stați să vedeți. într-o discuție amestecată despre romantism, invitații la nuntă, planuri de viitor și petrecere de ziua lui, Geo a declarat că el și viitoarea soție, Andra, sunt burghezi. mie asta mi-a plăcut foarte tare. s-ar putea să se impună un click pe poză pentru o citire e efectivă a conversației noastre. de ce îmi place? nu știu, pur și simplu îmi place. George al meu va deveni imaginea rutinei burgheze. muncit pe rupte la birou, venit seara acasă mulțumit, băut un pahar de vin și jucat cu ăia mici pe genunchi. eu unul mă dau în vânt după așa ceva. mai puțin partea cu munca la birou... dar stați, nu e tot, burghezii mei merg la Ateneu. mergeți mă copii, ascultați o muzică bună!
Geo, Andra, dacă e prea indiscret ceva am șters imediat :P.
printre clișeele veșnic la modă pentru locuitorii distinsei capitale este să ”evadeze” în week-end-uri. fie vară, fie iarnă, bucureștenii evadează în week-end spre zări mai senine, fugind de năprasnicul și sagacele dușman: stresul! uuuu... eu aș pune un pariu că românii din alte orașe nu se declară așa de stresați. și aproape că aș mai pune unul: că bucureștenii înșiși nu sunt așa de stresați cum declară. orașul te calcă într-adevăr pe nervi - e aglomerat, e murdar, oamenii sunt mai deprinși ca oriunde să-i calce pe ceilalți în picioare pentru a intra ei în față, sunt grăbiți și irascibili. dar mizeria, urâțenia, stresul, ca și frumusețea, sunt mai mult în ochiul privitorului decât pe străzi și în magazine. înaintez îndrăzneața ipoteză că bucreștenii și-au creat un folclor despre cât de stresant e să locuiești în București. azi n-a fost o zi tocmai rea. cu ploaia asta am stat mai mult în casă. dar m-a sunat văru-meu de la sibiu să mă-ntrebe cum o duc, cum mai e în București. cum să fie, ca de obicei - infect: mizerie, aglomerație, nebunie... ne-am obișnuit să ne plângem, ne-am obișnuit să fim compătimiți - ”da, e groaznic, știu, eu n-aș putea trăi aici...” văicărelile astea ne pun pe noi într-o lumină proastă. cine sunt cetățenii acestui oraș? noi. cine să schimbe lucrurile și să facă orașul plăcut de locuit? OBAMA, desigur :)).
plictisul, ne învață filosofii, este rău. Socrates nu se plictisea niciodată să-i ia la bani mărunți pe cei care se dădeau mari că știu ceva dar nu prea știau mare lucru. Pascal, dacă îmi aduc bine aminte de pe vremea când citeam cărți de filosofie, avea și el un cui împotriva plictisului. bodipod, mai recent, a readus în discuție conceptul, pomenindu-mi remarca doamnei B.: numai proștii se plictisesc. urmărind acest filon al autorilor preocupați de problema plictisului (Socrates, Pascal, bodipod, domana M.), nu putem să nu remarcăm că, într-adevăr, plictisul redevine actual. eu însumi am petrecut două-trei zile gândindu-mă la subiect, speriat că aș putea să mă plictisesc și aș fi pus atunci în lumina defavorabilă aruncată de difiniția de mai sus. lumea se plictisește, iar când se plictisește, lumea vrea ceva nou. de când cu internetul și cu dinamizarea mijloacelor de comunicare și de producție, noutatea a devenit ceva la ordinea zilei. avem adidași noi în magazine o dată la câteva luni sau mai repede, haine la fel, electrocasnicele, aparatele foto, computerele și tot soiul de electronice se schimbă de la o zi la alta, totul e atât de nou încât ne-am plictisit să urmărim ritmul în care se schimbă. orice liceean care dispune de fonduri își ia telefon nou, îl învață pe de rost în 2 zile, îi place cum arată încă vreo 3, după care îl vinde pentru că vrea unul nou. granița dintre nou și vechi a crescut disproporționat în favoarea vechiului. lucrurile se învechesc al naibii de repede, știrile, gadget-urile, trend-urile sau cum pisici le-o mai zice la chestiile astea cu spoială de high-life, se perimează rapid.însăși goana asta după nou a devenit o chestie plictisitoare și riscă să se demodeze în curând. oamenii caută acum chestii vintage. cele mai noi și mai interesante chestii sunt chestiile vechi, cu patină. dar stați liniștiți, nu va dura mult și chestiile astea vechi, vintage, vor avea exact soarta celor noi - se vor învechi. așa cu plictisul. numai proștii se plictisesc. să nu îndrăzniți cumva să vă fi plictisit citind asta!
după atâta comentat discursuri de mari oameni politici și urmărit prestațiile publice ale lui Obama, am zis că a sosit momentul pentru un pui de relaxare. așa că am tras cu midori o fugă până la the mall. nu the mall peluza din fața casei albe, ci the Vitan mall, unde auzisem noi că, din când în când, mai bagă filme. ne-am dus la o comedioară tâmpițică cu Adam Sandler și o tipă din Friends, parcă Monica e personajul acolo, pe care mi-e lene să caut cum o cheamă. filmul film, comedie americană cu copii, în care n-ai decât să te prefaci că ai 12 ani și să râzi tare, cât să se uite doamna de pe rândul 7 spre tine (tinerii din ziua de azi...) și după film, hai s-o tăiem acasă. hai, dar pe unde, că acum în mall e cu tichete de parcare și costă 1 leu ora. nu e rău, să te simți în siguranță că nu-ți fură nimeni mașina, căci vajnicii luptători bgs păzesc cu strășnicie etc. (bine, atâția ani de zile a fost gratis...) acum probabil se câștigă cel puțin 100.000 de lei pe săptămână din parcare, adică un miliard. not bad :D numai că pentru leii ăia trei pe care trebuia să-i dăm noi trebuia să ne așezăm la cozi respectabile. atât de respectabile că stăteau oamenii prin ușile rotative de la intrare, formând o coadă răsucită, învârtită... sunt numai câteva aparate din astea unde poți să plătești, dintre care cele mai năpăstuite la intrări/ieșiri. noi știam, slavă Domnului, una jos pe lângă bamboo, cum mergi spre parcarea subterană. ne-am simțit miniștri când am văzut că acolo nu era nimeni! cam așa trebuie să se fi simțit cine a inventat google-ul, youtube-ul sau mai stiu eu ce prostii. lumea se bate pe diverse mijloace de a face bani și aici nu e nimeni!!!
tipii de la Cotidianul (ziar pentru cititori de elită), au tradus fraza lui Obama: ”America, know this: they (the challenges) will be met!” cu ”America, să știi: aceste provocări vor fi îndepărtate!”. am fost foarte bucuros să aflu, din același ziar, că domnii Petre Roman și Adrian Cioroianu au considerat discursul ”magistral” sau poate de-a dreptul... ”deosebit”. acum lucruri serioase. m-am tot gândit la acest discurs și recunosc că m-am înșelat cu privire la climax-ul lui. punctul culminant nu este pasajul din care fac parte cele două propoziții care mi se pare mie că-l vădesc pe Obama drept bun orator prin tone of voice: ”These things are old. These things are true.” dar să le luăm la rând, am trei lucruri de zis: 1. care e structura discursului 2. care e punctul lui culminant 3. o chestie foarte interesantă, propozițiile mele vedetă fac parte nu din climax, ci dintr-o porțiune de fixare.
așadar, dacă sunteți amatori de ceva rigoare: 1. structura discursului (îl puteți citi pe tot aici sau îl puteți revedea mai jos): a) avem un exordium întrerupt de un intermezzo dedicat președintelui Bush, căruia i se mulțumește. asta se întâmplă în mod tradițional când un nou președinte preia puterea, zice: amice, merci pentru ce ai făcut pentru țară și pentru că ai fost băiat bun în perioada mea de instalare la casa albă. momentul acesta din discursul lui Obama a fost deosebit de scurt, față de discursurile altor președinți de până acum. exordium-ul ca atare a fost foarte scurt, după care s-a intrat în pâine. dar mă opresc un moment la introducerea asta, pentru că ea e deosebit de bine scrisă ca și cadență, e ca o poezie: I stand here today humbled by the task before us, grateful for the trust you have bestowed, mindful of the sacrifices borne by our ancestors.
b) partea I - criza, cauzele ei, starea de spirit, cum trebuie s-o privim. Obama avertizează că nu doar acei indivizi iresponsabili sau interesați care au mâncat banii băncilor sunt vinovați de criză, ci și clasa politică americană prin deciziile pe care le-a luat sau frica de a lua decizii când trebuia. deci criza nu e doar economică, e o criză de încredere și de hotărâre într-un moment în care, susține el, lumea s-a schimbat. (greed and irresponsibility on the part of some, but also our collective failure to make hard choices and prepare the nation for a new age.) sunt două tipuri de consecințe ale crizei: economice și morale. astea morale țin de atitudinea de frică și de neîncredere (a sapping of confidence across our land - a nagging fear that America’s decline is inevitable, and that the next generation must lower its sights.). mr. Obama va încerca desigur să ne redea încrederea și curajul, asigurându-ne că sunt oameni care se gândesc la ce e de făcut în momentele astea și au și soluții (Today I say to you that the challenges we face are real... But know this, America - they will be met!). bun, deci o să luăm în piept aceste provocări ale crizei. cum vom face asta? crezând în valorile în care au crezut strămoșii noștri. în viziunea lor despre libertate și tot restul trebuie să ne căutăm motivația de a merge mai departe fără să coborâm standardele. acuma vine un moement foarte frumos, în care ni se atrage atenția că cei care au făcut lucruri mărețe sunt oamenii activi, care nu s-au speriat de una de alta, ci au fost curajoși și creativi, au avut o viziune și au impus-o (– we don’t lower sight, we understand that greatness is never a given. It must be earned. Our journey has never been one of short-cuts or settling for less. It has not been the path for the faint-hearted - for those who prefer leisure over work, or seek only the pleasures of riches and fame. Rather, it has been the risk-takers, the doers, the makers of things...). urmează o invocare într-un stil eroic a strămoșilor și un apel la continuitate - suntem la fel de creativi și de potenți ca și ei. după ce s-a ocupat de aspectul moral, mr. Obama trece la măsurile concrete, economice și sociale, pe care administrația va trebui să le ia. și astfel se încheie prima parte, destul de ”americană” d.p.d.v. al adresei discursului. (We will build the roads and bridges, the electric grids and digital lines that feed our commerce and bind us together. We will restore science to its rightful place, and wield technology’s wonders to raise health care’s quality and lower its cost... All this we can do. And all this we will do.)
b) partea a II-a - criza la nivel global și rolul Americii în lume această parte a discursului spune așa: băieți și fete americani și americane, toată lumea se uită la noi, unii cu speranță, alții cu neîncredere. haideți să le demonstrăm tuturor că noi (cu valorile în care credem) putem să învingem în această luptă! (cu cine se luptă Obama și americanii? - cu terorismul, cu ura, cu sărăcia, dar mai ales, și asta apreciez cel mai mult în discursul ăsta, cu indiferența). prin urmare, America este pregătită să-și asume, în plină criză, atitudinea curajoasă a unui lider mondial: And so to all other peoples and governments who are watching today, from the grandest capitals to the small village where my father was born: know that America is a friend of each nation and every man, woman, and child who seeks a future of peace and dignity, and that we are ready to lead once more. că tot veni vorba, aici trebuie să pun 2. și să spun: ăsta e punctul culminant al discursului; de altfel, când îl asculți, înțelegi asta după reacția poporului adunat în the mall, care e un foarte bun indicator în astfel de cazuri. partea a II-a mai conține câteva vorbe de politică externă, adresate celorlalte națiuni, teroriștilor și propriului popor. se merge mai departe pe firul continuității și al înălțimii valorilor americane. americanii sunt un popor de soldați mânați de înalte idealuri și se pun în slujba a ceva mai înalt, au vocația serviciului: As we consider the road that unfolds before us, we remember with humble gratitude those brave Americans who, at this very hour, patrol far-off deserts and distant mountains. They have something to tell us today, just as the fallen heroes who lie in Arlington whisper through the ages. We honor them not only because they are guardians of our liberty, but because they embody the spirit of service... în principiu, băieții răi să se ferească de vajnicii cowboy, cei buni să aibă încredere și să-și asume același drum îndrăzneț. americanii sunt o națiune cu o misiune dată de Dumnezeu, își asumă rolul de pacificatori și de eroi, inamicii n-au nici o șansă. ăsta e fragmentul cel mai hollywood-ian: We will not apologize for our way of life, nor will we waver in its defense, and for those who seek to advance their aims by inducing terror and slaughtering innocents, we say to you now that our spirit is stronger and cannot be broken; you cannot outlast us, and we will defeat you. mai e un pasaj interesant despre cum America rezumă întrega lume prin componența ei religioasă (e de remarcat că Obama menționează diversitatea religioasă, nu etnică), pentru că marile războaie sunt războaie religioase. diversitatea americanilor se presupune că le dă o mai mare înțelegere asupra înfruntării dintre doctrine, pentru că au învățat din greșelile proprii. (We are a nation of Christians and Muslims, Jews and Hindus - and non-believers. We are shaped by every language and culture, drawn from every end of this Earth... we cannot help but believe that the old hatreds shall someday pass; that the lines of tribe shall soon dissolve; that as the world grows smaller, our common humanity shall reveal itself; and that America must play its role in ushering in a new era of peace.)
încheiere și totodată punctul 3. pe lista mea. urmează cel mai metaforic și mai abstract pasaj, în care ce am învățat mai sus ni se fixează în memorie prin cuvinte frumoase și un ton de mare predicator: Our challenges may be new. The instruments with which we meet them may be new. But those values upon which our success depends - hard work and honesty, courage and fair play, tolerance and curiosity, loyalty and patriotism - these things are old. These things are true. They have been the quiet force of progress throughout our history. What is demanded then is a return to these truths. deși mulțimea a sărit în sus la proclamarea rolului de lider mondial al SUA, eu aici vibrez cel mai tare, la valori, la apelul să ne găsim motivația și să muncim ca să atingem țintele în care credem. This is the price and the promise of citizenship.
așadar, ascultați-l pe Obama, doamnelor și domnilor, și încercați să fiți buni cetățeni. dacă vă întrebați de ce președintele american are acest tip de discurs iar la noi nu există un politician care să vorbească așa și să miște atâtea milioane de suflete cu vorbele lui, răspunsul este acesta: noi nu suntem cetățeni ai acestei țări, n-o iubim, n-o respectăm, nu ne mândrim cu ea și cu spiritul ei. noi se întâmplă să trăim p-aici.
he he, m-am ținut de cuvânt și mă întorc cu niște comentarii. i-am studiat discursul tipului. așa luat la bani mărunți e o bucățică bine scrisă, structurată, puțin emfatică pe alocuri, un discurs de mobilizare decent. tonul cu care e recitat de Barack îi dă mai mult de jumătate din forță. vă atrag atenția în special asupra unui fragment din ce consider a fi punctul culminant al discursului, care spune așa: ”But those values upon which our success depends... - these things are old. These things are true.” în punctul ăsta mi se pare cel mai impresionant ca ton, ca încărcătură emoțională.
la nivel de conținut, discursul zice cam așa: trăim vremuri grele, iar ca să trecem de ele trebuie să fim responsabili și să punem osul la muncă, așa cum ne mândrim că au făcut strămoșii noștri; problema noastră nu e că ne-au îmbătrânit mințile (zice undeva că americanii sunt un popor tânăr, foarte frumos, pe noi cei de la youngminds ne-a umplut de mândrie), problema noastră e să găsim resurse pentru o motivație puternică de a depăși criza și să înțelegem că lucrurile se reașează în lume. asta e cea mai ok chestie pe care discursul o realizează - pune degetul pe marea rană a prezentului: indiferența, scepticismul, lipsa de încredere (și de credință).
m-am lungit deja, așa că o să postez care cred eu că e structura discursului într-un articol nou.
azi m-am plimbat printr-un București înduioșător. am văzut două doamne care lucrează la salubrizare (îți vine ușor să zici gunoieri, dar parcă e ciudat ”gunoiere”) care făceau așa. își luau prînzul pe un tomberon răsturnat, cu un sac menajer din ăla negru pe post de față de masă. apoi au trecut pe lângă mine și unul pe lângă altul doi domni destul de în vârstă, care au purtat următorul scurt dialog, aproape din mers: - ce faci? - bine... (dă să treacă, grăbit, dar revine tot el -). mi-am găsit deja de treabă, ți-am zis? acum la 15.30 mă duc (se-nțelege că menționa ora așa cum îi fusese comunicată de către angajator). paznic, 10 milioane jumate pe lună! boierieee... un jandarm (subofițer) care păzește o ambasadă pe micul traseu de plimbare ne-ecvestră (Linda parcată pe undeva pe Arthur Verona) vorbește cu un alt pensionar, cunoștință de-ale lui, și îi explică cum a petrecut de Anul Nou: - ne-am odihnit și noi creierii, am fost la Călimănești... - i-auzi, face pensionarul, vădit invidios. - ... pe Valea Oltului! mai târziu, într-o cafenea la Piața Universității, aproape de Biserica Rusă, cineva povestește cum i-au fost ceruți cu împrumut 4 milioane de euro și ce senzație a făcut el cu ultimul model de BMW seria 7 când a fost acasă, la el în Maramureș.
Am rezolvat în mai puţin de un minut. Rezervarea era pe numele lui midori. În schimb, nu mi-a venit nici mie să cred când mi-am vazut cunoştinţa în spatele biroului recepţiei. happy one. Acum sunt nevoit să le las pe cele două domnişoare 5 minute singure în maşina parcată aiurea pe alee şi să vă spun ce este cu acest băiat minunat. Suntem prieteni vechi. În şcoala generală, el a fost aproape să mă înfigă cu ochiul într-un cui bătut aiurea într-un pupitru. Eu i-am spart buza. Astfel de amintiri din copilăria fragedă şi năzdrăvană lasă urme (nu doar sub ochi). Oameni care şi-au rupt uniformele de şcolari unul altuia şi au trecut prin Sf. Sava împreună nu sunt din cei care se petrec pe stradă sau în scara blocului salutînd uşor din cap. „Ca fraţii” e o expresie potrivită să descrie buna înţelegere care domneşte între noi. E un umăr pe care mă sprijin. Sunt un gard de care se ţine. happy one începuse trei facultăţi fără a fi terminat vreuna. Între ele, se plimba mereu. Dădeai de el în cele mai neaşteptate locuri; din Vamă pînă în Apuseni, nu era exclus să te întâlneşti întâmplător cu happy one. Acum se aciuase aici, la Mamaia, pentru un sezon. Zicea că petrece de minune. În drum spre maşină, l-am pus repede la curent cu natura misiunii mele acolo şi l-am avertizat că circul sub denumirea de ambitionfly. happy one a dispărut pentru un minut prin parcare, a negociat ceva cu un șofer care abia găsise loc pentru limuzina boss-ului şi s-a întors fericit. Puteam parca. - I-am zis că eşti nepotul prefectului. - Bună idee. Şi am făcut prezentările. - Unde sunt terenurile de tenis? au fost primele cuvinte ale domnişoarei Cacadu. Eu sunt Irene Cacadu. ... - Mie nu mi-a plăcut niciodată tenisul, a mormăit midori netezind prosopul. În costum de baie, se întinse cu faţa în sus pe şezlong. - happy one a luat mai demult lecţii de tenis. - Langa nu ţine cursuri de penal. Asta m-a luat prin surprindere. - Cine? - Ai zis că ai făcut penalul cu Langa. Langa nu ţine cursuri de penal, Langa e secretara tatălui meu. Eram, cum s-ar spune, descoperit. Dar nu mi-am pierdut cumpătul. Am ţinut fruntea sus cu demnitate – filosofia te pregăteşte pentru aşa ceva. Ţine cumva locul serviciului militar, devenit prin mila lui Dumnezeu opţional. I-am mărturisit cum stăteau lucrurile. I-am spus că datoram plăcerea întîlnirii piciorului rupt al lui ambitionfly. - Deci ai ştiut încă de-acasă că nu eram cine spuneam că sunt, am rîs. Cum te-ai încumetat să vii cu un necunoscut la mare? - Ha! Veneam şi cu trei necunoscuţi la mare, numai să vin! Şi-apoi, nu riscam mare lucru, ştiam că e ceva aranjat de tata. Am presupus că ambitionfly a trimis pe altcineva fără să-i mai spună lui. De fapt îl ştiu din vedere, eu stau mult pe-acolo pe la birou fără să mă vadă lumea... După cum vezi, eram încă pe poziţii solide. Irene părea să nu aibă alte preocupări în afară de tenis sau alergare, happy one o plăcuse şi îi ţinea companie, midori nu avea altă dorinţă decît să stea pe malul mării. Eu nu aveam altă dorinţă decît să fie totul ok şi îi ţineam de urît. Se părea că săptămîna va trece cît ai zice peşte şi toată lumea va rămîne mulţumită cu ce a primit.
”so, kids, what have we all learned today?” mai țineți minte episodul ăla din two stupid dogs cu familia de țăcăniți care în fiecare zi învățau ceva nou? de fapt, uite-l aici.
nebuni, nebuni, dar ce atitudine!!! asta e atitudine de businessman. încerci niște combinații, pierzi toți banii, te duci la bere și te-ntrebi: astăzi ce-am învățat? și mâine o iei de la capăt. cred că ăia prin state învață de la 3 ani, când se uită la desene d-astea cu căței, că banii sunt pe lume pentru ei, nu ei pentru bani. și p-ormă s-apucă să tragă cu pistolul de la 7 ani, c-așa au văzut ei la tv, dacă te supără unu îl împuști. stau și mă gândesc ce-o fi în sângele neamurilor ăstora de s-au urcat în vapoare sau pe cai și s-au dus să le confiște altora pământul sau să-i pună să lucreze pentru ei. ăștia care s-au asumat pe ei înșiși drept stăpâni, cum zice filosoful Nietzsche (așa se scrie, pentru cine nu știe :P, se citește Nice). cred că ăștia au avut sânge de businessmen. de ce, mamă, nu m-ai făcut antreprenor?
în sâmbăta aceea eram la bodipod, mâncam sandwich-uri cu brânză şi chestie din aia pe jumătate crudă. totul era în bună pace, piaţa Iancului îşi plimba liniştită maşinile sub noi. era în orice caz ceea ce ai numi o atmosferă destinsă şi relaxată – doi prieteni stăteau de vorbă în tihnă luându-și dejunul. ăla mic. atunci a sunat telefonul şi bodipod a răspuns, pentru că era al lui, şi a zis: - da. hai noroc... ce faci? cum? ți-ai rupt piciorul? când ţi-ai rupt piciorul... adică... fuck, nasol – cum ai făcut? (aici bodipod a izbucnit în râs cu o veselie inconştientă şi întru totul condamnabilă)... băi, scuză-mă, hahaha, nu m-am putut abţine. am avut şi eu o prietenă care a păţit exact la fel, a fugit să răspundă la telefon, a călcat strîmb sau era amorţită şi a mai şi făcut pipi pe ea... venim la tine, e şi michaillos aici... ambitionfly şi-a rupt piciorul! deci ne-am dus să-l vedem, pentru că e prietenul nostru. există această prejudecată funestă răspândită în rândurile societăţii noastre, că dacă un prieten îşi rupe piciorul trebuie să te duci să-l vizitezi. ambitionfly era în cămăruţa lui, cu piciorul vârât în gips până peste genunchi, el întins pe spate şi piciorul lui sprijinit pe o pernă mare. am depus jertfa de fructe şi sucuri la picioarele patului. - bodipodule, a spus ambitionfly, am încurcat-o. pică foarte prost chestia asta, nici n-ai idee cât de prost. am nevoie să mă ajutaţi cu ceva pronto, altfel mă face Brănescu bucăţi. fireşte că am întrebat imediat ce s-a întâmplat. asta e o altă greşeală pe care n-ar trebui s-o faceţi, voi toţi care vă doriţi existenţe paşnice şi netulburate – să vă intereseze. - păi e vorba de un contract foarte important pe care îl urmăreşte Brănescu. dacă reuşeşte, îl va reprezenta în România pe cel mai mare exportator de utilaje din Franța, industriale sau ceva de genul ăsta. grele... - și cum eşti tu implicat în toată treaba asta? - păi simplu, Brănescu mi-a găsit şi mie un loc... nu m-a pus negociator şef, cum te-ai fi aşteptat, dar plănuise să mă trimită la mare. o săptămână... fiica ăstuia cu utilajele vrea să vină în România. ei stau la Paris. și tipul l-a rugat pe Brănescu să o trimită la mare şi pe fiică-sa cu fiică-sa, adică a lui Brănescu cu a lui. cică franţuzoaica n-are prieteni în România. așa că eu trebuia să plec mâine cu miss Brănescu. și cum fac eu treaba asta cu piciorul rupt? unul dintre voi trebuie să meargă în locul meu. toate privirile au căzut pe mine. eu m-am scuturat ca de friguri. bodipod şi-a luat ofigură care spunea: da, cam delicat, dar ce să-i faci, nu e chiar ceva imposibil pentru michaillos. nu am cedat fără luptă, asta pot mărturisi toţi cei prezenţi. am propus ca fata lui Brănescu să se ducă singură – ambitionfly a zis că Brănescu nici n-ar vrea să audă. am propus să meargă bodipod cu ea; adishore mi-a atras atenţia să nu-mi închipui că l-ar lăsa cu două femei la mare. am avansat chiar ideea că n-avem decât s-o lăsăm baltă – să-l sune ambitionfly pe Brănescu şi să-i spună că e la pat etc. dar aici ambitionfly m-a privit uluit şi mi-a zis că nu se aştepta ca tocmai eu să fiu atît de indiferent la problemele vitale ale unuia dintre cei mai buni prieteni. și că, dacă mai spera să-l scoată cineva din belea, nu putea găsi pe altul mai capabil să facă faţă situaţiei. eram prima alegere, cea mai bună. asta m-a mai înmuiat un pic şi am zic că ok, pot să merg cu fetele la mare şi să le plimb pe-acolo... doar că era abia prima rundă. ambitionfly voia nu doar să merg în locul lui, ci şi în numele lui. se gândea să nu-l anunţe pe Brănescu despre accident. fiică-sa nu-l cunoştea, altcineva din firmă care să recunoască înlocuirea n-ar fi trebuit să răsară pe-acolo. iar eu trebuia să fiu fermecător şi să fac tot ce-mi stătea în putinţă ca fetele să se împrietenească, fiica tipului cu utilaje grele să-i povestească tipului cu utilaje grele cît de bine s-a simţit în România în compania domnişoarei Brănescu etc. tipul cu utilajele grele semnează contractul, toată lumea e fericită. prosciuto, aşa îi zice chestiei ăleia crude. orice asemănare cu id-uri de mess cunoscute e intenționată, dar irelevantă ;)
dacă google-ești după ”bucuresti”, primul link pe care îl obții este pagina de wikipedia, de unde aflii că ”Bucureşti este capitalaRomâniei şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Populaţia de peste două milioane de locuitori face ca Bucureştiul să fie a şasea capitală după mărime din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureştiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiştii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăşi patru milioane.” următoarele 4 link-uri sunt așa: harta asta site-ul primăriei capitalei rezultate video, iar dacă ai curiozitatea să vezi cam ce clipuri despre București îți recomandă google, dai click și ajungi aici, unde vezi golul lui Cyril Thereau din partida Steaua București - Rapid, pe vremea când ”jucătorul încă evolua la Steaua” in sfârșit, pe locul 5, altă hartă. mai sunt două hărți în primele 10 rezultate, articolul de pe wikipedia în limba engleză și site-ul ratb. singurul site care face notă discordantă între aceste hărți, articole de wikipedia și site-uri de instituții publice este situat pe un meritoriu loc 9. poți asculta aici cântece vechi, ca acesta, al lui zavaidoc.
o căutare similară pe google, cu ”paris” în loc de ”bucuresti”, dar limitată la paginile în limba franceză, pentru a-ți face o idee despre ce găsește un francez când se interesează de soarta capitalei sale pe internet, generează cam așa: 1. articolul wiki 2. pagina oficiului de turism din paris 3. pagina primăriei (paris.fr; bucuresti.ro e un portal sărăcuț...) 4. știri din presa franceză selectate de google 5. paris.org, un site cu informații bune pentru turiști. mai avem site-ul academiei din Paris, al autorităților aeroportuare și al regiei de transport locale în primele 10. și acest site, care, din câte înțeleg, îi încurajează pe parizieni să meargă pe bicicletă. foarte tare, de altfel!
aflu din audiobook-ul foarte simpatic înregistrat de istoricul Neagu Djuvara (primit cadou de Crăciun de la Geo și Andra) despre cum stăteau lucrurile prin Argeș la începuturile formării poporului român și a statelor românești medievale. locul ar trebui să geamă de istorie, pentru că s-au întâmplat pe-acolo mai multe fapte de seamă (nu vreau să vă răpesc bucuria de a asculta audiobook-ul :P). fie pentru că toată lumea dormea la cumpăna dintre ani, fie că așa doarme lumea oricum la noi, chiar și-n timpul anului, nu prea părea. să geamă. gemea, în schimb, de advertising. relicvele de publicitate recenzate în timpul plimbărilor dietetice efectuate împreună cu midori prin oraș își merită locul lor în istorie. un oraș cu puține simboluri și care parcă se sfiește să-ți comunice ceva colorat și țipător. un oraș mai degrabă mulțumit să-și doarmă liniștea prielnică turistului cu nervii făcuți zdrențe de marele București. străzi pe care te puteai plimba, cel puțin pe 1 ianuarie, când abia vedeai țipenie de om, respirând efectiv aer curat. biserica sfântul Nicolae, unde am ajuns târziu, la predică, ca să zâmbim când tata popa a demarat campania de strângere de fonduri pentru noul an: ”cine poate să plătească cotizația pentru parohie, vă rugăm să o facă cât mai repede, că suntem în nevoie și de lemne și de multe alte lucruri trebuitoare...” eu nefiind din parohie, n-am scos banul pe loc, dar promit părinte, cu prima ocazie...
acest oraș purulent pe care încercăm din răsputeri să-l mai putem iubi. ce rost își au efuziunile lirice aici, unde oameni serioși (și puțini, căci asta și e proporția corectă), disecă sine ira et studioprobleme aspre de viață?!? Bucureștiul este un oraș în scaun cu rotile, care scoate de sub haina jerpelită un ciot de braț amputat, să ceară de pomană, scuipă semințele coborând din merțan, își aranjează lanțul gros la gât și ghiulul la mână în timp ce râgâie sau se scarpină în fund. voi credeți că Petre Țuțea făcea pe măscăriciul când spunea că Balcanii sunt curul Europei, cel prin care Europa trage bășini? toată atmosfera asta grea de București mahalagiu, cu jegvista cancan tronând acum pe primul loc în trafic.ro, cu blogurile în care se revarsă frustrări și râci prost mascate sub potopuri de înjurături grosolane, toată saliva care curge într-o anumită parte a acestui oraș - ne sunt deja demult familiare. ce facem de-aici încolo, după astfel de descrieri literare mai mult sau mai puțin reușite? facem și noi o mutare? ne revoltăm, sărim în sus, reacționăm? nu? cmon! plecăm în provincie? nu, aici sunt banii. deci scormonim mai departe prin gunoaie. mă tot gândesc să fac ceva și-mi dau seama că m-am obișnuit prost - cu atâta gândit. nici un om de acțiune în rândurile fidelilor cititori?
