, referindu-se, desigur, la muzică.
- mulțumesc, am spus.
el a închis ușa. negocierile s-au încheiat aici. victoria era zdrobitoare, spiritul biruise încă o dată materia. m-am întors, cu genunchii tremurând, în pat. am trecut la perioada de testare. o simplă promisiune nu era suficientă pentru încheierea armistițiului, partea adversă trebuia să-și respecte angajamentele. într-adevăr, bașii au scăzut în intensitate. se mai auzeau vag, dar era deja cântecul de jale al învinsului. am adormit fericit.

un Cogito nou nouț, pentru bucureșteni

dragi copii,
să vă povestec cum a fost.

anul trecut, în toamnă, am vrut să organizez un cogito despre sunete. pentru că avusesem la rând imagini și cuvinte în edițiile III și IV, se impunea să dăm ceva atenție și audio-ului. numai că lucrurile nu s-au legat. timing-ul a fost nefericit, eu am avut mult de lucru în noiembrie. o tentativă am avut, dar nu am reușit să strâng suficienți profi.

acum mă-ntorc cu forțe proaspete. nu cred că o sa fiu mult mai liber în luna mai, pe când preconizez un Cogito V, dar de data asta m-am gândit la o variantă de a îmbina plăcutul cu utilul. adică cogito și hazul lui cu un proiect la care prevăd că o să muncesc (încă) la data propusă.

data propusă: trei week-end-uri începând cu 9 sau cu 16 mai. spuneți și voi când vă convine mai mult. nu știu dacă e cea mai potrivită dată, dar e greu altfel. mai devreme, în aprilie, până în vacanța de Paști, e prea puțin timp să ne organizăm. mai 2, 3 mai iese din discuție, că toată lumea fuge la mare de pe 1. formatul rămâne: cursuri sau discuții sâmbătă și duminică, trei week-end-uri la rând.

proiectul la care lucrez e unul despre București și despre viața noastră în acest oraș. pe care am putea să-l facem mai frumos, mai respirabil, mai cultural sau mai cum vreți voi ca să ne placă. inclusiv mai civilizat. mediul în care pariez eu că se poate este web-ul.

vă propun deci ca la cogito să discutăm despre București, orașul nostru de zi cu zi, și despre reflectarea lui pe internet. sunt câteva întrebări la care mi-ar plăcea în mod special să încercăm să răspundem. such as:
- ce-ți place în București (că trebuie să mai fie ceva)?
- dacă nu-ți place acest oraș, de ce nu te muți din el?
- ce faci ca să-l schimbi, sau să-i schimbi pe oamenii care trăiesc pe lângă tine?
- a! a propos - ar trebui ceva schimbat?
- cum ai vrea tu să arate Bucureștiul?
- ce nu știi despre București și ai vrea să știi?
- cum arată Bucureștiul on-line?

acesta este un mesaj adresat oamenilor care ar putea să țină un curs pe teme bucureștene. poate să fie ceva istoric, artistic, social, mediatic, publicitar, muzeal, ecologist, politic, cultural-urban, sportiv, foto-video-ilustrativ. ideea e să aibă legătură cu Bucureștiul și să poată fi postat on-line. gândiți-vă la ceva creativ într-una din direcțiile astea și dați-mi de știre.

în ce-i privește pe participanți, cogito își păstrează specificul și se adresează elevilor de liceu. dar dacă ai internet și locuiești în București, te califici, poți să vii. vrem dezbateri mai libere și mai aprinse ca niciodată.

sper ca de data asta să promovăm cogito în principal pe web. ar fi în spiritul ediției. așa că vă rog respectuos să dați mai departe.

dacă ești bucureștean și ai internet, vino la Cogito!

pe șoselele patriei

da, știu, e criminal, e inconștient, nu se poate așa ceva...!!!



dar eu cred că e băiat bun, pentru că e vesel. gestul lui de bufon când flutură cu mâinile la nas mi se pare că le zice celor cu bmw-uri cu care se mai războiește în trafic: ”așa mă patronilor! mă aveți voi pe mine la mână, mă trimiteți în curse neodihnit și mă alergați ca pe un ogar pe bani puțini, dar eu mă descurc și nu vă las să-mi luați veselia care-mi stă în fire. sar și râd și cânt ce-mi place mie, chiar și la volan, la volanu vostru!”
hai că mai mult mă întristez, când mă gândesc la ce viață duce acest om. un salut călduros din partea mea pentru el și cei ca el care nu au uitat să râdă...

nu există unchi fără mătușă

prin urmare, nu există nici unchiu mihai fără mătușa olimpia. pe 2 martie a fost ziua dumneaei, am trecut cu mama să-i urăm la mulți ani. prilej cu care ne-au povestit, cu veselia lor caracteristică, o întâmplare obișnuită, cu un tată care și-a păcălit copiii. pentru că făceau mișto de el că umblă cu o rablă de dacie, pe când ei au merțane.

eu sunt fascinat de cum pot unchiu mihai și mătușa olimpia să râdă de cele mai banale întâmplări, și atunci când participă la ele, și atunci când le povestesc. de altfel, e inevitabil ca în cursul unei vizite unul dintre ei să-l întrebe pe celălalt: ”le-ai povestit?”. și pe urmă începe distracția...

note de insomniac

bodipod nu are încă blog (bodiblog), dar stați liniștiți, anu ăsta își face. până una alta, are email, și mi-a trimis textul ăsta foarte simpatic al lui Radu Beligan. enjoy ;)

Note de insomniac Radu Beligan Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie! In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii. Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei bucata". Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID - GUVIZI, OVID - OVIZI... Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate. De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)? Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto! Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smecher, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara. Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben. Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele... In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin. Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si porc cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia, incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau: veal; porc: porc; mouton: mutton; boeuf: beef! Interesant, nu?

mi-am pierdut stiloul

sunt groaznic de supărat - am reușit să pierd stiloul pe care l-am primit cadou de la tata acum vreo doi ani... țin să menționez că domnul pelikan a rezistat eroic un răstimp atât de lung, pentru că media mea de pierdut stilouri în școala primară era de unul la câteva săptămâni. cred că l-am uitat la facultatea de drept, sâmbătă, în amfiteatrul Conta.

http://delicious.com/

de fapt, despre asta voiam să scriu, dar a trebuit să depresurizez mai întâi durerea provocată de ireparabila pierdere. linkul ăsta vă duce într-un sistem de ordonare a semnelor de carte (bookmarks) foarte ingenios. în primul rând, ai acces prin el la semnele tale de carte indiferent de calculatorul la care se întâmplă să te aflii pe lumea asta (desigur, dacă ai conexiune la net :D). în al doilea rând, lista de bookmarks nu mai depinde de browserul pe care se întâmplă să-l folosești la un moment dat (credit lui bodipod pentru remarca asta). în sfârșit, în al treilea rând, poți să împărtășești semnele tale de carte și altora. rezultă topuri de semne de carte, pe de o parte, iar pe de alta - poți să comunici foarte ușor o listă de site-uri cu niște comentarii agățate la ele, când se impune asta într-un research online. interlocutorul tău n-are nevoie să deschidă vreun editor de text ca să vadă research-ul tău.
scuze dacă sunt ultimul care află de delicious și vând pere grădinarului. și vă rog mult, să nu-i spuneți lu tata că am pierdut stiloul. voi cumpăra altul exact la fel ;).

7 poze la mțr

străzi

acum 400 de ani, în Paris se găseau niște străzi și niște piețe. unele dintre ele sunt pomenite de Alexandre Dumas în romanele sale, al căror fan declarat și înfocat, iată, mă declar din nou - Les Trois Mousquetaires și Vingt Ans Apres. (într-o mică paranteză, mousquetaires vine, vezi bine, de la mousquet, care înseamnă muschetă; nu reușesc să înțeleg nici până azi de ce unii traducători se încăpățânează să vorbească despre Cei trei muȘchetari; probabil găsesc cu cale să pună accentul pe mușchi...)
astăzi am terminat de citit în franceză Vingt Ans Apres, după ce pe cei trei i-am gata cu vreo două luni în urmă (ediția lui Claude Schopp, 1991, retipărită a 4-a oară în 2000). nu mă dau mare cu franceza mea, care e departe de a fi strălucită, dar cărțile astea două le-am citit în română până s-au rupt, deci mi-a fost ușor să urmăresc narațiunea în original. e o aventură foarte frumoasă, lectura în original. recomand cu căldură.
acum, ce e cu străzile. îngrijitorii ediției cu care am dormit la căpătâi în lunile astea, citind câte un capitol înainte de culcare, au găsit cu cale să dea tot felul de informații interesante despre epoca și locurile în care se petrece acțiunea. cum multe episoade se desfășoară la Paris, au avut ocazia să facă numeroase comentarii despre străzile, piețele, hanurile sau palatele de care pomenește Dumas în carte. ei bine, te pune pe gânduri să aflii că cutare piață sau stradă se află încă bine-merci, la locul ei de la 1625. sau să aflii, dimpotrivă, că a fost ștearsă de pe fața pământului într-un anumit an, pentru că orașul a luat o altă înfățișare. strada cutare a devenit strada cutare2... te pune pe gânduri că acești oameni care au avut ceva de spus pe lumea asta (francezii) au fost dintre cei care au lăsat scris ce se petrecea pe la ei prin oraș. și au lăsat scris ce se petrecea, în genere, prin țara lor. nemaivorbind că s-au păstrat încă multe din clădirile și străzile care apar în respectivele scrieri, fie ele literare sau nu.
nu mă pot abține să nu citez umpic: ”Lord de Winter, en quittant D'Artagnan, lui donna l'adresse de sa soeur; elle demeurait place Royale, qui etait alors le quartier a la mode, au numero 6.”
aici îngrijitorul ediției plasează o notă: La place Royale (place de Vosges) avait ete inauguree en 1612 et etait alors un sejour a la mode; l'actuel n. 6 appartenait alors a Pierre Jacquet, vicomte de Tigery avant de passer au prince de Guemenee. Quand Dumas ecrivait le roman, le deuxieme etage de 6, place de Vosges etait occupe par Victor Hugo. L'adresse est signe d'amitie.
ar fi, desigur, o răutate din partea mea să adaug vreun comentariu legat de starea literaturii noastre la ora la care Dumas scria cărțile astea, sau de starea străzilor din București la 1612. mă mulțumesc să remarc că moștenirea trecutului apasă mai greu pe umerii celor care au un trecut mai memorabil. din cauze asupra cărora nu mă opresc, noi nu am avut șansa lor. noi avem mai multă treabă cu viitorul. sper să ne-o facem!

browse-cultura

mi-am dat seama că noi trăim într-o eră a browsing-ului. asta ne caracterizează viețile - răsfoim. se pare că nu mai avem timp să ne adâncim în lucruri, ne ajunge contactul de suprafață, pastila scurtă, ideea nedesfășurată. am ajuns niște cititori de ziare.
dar uite cadrul din final din sanjuro al lui kurosawa, când samuraii din familia a cărei onoare tocmai a fost salvată îl roagă pe salvator să rămână cu ei. îl admiră, vor să învețe de la el, dar el are un alt drum. cum e compusă scena, cum îl țin între ei și cum se face țăndări cadrul când el își impune voința și pleacă! un review al filmului aici. n-am găsit scena de care vorbesc, dar uite una care trebuie să fi fost cel puțin la fel de greu de coordonat. asta e marca unui film, ca să luăm un exemplu, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării...

fie că e un film, o carte sau un cântec - dacă e bun nu se poate să fi fost făcut răsfoind. superficialitatea și valoarea nu se prea întâlnesc, cred că așa scrie undeva în vreo lege din alea - ale firii. m-am tot întrebat după ce recunoști un produs valoros (artistic, științific, comercial - de orice fel).
și cred că răspunsul, doamnelor și domnilor, este: după grija pentru detaliu. acea carte va fi bună, care a fost cumpănită și echilibrată în cele mai fine amănunte ale ei, căreia nu-i prisosește și nu-i lipsește nimic. acel film, în care fiecare scenă este compusă perfect în unitatea ei și se înlănțuie perfect cu toate celelalte. acel site, care a fost prevăzut pentru cât mai multe modele de comportament ale utilizatorilor și este pregătit să răspundă celor mai diverse personalități și așteptări.
ca să faci un lucru bun e nevoie de adâncime. adâncimea cere timp, iar timpul nu poate fi scurtat decât de geniu, uneori. deci, un sfat prietenesc - dacă nu sunteți genii, nu mai răsfoiți tot timpul. stop browsing, dwell on things...

tir

un jurnalist s-a distrat plimbându-se câteva ore prin lumea colorată a șoferilor de tir. aici.
părerile mele despre șoferii de tir pendulează între ura de rasă și înțelegerea unei meserii dificile. am un unchi care e șofer de tir cred că de când mă știu și e sănătos la cap. e un șofer deosebit de prudent chiar când conduce o mașină mică, și foarte atent la ceilalți din trafic.
pe de altă parte, experiențele mele de șofer sau pasager cu tiriști nu sunt din cele mai poetice. odată unul a scos bâta de baseball pe geam la noi, după ce tot el nu ne-a lăsat să-l depășim - pur și simplu a trecut pe contrasens și ne-a împins spre parapet. noroc că era tata la volan, eu cred că mă încăpățânam și mă arunca de pe pod. altul mi-a dat oglinda din stânga peste cap vrând să treacă de pe a doua bandă pe prima. dacă nu claxonam disperat cred că o pățeam mai rău.
în fine, nu demult i-am întâlnit pe autostradă, la 6 dimineața. mergeam spre Pitești. ninsese și se făcuse o ceață de nu vedeai la 20 de metri în față. să depășești un tir era cumplit, îți arunca jetul de mâzgă în geam de nu mai vedeai nimic, chiar cu ștergătoarele pornite la maxim. în situații de felul ăsta, pentru că parapetul din stânga e nesemnalizat și bolnav pe autostrăzile noastre, eu mă ghidez după ce e în dreapta - tirul tot mai are niște luminițe care te ajută să ții direcția bună. ei, un tirist din ăștia se uita la poze cu femei sau mai știu eu ce făcea, pentru că nu m-a văzut când am intrat în depășire și a vrut să depășească și el ceva din față. am claxonat ca un disperat să nu mă zboare pe sensul celălalt. dar altfel sunt băieți buni.:D
ar trebui făcut un studiu asupra modificării comportamentului uman când subiectul se urcă la volan. volanul îți dă putere, sau cel puțin senzația că o ai. și-atunci începi să te manifești, să iasă fițele din tine. rezultatul: ți se pare că 80% din restul mașinilor din trafic sunt conduse de idioți. mai rău e că așa li se pare tuturor.

fetița cu ceaiul de fructe

sunt cu midori în ceainăria Vasiliada. ceai bun, nu se fumează, atmosferă prietenoasă. păcat de canapelele de lemn, puțin confortabile.
după ce comandăm și începem să ne facem de lucru fiecare cu câte ceva de citit, apare o familie. el, tuns cam demodat, cu ghete ieftine, din alea de imitație de piele roșcăție, demodate și ele. cu căptușeală de blană sintetică (se vede când se așează și i se ridică blugii). ea destul de ștearsă, genul de femeie care nu prea are vreme să se bucure de feminitatea ei din cauza problemelor de zi cu zi. brunetă, cu părul lung, nemachiată.
și o fetiță. blondă, năzdrăvană, cam pe la 5-6 anișori. i se explică cum că, dacă sună din clopoțel, vine o doamnă și îi servește. probabil faza i se pare desprinsă din povești. ascultă cu ochii mari.
sună și li se ia comanda. nu prea le au cu ceaiurile, cer să li se recomande ceva cu fructe, mai dulce, să-i placă și celei mici. tipa le recomandă un ceai denuștiucare, cu miere. ei zic ok. și - băi, m-a apucat o duioșie și o milă - cer trei cești! ceainicul ăla abia de are patru cești de turnat din el cu totul. au băut un amărât de ceai de fructe în trei. și au mai cerut o porție de pricomigdale, tot pentru aia mică, pe care o strigau să nu mai coboare jos în librărie (ceainăria e sus la etaj), pentru că vin țiganii cu sacul să fure cărți și copii. fata a zis că pricomigdalele sunt prea tari și ea a învățat să nu-și strice dinții cu dulciurile.
au plătit, au plecat. să le dea Dumnezeu sănătate.
”Codruța” o strigau pe fată.

hai să fim buni ;)

de multe ori mi-am promis că îi nimicesc la mine pe blog pe cei care m-au călcat pe bătături prin orașul ăsta mare.
pe dementa de angajatoare a lui adishore, care a înștiințat-o că nu crede că vor putea colabora, la sfârșitul primei ei zile de muncă, după ce la interviurile de până atunci totul mergea ca uns și după ce, în ziua respectivă, îi dăduse de făcut chestii cu totul fără legătură cu fișa postului.
pe ăia din tratoria boca, pe care i-am iubit pentru pastele lor delicioase și pe urmă i-am luat de la suflet pentru că ne-au adus o mizerie de cremă de ciuperci, după ce prima porție fusese o poezie (am suspectat că n-au făcut decât să lungească crema inițială cu niște apă fierbinte; după ce am refuzat porția, ne-au mai pus-o și pe bon; dacă nu ne-o puneau poate mai treceam pe-acolo...).
pe ăia din il calcio, care ne-au somat să părăsim mai repede localul, pentru că e lume care așteaptă (problema ăstora era că jucam mikado - frate cu maroco - la masă, după ce terminasem consumația; dacă am fi discutat despre vreme și am mai fi comandat o sticlă de apă plată, cu siguranță ne-ar fi lăsat în pace...)
pe cei care în trafic se comportă ca niște turci, cu numărul de înmatriculare supus oprobiului public.
dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, lasă-i mă și pe ei. pe toți. lasă-i, că atâta au învățat și atâta fac. dacă ne pierdem tot timpul vânând prostia și grosolănia bucureșteanului, ne facem atâta sânge rău că nu mai ajungem să ne bucurăm de ce e frumos, de oamenii pe care îi iubim.
a! dacă vânătoarea asta ar fi un job plătit și ar dura de la 8 la 16, eu sunt primul candidat. da' să se respecte fișa postului!

ziua lu' unchiu' Mihai

he hee, unchiu' Mihai a ajuns pe la 71 de ani. parcă așa. vizită de familie, un regal gastronomic marca mătușa - tartine cu icre negre, icre de crap, roșii umplute cu vinete, rulouri de șuncă cu țelină, salată de crudități, pe urmă pește - păstrăv și somon prăjit, pe urmă ciorbă de burtă, friptură de vițel sau pui la cuptor, cu crochete de cartofi și brânză, murături și mămăliguță. încheiem cu tort de casă, prăjitură și fructe.
dom' Mihai e în formă maximă. ajungem flămânzi, că ne-am păstrat, de... dumnealui ne ține 10 minute cu o poveste despre un coleg evreu din tinerețe, care, cu prietena într-o ieșire la munte, a cerut o țuică. păi nu ceri două, mă, și pentru gagică? cee, gagica bea acasă, avem țuică acasă, aici beau eu, ajunge!
urmează la rând alte povestiri, majoritatea din comunism. unchiu' Mihai a traversat comunismul, cum am mai spus, din '57 sau așa ceva și a prins și felia asta subțire de democrație. de când eram liceean, mă tachina spunând că Emil Cioran a fost un derbedeu, a rămas student toată viața în Franța pentru că nu-i plăcea munca. el, unchiul, a fost un om din clasa de mijloc și simt foarte bine, de fiecare dată când ne întâlnim, ce urme a lăsat comunismul în viața lui.
de multe ori ne-am certat pe tema: era mai bine în comunism. nu puteam să înțeleg cum trecea așa de ușor cu vederea suprimarea libertății de exprimare și încălcarea altor drepturi cetățenești, bătând moneda pe: ”aveai siguranța locului de muncă” sau ”nu ți-era frică să ieși pe stradă”. dar cu timpul am înțeles... pentru el asta era principalul - autoritățile își fac treaba, nimeni nu o pățește dacă nu face tam-tam politic, e un aer ușor muncitoresc și calm, timpul liber înseamnă un spectacol, un grătar la iarbă verde și o mâncărică bună. unchiu' Mihai, provincial sosit în capitală să facă box la clubul Steaua, și-a însușit cultura de bloc a comunismului. lumea atunci era mică - colegii, vecinii, Dacia și concediul. fără scandaluri la tv, fără derbedei care pretind că au fost eroi sau disidenți.
la mulți ani!

proteste, dar să știm și noi...

oamenii ăștia încearcă, din câte am înțeles, să ne transmită că autoritățile (primăria) vor să-și bată joc de Cișmigiu și de Piața Operei. dar ar face și mai bine să ne spună exact în ce constă pericolul. habar n-am care e problema cu Cișmigiul, de la ei de pe site n-am înțeles în cele 3 minute pe care le-am putut acorda. să dea Dumnezeu să fie bine...

le-au dat dansul înapoi

tribului maori i-a fost recunoscut de către statul neozeelandez dreptul de proprietate asupra dansului haka. oamenii erau supărați că dansul lor era folosit în comunicări care nu aveau nici o legătură cu semnificația lui culturală, cum ar fi reclamă la mașinile Fiat sau la nu știu ce brutărie (au pus oameni de turtă dulce să danseze haka).

înțeleg că vor primi despăgubiri de vreo 60 de milioane de dolari, dar nu mi-e clar dacă All Blacks vor mai avea sau nu dreptul să execute dansul la competiții. mi se pare că li se interzisese deja asta. așa că tribul maori ne dă o lecție despre cum să lupți pentru proprietatea intelectuală. sau culturală, cum vreți. niște călușari neozeelandezi, cam pe-acolo :P

ADEVĂRUL

adevărul este că nu sunt fericit în țara mea. de fapt, nu, nu e ăsta adevărul. adevărul este că nu țara mea mă face fericit. mă fac fericit iubita mea, prietenii mei, părinții mei, omenii lângă care am crescut și care mă iubesc. și mă fac fericit eu, pentru că îi iubesc la rândul meu și pentru că nu pierd timpul să mă vait că ar fi mult mai bine în altă parte, ci mă bucur de ce am.
dar adevărul, tristul adevăr, este că fericirea se datorează în prea mică măsură țării mele. de ce iubesc eu România? (întrebarea e bine pusă, ți se înfige bine în minte). ei bine, n-o iubesc. în mare, în momentul de față nu arată ca o țară care să inspire dragoste. asta pleacă de la nivel politic și administrativ, pentru că din bubele de acolo curg și hibele în educație, artă, cultură și alte domenii frumoase.
ministrul de interne, ăsta ultimul, dacă nu s-o fi schimbat între timp, a făcut o declarație la început de mandat. a anunțat prioritatea ministerului pe care îl conduce. vă țineți respirația, cum mi-am ținut-o și eu, așteptând vreo viziune strategică în timp de criză, ceva cu bătaie lungă. ei bine: nu! obiectivul noului ministru este să strângă hoții de pe stradă... succes!
iar mai deunăzi, când am fost cu midori la Sting, așteptam la garderobă să ne luăm hainele. în fața noastră, o doamnă era exaltată de discuția cu un domn pe care îl apela ”domnule ministru” în sus și-n jos. domnul ministru povestea cu un glas suav despre strategia lui de personal. nu avea de gând, domnul ministru, să intre în memoria angajaților ministerului ca un zbir care i-a dat afară, deși recunoștea că mulți stau degeaba pe-acolo și sunt incompetenți. dar avea domnia lui să-i pună la treabă, să le dea fiecăruia ceva de făcut în așa fel încât să simtă presiune și să plece singuri, pentru că nu fac față. ce să zic... succes!
Mihaela și Laur pățesc ce v-am povestit deja, maică-mea așteaptă de aproape două luni să-i dea unii de la Mall banii pe niște ghete care s-au rupt de cum le-a pus în picioare și pe care au promis că le repară și le-au adus înapoi mai rău decât erau. lui bodipod i-au tăiat cauciucurile. în trafic ne presăm și ne înjurăm la fel ca întotdeauna... frate, ce se-ntâmplă, mai potoliți-vă, chiar vreți să ne sufocați?

concertu' lu' Sting și mărunțișuri românești

pentru cine nu știe, Sting este un mare cântăreț. de altfel și un mare compozitor. compozitor și interpret i s-ar fi zis, dacă s-ar fi născut în eterna și fascinanta...
din fericire, s-a născut în eterna și marea Britanie. dar lăutele la care au cântat, el și Edin Karamazov (elev al lui Sergiu Celibidache), sunt făcute de un român. Cezar Mateescu, din câte am înțeles din pronunția lui Sting, marele cântăreț nefiind un vorbitor fluent al limbii române, dar întâmpinându-ne cu un impecabil ”bună sara!”.
Sting ne-a purtat prin labirint, cu piesele lui elisabetane. asta a fost. și la sfârșit ne-a readus în modernitate cu fields of gold, i'll be watching you, message in a bottle, roxanne și fragile, care a sunat minunat în limba elisabetană.
acest domn Sting este un tip trecut puțin de floarea vârstei, cu un costum negru bine croit, politicos și puțin ironic, dar cald, și mai ales curajos. pentru că se cheamă curaj ce face el în aceste vremuri epicureice, să reînvie compozițiile unui John Dowland și să vândă vreun milion de albume cu muzică concentrată, lustruită bine, acustică și grea. e un tătic.
între timp, vecinii mei Laur și Mihaela se luptă de doi ani de zile în justiție să recupereze casa lor de pe Calea Victoriei, în care un chiriaș a făcut bordel și club de noapte și a refuzat să mai plece. omul susține oficial că el nu mai stă acolo, dar dacă Laur sau Miha încearcă să intre în locuință sunt amenințați cu cuțite și pistoale. Academia Cațavencu publică povestea lor în noiembrie anul trecut și încă nu se întâmplă nimic...
între timp, lui bodishor îi taie un dobitoc 3 (trei) cauciucuri pentru că a parcat - atenție!!! - în spațiu public, adică nici mai mult nici mai puțin decât pe stradă, nu pe vreun loc de parcare plătit. cutume, tati!
m-am enervat. azi pe facebook m-am alăturat unei cauze. ceva cu ”de ce iubim România”. pentru că vine Sting să cânte aici, d-aia.

instalatori

eu îi știu de mic, pentru că întotdeauna am locuit la bloc.
taximetriștii sunt contemplativi (e o altă discuție de ce cred că asta e trăsătura care îi unește pe toți), farmaciștii și mai ales farmacistele sunt leeeeeeeeeeenți (parcă îți fac în ciudă când te grăbești). instalatorii sunt repeziți și mari.


uneori, în loc de lădița cu scule ei cară tradiționala sacoșă cu scule. sacoșă de rafie.


mai toți instalatorii care ne-au intrat nouă în casă au fost mari, sau cel puțin dolofani. ai zice că își pun singur bețe în roatele meseriei, făcându-și munca mai grea decât este deja. trebuie să se aplece, să se întindă, să tragă, să taie, să înșurubeze și să înfileteze, toate astea în cele mai meschine și mai solicitante poziții. în spații mici, în colțuri, sub chiuvete. gâfâie mereu, din pricina asta.
pe urmă, ei trebuie să facă în vreun fel să se atingă de peretele tău alb cu mâinile lor pline de negreală. îmi place în schimb că fac teste. natura meseriei i-a învățat așa. au înfiletat țeava, verifică dacă curge cumva pe undeva. curge? mai cumpărăm un teu și refacem lucrarea.

Alba Iulia

oraș destul de mic, liniștit, fără puls balcanic. parcă n-are personalitatea Sibiului sau a Brașovului.


adevărul e că n-am apucat să-l batem foarte amănunțit cu pasul, dar am înțeles despre ce e vorba. arhitectura centrului se remarcă printr-o îmbinare reușită de hotel comunist


cu catedrală ortodoxă :P. catedrala e ok în interior, am prins-o goală și tăcută; de asemenea, mare și curată. îmi vine să o asociez cu cuvintele ”seninătatea moților”.

a propos, în Alba Iulia Calea Moșilor se zice Calea Moților. ;)

îi claxonez

da, cred că voi continua să-i claxonez și să nu-i las să se bage în față. pentru că dacă nu îi claxonez și îi las, ei se bagă. și nu zic merci (știți cum se face, pui avariile pentru două-trei secunde...). consideră că ți-au arătat că ei sunt șmecheri, șoferi buni, băieți descurcăreți, pentru că s-au încadrat pe banda de făcut la stânga, mai liberă, iar când se pune verde pentru direcția înainte îți taie ție fața.
există două atitudini posibile, două metode de a te raporta la traficul din București și la șoferii lui. o atitudine zice: nu-ți fă sânge rău, lasă-i să se bage, o să pierzi prea puțin timp dacă nu pui la socoteală că ți-au tăiat doi-trei fața și-i lași în pace; așa ai vreme să te gândești la ale tale. a doua zice: arată-i acestui tip că nu e singur pe stradă și că restul traficanților nu sunt jaloane pentru el, marele Schumacher; cineva trebuie să o facă, pentru că Poliția nu îl prinde și nu îl amendează, pentru că bunul simț scufundat în cotloanele ființei lui nu va scoate singur capul la suprafață. el cu șmecheria lui trebuie deranjat, trebuie șicanat și pus la loc.
asta a doua e o atitudine mai militantă. presupune consum de nervi și, într-o măsură, intrarea în jocul lor, al celor care se cred singuri pe stradă. dar uite ce gândesc ei, ca să înțelegi că a-i lăsa în pace nu poate să reprezinte o soluție pentru mai mulți, ci doar pentru tine, pentru liniștea ta interioară.
un tip, după ce vrea să facă dreapta direct de pe linia de tramvai, în timp ce eu vreau să merg înainte de pe banda de lângă trotuar, coboară nervos după ce eu nu-l las, iar el se bagă și-mi agață oglinda din stânga. pentru că adoptă atitudinea ”gura mare”, îl pun la punct: ”erai pe linia de tramvai și voiai să-mi tai calea și să faci dreapta!”. la care el răspunde, senin: ”și ce dacă?”

câți se nasc și câți mor în timp ce bați 2 taste

am pescuit chestia asta de pe blogul lui Dragoș Bucurenci. e o simulare a ritmului în care se nasc și mor oameni pe planeta asta, însoțiți de emisiile de CO2 pe care le produc. am rămas cu ochii la ea minute bune, văzând cum zboară cifrele la nașteri și decese. va să zică, nici o zi fără nou-născuții și morții ei... te iei cu treabă și, dacă lași fila deschisă cu simularea respectivă, te-ntorci și vezi că în juma de oră, cât te-ai plimbat pe net prin alte părți, s-au născut vreo 8000 de oameni sau așa ceva și au murit cam 4000 sau pe-acolo.
desigur, proiectul are o componentă ecologică, despre care puteți citi dacă dați scroll (cel puțin pe monitorul meu a fost nevoie).

brands

am avut o mică tresărire azi dimineață, când, aplecat peste chiuvetă, îmi clăteam dinții după periaj. ceva nu era în regulă. poate eu :D.

mica burghezie

stați să vedeți.
într-o discuție amestecată despre romantism, invitații la nuntă, planuri de viitor și petrecere de ziua lui, Geo a declarat că el și viitoarea soție, Andra, sunt burghezi. mie asta mi-a plăcut foarte tare.

s-ar putea să se impună un click pe poză pentru o citire e efectivă a conversației noastre.
de ce îmi place? nu știu, pur și simplu îmi place. George al meu va deveni imaginea rutinei burgheze. muncit pe rupte la birou, venit seara acasă mulțumit, băut un pahar de vin și jucat cu ăia mici pe genunchi. eu unul mă dau în vânt după așa ceva. mai puțin partea cu munca la birou...
dar stați, nu e tot, burghezii mei merg la Ateneu. mergeți mă copii, ascultați o muzică bună!


Geo, Andra, dacă e prea indiscret ceva am șters imediat :P.

destinația liniștită și calmă pentru week-endu viitor

printre clișeele veșnic la modă pentru locuitorii distinsei capitale este să ”evadeze” în week-end-uri. fie vară, fie iarnă, bucureștenii evadează în week-end spre zări mai senine, fugind de năprasnicul și sagacele dușman: stresul! uuuu...


eu aș pune un pariu că românii din alte orașe nu se declară așa de stresați. și aproape că aș mai pune unul: că bucureștenii înșiși nu sunt așa de stresați cum declară. orașul te calcă într-adevăr pe nervi - e aglomerat, e murdar, oamenii sunt mai deprinși ca oriunde să-i calce pe ceilalți în picioare pentru a intra ei în față, sunt grăbiți și irascibili.
dar mizeria, urâțenia, stresul, ca și frumusețea, sunt mai mult în ochiul privitorului decât pe străzi și în magazine. înaintez îndrăzneața ipoteză că bucreștenii și-au creat un folclor despre cât de stresant e să locuiești în București. azi n-a fost o zi tocmai rea. cu ploaia asta am stat mai mult în casă. dar m-a sunat văru-meu de la sibiu să mă-ntrebe cum o duc, cum mai e în București. cum să fie, ca de obicei - infect: mizerie, aglomerație, nebunie...
ne-am obișnuit să ne plângem, ne-am obișnuit să fim compătimiți - ”da, e groaznic, știu, eu n-aș putea trăi aici...” văicărelile astea ne pun pe noi într-o lumină proastă. cine sunt cetățenii acestui oraș? noi. cine să schimbe lucrurile și să facă orașul plăcut de locuit? OBAMA, desigur :)).

un articol vintage

plictisul, ne învață filosofii, este rău. Socrates nu se plictisea niciodată să-i ia la bani mărunți pe cei care se dădeau mari că știu ceva dar nu prea știau mare lucru. Pascal, dacă îmi aduc bine aminte de pe vremea când citeam cărți de filosofie, avea și el un cui împotriva plictisului. bodipod, mai recent, a readus în discuție conceptul, pomenindu-mi remarca doamnei B.: numai proștii se plictisesc.
urmărind acest filon al autorilor preocupați de problema plictisului (Socrates, Pascal, bodipod, domana M.), nu putem să nu remarcăm că, într-adevăr, plictisul redevine actual. eu însumi am petrecut două-trei zile gândindu-mă la subiect, speriat că aș putea să mă plictisesc și aș fi pus atunci în lumina defavorabilă aruncată de difiniția de mai sus.
lumea se plictisește, iar când se plictisește, lumea vrea ceva nou.
de când cu internetul și cu dinamizarea mijloacelor de comunicare și de producție, noutatea a devenit ceva la ordinea zilei. avem adidași noi în magazine o dată la câteva luni sau mai repede, haine la fel, electrocasnicele, aparatele foto, computerele și tot soiul de electronice se schimbă de la o zi la alta, totul e atât de nou încât ne-am plictisit să urmărim ritmul în care se schimbă. orice liceean care dispune de fonduri își ia telefon nou, îl învață pe de rost în 2 zile, îi place cum arată încă vreo 3, după care îl vinde pentru că vrea unul nou.
granița dintre nou și vechi a crescut disproporționat în favoarea vechiului. lucrurile se învechesc al naibii de repede, știrile, gadget-urile, trend-urile sau cum pisici le-o mai zice la chestiile astea cu spoială de high-life, se perimează rapid. însăși goana asta după nou a devenit o chestie plictisitoare și riscă să se demodeze în curând. oamenii caută acum chestii vintage. cele mai noi și mai interesante chestii sunt chestiile vechi, cu patină. dar stați liniștiți, nu va dura mult și chestiile astea vechi, vintage, vor avea exact soarta celor noi - se vor învechi.
așa cu plictisul. numai proștii se plictisesc. să nu îndrăzniți cumva să vă fi plictisit citind asta!

parcați la mall, dormiți la mall

după atâta comentat discursuri de mari oameni politici și urmărit prestațiile publice ale lui Obama, am zis că a sosit momentul pentru un pui de relaxare. așa că am tras cu midori o fugă până la the mall. nu the mall peluza din fața casei albe, ci the Vitan mall, unde auzisem noi că, din când în când, mai bagă filme. ne-am dus la o comedioară tâmpițică cu Adam Sandler și o tipă din Friends, parcă Monica e personajul acolo, pe care mi-e lene să caut cum o cheamă. filmul film, comedie americană cu copii, în care n-ai decât să te prefaci că ai 12 ani și să râzi tare, cât să se uite doamna de pe rândul 7 spre tine (tinerii din ziua de azi...)

și după film, hai s-o tăiem acasă. hai, dar pe unde, că acum în mall e cu tichete de parcare și costă 1 leu ora. nu e rău, să te simți în siguranță că nu-ți fură nimeni mașina, căci vajnicii luptători bgs păzesc cu strășnicie etc. (bine, atâția ani de zile a fost gratis...) acum probabil se câștigă cel puțin 100.000 de lei pe săptămână din parcare, adică un miliard. not bad :D
numai că pentru leii ăia trei pe care trebuia să-i dăm noi trebuia să ne așezăm la cozi respectabile. atât de respectabile că stăteau oamenii prin ușile rotative de la intrare, formând o coadă răsucită, învârtită... sunt numai câteva aparate din astea unde poți să plătești, dintre care cele mai năpăstuite la intrări/ieșiri.
noi știam, slavă Domnului, una jos pe lângă bamboo, cum mergi spre parcarea subterană. ne-am simțit miniștri când am văzut că acolo nu era nimeni! cam așa trebuie să se fi simțit cine a inventat google-ul, youtube-ul sau mai stiu eu ce prostii. lumea se bate pe diverse mijloace de a face bani și aici nu e nimeni!!!

structura lui Barack

tipii de la Cotidianul (ziar pentru cititori de elită), au tradus fraza lui Obama: ”America, know this: they (the challenges) will be met!” cu ”America, să știi: aceste provocări vor fi îndepărtate!”. am fost foarte bucuros să aflu, din același ziar, că domnii Petre Roman și Adrian Cioroianu au considerat discursul ”magistral” sau poate de-a dreptul... ”deosebit”.
acum lucruri serioase. m-am tot gândit la acest discurs și recunosc că m-am înșelat cu privire la climax-ul lui. punctul culminant nu este pasajul din care fac parte cele două propoziții care mi se pare mie că-l vădesc pe Obama drept bun orator prin tone of voice: ”These things are old. These things are true.” dar să le luăm la rând, am trei lucruri de zis:
1. care e structura discursului
2. care e punctul lui culminant
3. o chestie foarte interesantă, propozițiile mele vedetă fac parte nu din climax, ci dintr-o porțiune de fixare.

așadar, dacă sunteți amatori de ceva rigoare:
1. structura discursului (îl puteți citi pe tot aici sau îl puteți revedea mai jos):
a) avem un exordium întrerupt de un intermezzo dedicat președintelui Bush, căruia i se mulțumește. asta se întâmplă în mod tradițional când un nou președinte preia puterea, zice: amice, merci pentru ce ai făcut pentru țară și pentru că ai fost băiat bun în perioada mea de instalare la casa albă. momentul acesta din discursul lui Obama a fost deosebit de scurt, față de discursurile altor președinți de până acum. exordium-ul ca atare a fost foarte scurt, după care s-a intrat în pâine. dar mă opresc un moment la introducerea asta, pentru că ea e deosebit de bine scrisă ca și cadență, e ca o poezie:
I stand here today
humbled
by the task before us,
grateful
for the trust you have bestowed,
mindful
of the sacrifices borne
by our ancestors.

b) partea I - criza, cauzele ei, starea de spirit, cum trebuie s-o privim.
Obama avertizează că nu doar acei indivizi iresponsabili sau interesați care au mâncat banii băncilor sunt vinovați de criză, ci și clasa politică americană prin deciziile pe care le-a luat sau frica de a lua decizii când trebuia. deci criza nu e doar economică, e o criză de încredere și de hotărâre într-un moment în care, susține el, lumea s-a schimbat. (greed and irresponsibility on the part of some, but also our collective failure to make hard choices and prepare the nation for a new age.)
sunt două tipuri de consecințe ale crizei: economice și morale. astea morale țin de atitudinea de frică și de neîncredere (a sapping of confidence across our land - a nagging fear that America’s decline is inevitable, and that the next generation must lower its sights.). mr. Obama va încerca desigur să ne redea încrederea și curajul, asigurându-ne că sunt oameni care se gândesc la ce e de făcut în momentele astea și au și soluții (Today I say to you that the challenges we face are real... But know this, America - they will be met!).
bun, deci o să luăm în piept aceste provocări ale crizei. cum vom face asta? crezând în valorile în care au crezut strămoșii noștri. în viziunea lor despre libertate și tot restul trebuie să ne căutăm motivația de a merge mai departe fără să coborâm standardele. acuma vine un moement foarte frumos, în care ni se atrage atenția că cei care au făcut lucruri mărețe sunt oamenii activi, care nu s-au speriat de una de alta, ci au fost curajoși și creativi, au avut o viziune și au impus-o (– we don’t lower sight, we understand that greatness is never a given. It must be earned. Our journey has never been one of short-cuts or settling for less. It has not been the path for the faint-hearted - for those who prefer leisure over work, or seek only the pleasures of riches and fame. Rather, it has been the risk-takers, the doers, the makers of things...). urmează o invocare într-un stil eroic a strămoșilor și un apel la continuitate - suntem la fel de creativi și de potenți ca și ei.
după ce s-a ocupat de aspectul moral, mr. Obama trece la măsurile concrete, economice și sociale, pe care administrația va trebui să le ia. și astfel se încheie prima parte, destul de ”americană” d.p.d.v. al adresei discursului. (We will build the roads and bridges, the electric grids and digital lines that feed our commerce and bind us together. We will restore science to its rightful place, and wield technology’s wonders to raise health care’s quality and lower its cost... All this we can do. And all this we will do.)

b) partea a II-a - criza la nivel global și rolul Americii în lume
această parte a discursului spune așa: băieți și fete americani și americane, toată lumea se uită la noi, unii cu speranță, alții cu neîncredere. haideți să le demonstrăm tuturor că noi (cu valorile în care credem) putem să învingem în această luptă! (cu cine se luptă Obama și americanii? - cu terorismul, cu ura, cu sărăcia, dar mai ales, și asta apreciez cel mai mult în discursul ăsta, cu indiferența). prin urmare, America este pregătită să-și asume, în plină criză, atitudinea curajoasă a unui lider mondial: And so to all other peoples and governments who are watching today, from the grandest capitals to the small village where my father was born: know that America is a friend of each nation and every man, woman, and child who seeks a future of peace and dignity, and that we are ready to lead once more.
că tot veni vorba, aici trebuie să pun 2. și să spun: ăsta e punctul culminant al discursului; de altfel, când îl asculți, înțelegi asta după reacția poporului adunat în the mall, care e un foarte bun indicator în astfel de cazuri.
partea a II-a mai conține câteva vorbe de politică externă, adresate celorlalte națiuni, teroriștilor și propriului popor. se merge mai departe pe firul continuității și al înălțimii valorilor americane. americanii sunt un popor de soldați mânați de înalte idealuri și se pun în slujba a ceva mai înalt, au vocația serviciului: As we consider the road that unfolds before us, we remember with humble gratitude those brave Americans who, at this very hour, patrol far-off deserts and distant mountains. They have something to tell us today, just as the fallen heroes who lie in Arlington whisper through the ages. We honor them not only because they are guardians of our liberty, but because they embody the spirit of service...
în principiu, băieții răi să se ferească de vajnicii cowboy, cei buni să aibă încredere și să-și asume același drum îndrăzneț. americanii sunt o națiune cu o misiune dată de Dumnezeu, își asumă rolul de pacificatori și de eroi, inamicii n-au nici o șansă. ăsta e fragmentul cel mai hollywood-ian: We will not apologize for our way of life, nor will we waver in its defense, and for those who seek to advance their aims by inducing terror and slaughtering innocents, we say to you now that our spirit is stronger and cannot be broken; you cannot outlast us, and we will defeat you.
mai e un pasaj interesant despre cum America rezumă întrega lume prin componența ei religioasă (e de remarcat că Obama menționează diversitatea religioasă, nu etnică), pentru că marile războaie sunt războaie religioase. diversitatea americanilor se presupune că le dă o mai mare înțelegere asupra înfruntării dintre doctrine, pentru că au învățat din greșelile proprii. (We are a nation of Christians and Muslims, Jews and Hindus - and non-believers. We are shaped by every language and culture, drawn from every end of this Earth... we cannot help but believe that the old hatreds shall someday pass; that the lines of tribe shall soon dissolve; that as the world grows smaller, our common humanity shall reveal itself; and that America must play its role in ushering in a new era of peace.)

încheiere
și totodată punctul 3. pe lista mea. urmează cel mai metaforic și mai abstract pasaj, în care ce am învățat mai sus ni se fixează în memorie prin cuvinte frumoase și un ton de mare predicator: Our challenges may be new. The instruments with which we meet them may be new. But those values upon which our success depends - hard work and honesty, courage and fair play, tolerance and curiosity, loyalty and patriotism - these things are old. These things are true. They have been the quiet force of progress throughout our history. What is demanded then is a return to these truths.
deși mulțimea a sărit în sus la proclamarea rolului de lider mondial al SUA, eu aici vibrez cel mai tare, la valori, la apelul să ne găsim motivația și să muncim ca să atingem țintele în care credem. This is the price and the promise of citizenship.

așadar, ascultați-l pe Obama, doamnelor și domnilor, și încercați să fiți buni cetățeni. dacă vă întrebați de ce președintele american are acest tip de discurs iar la noi nu există un politician care să vorbească așa și să miște atâtea milioane de suflete cu vorbele lui, răspunsul este acesta: noi nu suntem cetățeni ai acestei țări, n-o iubim, n-o respectăm, nu ne mândrim cu ea și cu spiritul ei. noi se întâmplă să trăim p-aici.

back with Barack

he he, m-am ținut de cuvânt și mă întorc cu niște comentarii. i-am studiat discursul tipului. așa luat la bani mărunți e o bucățică bine scrisă, structurată, puțin emfatică pe alocuri, un discurs de mobilizare decent. tonul cu care e recitat de Barack îi dă mai mult de jumătate din forță. vă atrag atenția în special asupra unui fragment din ce consider a fi punctul culminant al discursului, care spune așa: ”But those values upon which our success depends... - these things are old. These things are true.” în punctul ăsta mi se pare cel mai impresionant ca ton, ca încărcătură emoțională.


la nivel de conținut, discursul zice cam așa: trăim vremuri grele, iar ca să trecem de ele trebuie să fim responsabili și să punem osul la muncă, așa cum ne mândrim că au făcut strămoșii noștri; problema noastră nu e că ne-au îmbătrânit mințile (zice undeva că americanii sunt un popor tânăr, foarte frumos, pe noi cei de la youngminds ne-a umplut de mândrie), problema noastră e să găsim resurse pentru o motivație puternică de a depăși criza și să înțelegem că lucrurile se reașează în lume. asta e cea mai ok chestie pe care discursul o realizează - pune degetul pe marea rană a prezentului: indiferența, scepticismul, lipsa de încredere (și de credință).

m-am lungit deja, așa că o să postez care cred eu că e structura discursului într-un articol nou.