7 poze la mțr

străzi

acum 400 de ani, în Paris se găseau niște străzi și niște piețe. unele dintre ele sunt pomenite de Alexandre Dumas în romanele sale, al căror fan declarat și înfocat, iată, mă declar din nou - Les Trois Mousquetaires și Vingt Ans Apres. (într-o mică paranteză, mousquetaires vine, vezi bine, de la mousquet, care înseamnă muschetă; nu reușesc să înțeleg nici până azi de ce unii traducători se încăpățânează să vorbească despre Cei trei muȘchetari; probabil găsesc cu cale să pună accentul pe mușchi...)
astăzi am terminat de citit în franceză Vingt Ans Apres, după ce pe cei trei i-am gata cu vreo două luni în urmă (ediția lui Claude Schopp, 1991, retipărită a 4-a oară în 2000). nu mă dau mare cu franceza mea, care e departe de a fi strălucită, dar cărțile astea două le-am citit în română până s-au rupt, deci mi-a fost ușor să urmăresc narațiunea în original. e o aventură foarte frumoasă, lectura în original. recomand cu căldură.
acum, ce e cu străzile. îngrijitorii ediției cu care am dormit la căpătâi în lunile astea, citind câte un capitol înainte de culcare, au găsit cu cale să dea tot felul de informații interesante despre epoca și locurile în care se petrece acțiunea. cum multe episoade se desfășoară la Paris, au avut ocazia să facă numeroase comentarii despre străzile, piețele, hanurile sau palatele de care pomenește Dumas în carte. ei bine, te pune pe gânduri să aflii că cutare piață sau stradă se află încă bine-merci, la locul ei de la 1625. sau să aflii, dimpotrivă, că a fost ștearsă de pe fața pământului într-un anumit an, pentru că orașul a luat o altă înfățișare. strada cutare a devenit strada cutare2... te pune pe gânduri că acești oameni care au avut ceva de spus pe lumea asta (francezii) au fost dintre cei care au lăsat scris ce se petrecea pe la ei prin oraș. și au lăsat scris ce se petrecea, în genere, prin țara lor. nemaivorbind că s-au păstrat încă multe din clădirile și străzile care apar în respectivele scrieri, fie ele literare sau nu.
nu mă pot abține să nu citez umpic: ”Lord de Winter, en quittant D'Artagnan, lui donna l'adresse de sa soeur; elle demeurait place Royale, qui etait alors le quartier a la mode, au numero 6.”
aici îngrijitorul ediției plasează o notă: La place Royale (place de Vosges) avait ete inauguree en 1612 et etait alors un sejour a la mode; l'actuel n. 6 appartenait alors a Pierre Jacquet, vicomte de Tigery avant de passer au prince de Guemenee. Quand Dumas ecrivait le roman, le deuxieme etage de 6, place de Vosges etait occupe par Victor Hugo. L'adresse est signe d'amitie.
ar fi, desigur, o răutate din partea mea să adaug vreun comentariu legat de starea literaturii noastre la ora la care Dumas scria cărțile astea, sau de starea străzilor din București la 1612. mă mulțumesc să remarc că moștenirea trecutului apasă mai greu pe umerii celor care au un trecut mai memorabil. din cauze asupra cărora nu mă opresc, noi nu am avut șansa lor. noi avem mai multă treabă cu viitorul. sper să ne-o facem!

browse-cultura

mi-am dat seama că noi trăim într-o eră a browsing-ului. asta ne caracterizează viețile - răsfoim. se pare că nu mai avem timp să ne adâncim în lucruri, ne ajunge contactul de suprafață, pastila scurtă, ideea nedesfășurată. am ajuns niște cititori de ziare.
dar uite cadrul din final din sanjuro al lui kurosawa, când samuraii din familia a cărei onoare tocmai a fost salvată îl roagă pe salvator să rămână cu ei. îl admiră, vor să învețe de la el, dar el are un alt drum. cum e compusă scena, cum îl țin între ei și cum se face țăndări cadrul când el își impune voința și pleacă! un review al filmului aici. n-am găsit scena de care vorbesc, dar uite una care trebuie să fi fost cel puțin la fel de greu de coordonat. asta e marca unui film, ca să luăm un exemplu, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării...

fie că e un film, o carte sau un cântec - dacă e bun nu se poate să fi fost făcut răsfoind. superficialitatea și valoarea nu se prea întâlnesc, cred că așa scrie undeva în vreo lege din alea - ale firii. m-am tot întrebat după ce recunoști un produs valoros (artistic, științific, comercial - de orice fel).
și cred că răspunsul, doamnelor și domnilor, este: după grija pentru detaliu. acea carte va fi bună, care a fost cumpănită și echilibrată în cele mai fine amănunte ale ei, căreia nu-i prisosește și nu-i lipsește nimic. acel film, în care fiecare scenă este compusă perfect în unitatea ei și se înlănțuie perfect cu toate celelalte. acel site, care a fost prevăzut pentru cât mai multe modele de comportament ale utilizatorilor și este pregătit să răspundă celor mai diverse personalități și așteptări.
ca să faci un lucru bun e nevoie de adâncime. adâncimea cere timp, iar timpul nu poate fi scurtat decât de geniu, uneori. deci, un sfat prietenesc - dacă nu sunteți genii, nu mai răsfoiți tot timpul. stop browsing, dwell on things...

tir

un jurnalist s-a distrat plimbându-se câteva ore prin lumea colorată a șoferilor de tir. aici.
părerile mele despre șoferii de tir pendulează între ura de rasă și înțelegerea unei meserii dificile. am un unchi care e șofer de tir cred că de când mă știu și e sănătos la cap. e un șofer deosebit de prudent chiar când conduce o mașină mică, și foarte atent la ceilalți din trafic.
pe de altă parte, experiențele mele de șofer sau pasager cu tiriști nu sunt din cele mai poetice. odată unul a scos bâta de baseball pe geam la noi, după ce tot el nu ne-a lăsat să-l depășim - pur și simplu a trecut pe contrasens și ne-a împins spre parapet. noroc că era tata la volan, eu cred că mă încăpățânam și mă arunca de pe pod. altul mi-a dat oglinda din stânga peste cap vrând să treacă de pe a doua bandă pe prima. dacă nu claxonam disperat cred că o pățeam mai rău.
în fine, nu demult i-am întâlnit pe autostradă, la 6 dimineața. mergeam spre Pitești. ninsese și se făcuse o ceață de nu vedeai la 20 de metri în față. să depășești un tir era cumplit, îți arunca jetul de mâzgă în geam de nu mai vedeai nimic, chiar cu ștergătoarele pornite la maxim. în situații de felul ăsta, pentru că parapetul din stânga e nesemnalizat și bolnav pe autostrăzile noastre, eu mă ghidez după ce e în dreapta - tirul tot mai are niște luminițe care te ajută să ții direcția bună. ei, un tirist din ăștia se uita la poze cu femei sau mai știu eu ce făcea, pentru că nu m-a văzut când am intrat în depășire și a vrut să depășească și el ceva din față. am claxonat ca un disperat să nu mă zboare pe sensul celălalt. dar altfel sunt băieți buni.:D
ar trebui făcut un studiu asupra modificării comportamentului uman când subiectul se urcă la volan. volanul îți dă putere, sau cel puțin senzația că o ai. și-atunci începi să te manifești, să iasă fițele din tine. rezultatul: ți se pare că 80% din restul mașinilor din trafic sunt conduse de idioți. mai rău e că așa li se pare tuturor.

fetița cu ceaiul de fructe

sunt cu midori în ceainăria Vasiliada. ceai bun, nu se fumează, atmosferă prietenoasă. păcat de canapelele de lemn, puțin confortabile.
după ce comandăm și începem să ne facem de lucru fiecare cu câte ceva de citit, apare o familie. el, tuns cam demodat, cu ghete ieftine, din alea de imitație de piele roșcăție, demodate și ele. cu căptușeală de blană sintetică (se vede când se așează și i se ridică blugii). ea destul de ștearsă, genul de femeie care nu prea are vreme să se bucure de feminitatea ei din cauza problemelor de zi cu zi. brunetă, cu părul lung, nemachiată.
și o fetiță. blondă, năzdrăvană, cam pe la 5-6 anișori. i se explică cum că, dacă sună din clopoțel, vine o doamnă și îi servește. probabil faza i se pare desprinsă din povești. ascultă cu ochii mari.
sună și li se ia comanda. nu prea le au cu ceaiurile, cer să li se recomande ceva cu fructe, mai dulce, să-i placă și celei mici. tipa le recomandă un ceai denuștiucare, cu miere. ei zic ok. și - băi, m-a apucat o duioșie și o milă - cer trei cești! ceainicul ăla abia de are patru cești de turnat din el cu totul. au băut un amărât de ceai de fructe în trei. și au mai cerut o porție de pricomigdale, tot pentru aia mică, pe care o strigau să nu mai coboare jos în librărie (ceainăria e sus la etaj), pentru că vin țiganii cu sacul să fure cărți și copii. fata a zis că pricomigdalele sunt prea tari și ea a învățat să nu-și strice dinții cu dulciurile.
au plătit, au plecat. să le dea Dumnezeu sănătate.
”Codruța” o strigau pe fată.

hai să fim buni ;)

de multe ori mi-am promis că îi nimicesc la mine pe blog pe cei care m-au călcat pe bătături prin orașul ăsta mare.
pe dementa de angajatoare a lui adishore, care a înștiințat-o că nu crede că vor putea colabora, la sfârșitul primei ei zile de muncă, după ce la interviurile de până atunci totul mergea ca uns și după ce, în ziua respectivă, îi dăduse de făcut chestii cu totul fără legătură cu fișa postului.
pe ăia din tratoria boca, pe care i-am iubit pentru pastele lor delicioase și pe urmă i-am luat de la suflet pentru că ne-au adus o mizerie de cremă de ciuperci, după ce prima porție fusese o poezie (am suspectat că n-au făcut decât să lungească crema inițială cu niște apă fierbinte; după ce am refuzat porția, ne-au mai pus-o și pe bon; dacă nu ne-o puneau poate mai treceam pe-acolo...).
pe ăia din il calcio, care ne-au somat să părăsim mai repede localul, pentru că e lume care așteaptă (problema ăstora era că jucam mikado - frate cu maroco - la masă, după ce terminasem consumația; dacă am fi discutat despre vreme și am mai fi comandat o sticlă de apă plată, cu siguranță ne-ar fi lăsat în pace...)
pe cei care în trafic se comportă ca niște turci, cu numărul de înmatriculare supus oprobiului public.
dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, lasă-i mă și pe ei. pe toți. lasă-i, că atâta au învățat și atâta fac. dacă ne pierdem tot timpul vânând prostia și grosolănia bucureșteanului, ne facem atâta sânge rău că nu mai ajungem să ne bucurăm de ce e frumos, de oamenii pe care îi iubim.
a! dacă vânătoarea asta ar fi un job plătit și ar dura de la 8 la 16, eu sunt primul candidat. da' să se respecte fișa postului!

ziua lu' unchiu' Mihai

he hee, unchiu' Mihai a ajuns pe la 71 de ani. parcă așa. vizită de familie, un regal gastronomic marca mătușa - tartine cu icre negre, icre de crap, roșii umplute cu vinete, rulouri de șuncă cu țelină, salată de crudități, pe urmă pește - păstrăv și somon prăjit, pe urmă ciorbă de burtă, friptură de vițel sau pui la cuptor, cu crochete de cartofi și brânză, murături și mămăliguță. încheiem cu tort de casă, prăjitură și fructe.
dom' Mihai e în formă maximă. ajungem flămânzi, că ne-am păstrat, de... dumnealui ne ține 10 minute cu o poveste despre un coleg evreu din tinerețe, care, cu prietena într-o ieșire la munte, a cerut o țuică. păi nu ceri două, mă, și pentru gagică? cee, gagica bea acasă, avem țuică acasă, aici beau eu, ajunge!
urmează la rând alte povestiri, majoritatea din comunism. unchiu' Mihai a traversat comunismul, cum am mai spus, din '57 sau așa ceva și a prins și felia asta subțire de democrație. de când eram liceean, mă tachina spunând că Emil Cioran a fost un derbedeu, a rămas student toată viața în Franța pentru că nu-i plăcea munca. el, unchiul, a fost un om din clasa de mijloc și simt foarte bine, de fiecare dată când ne întâlnim, ce urme a lăsat comunismul în viața lui.
de multe ori ne-am certat pe tema: era mai bine în comunism. nu puteam să înțeleg cum trecea așa de ușor cu vederea suprimarea libertății de exprimare și încălcarea altor drepturi cetățenești, bătând moneda pe: ”aveai siguranța locului de muncă” sau ”nu ți-era frică să ieși pe stradă”. dar cu timpul am înțeles... pentru el asta era principalul - autoritățile își fac treaba, nimeni nu o pățește dacă nu face tam-tam politic, e un aer ușor muncitoresc și calm, timpul liber înseamnă un spectacol, un grătar la iarbă verde și o mâncărică bună. unchiu' Mihai, provincial sosit în capitală să facă box la clubul Steaua, și-a însușit cultura de bloc a comunismului. lumea atunci era mică - colegii, vecinii, Dacia și concediul. fără scandaluri la tv, fără derbedei care pretind că au fost eroi sau disidenți.
la mulți ani!

proteste, dar să știm și noi...

oamenii ăștia încearcă, din câte am înțeles, să ne transmită că autoritățile (primăria) vor să-și bată joc de Cișmigiu și de Piața Operei. dar ar face și mai bine să ne spună exact în ce constă pericolul. habar n-am care e problema cu Cișmigiul, de la ei de pe site n-am înțeles în cele 3 minute pe care le-am putut acorda. să dea Dumnezeu să fie bine...

le-au dat dansul înapoi

tribului maori i-a fost recunoscut de către statul neozeelandez dreptul de proprietate asupra dansului haka. oamenii erau supărați că dansul lor era folosit în comunicări care nu aveau nici o legătură cu semnificația lui culturală, cum ar fi reclamă la mașinile Fiat sau la nu știu ce brutărie (au pus oameni de turtă dulce să danseze haka).

înțeleg că vor primi despăgubiri de vreo 60 de milioane de dolari, dar nu mi-e clar dacă All Blacks vor mai avea sau nu dreptul să execute dansul la competiții. mi se pare că li se interzisese deja asta. așa că tribul maori ne dă o lecție despre cum să lupți pentru proprietatea intelectuală. sau culturală, cum vreți. niște călușari neozeelandezi, cam pe-acolo :P

ADEVĂRUL

adevărul este că nu sunt fericit în țara mea. de fapt, nu, nu e ăsta adevărul. adevărul este că nu țara mea mă face fericit. mă fac fericit iubita mea, prietenii mei, părinții mei, omenii lângă care am crescut și care mă iubesc. și mă fac fericit eu, pentru că îi iubesc la rândul meu și pentru că nu pierd timpul să mă vait că ar fi mult mai bine în altă parte, ci mă bucur de ce am.
dar adevărul, tristul adevăr, este că fericirea se datorează în prea mică măsură țării mele. de ce iubesc eu România? (întrebarea e bine pusă, ți se înfige bine în minte). ei bine, n-o iubesc. în mare, în momentul de față nu arată ca o țară care să inspire dragoste. asta pleacă de la nivel politic și administrativ, pentru că din bubele de acolo curg și hibele în educație, artă, cultură și alte domenii frumoase.
ministrul de interne, ăsta ultimul, dacă nu s-o fi schimbat între timp, a făcut o declarație la început de mandat. a anunțat prioritatea ministerului pe care îl conduce. vă țineți respirația, cum mi-am ținut-o și eu, așteptând vreo viziune strategică în timp de criză, ceva cu bătaie lungă. ei bine: nu! obiectivul noului ministru este să strângă hoții de pe stradă... succes!
iar mai deunăzi, când am fost cu midori la Sting, așteptam la garderobă să ne luăm hainele. în fața noastră, o doamnă era exaltată de discuția cu un domn pe care îl apela ”domnule ministru” în sus și-n jos. domnul ministru povestea cu un glas suav despre strategia lui de personal. nu avea de gând, domnul ministru, să intre în memoria angajaților ministerului ca un zbir care i-a dat afară, deși recunoștea că mulți stau degeaba pe-acolo și sunt incompetenți. dar avea domnia lui să-i pună la treabă, să le dea fiecăruia ceva de făcut în așa fel încât să simtă presiune și să plece singuri, pentru că nu fac față. ce să zic... succes!
Mihaela și Laur pățesc ce v-am povestit deja, maică-mea așteaptă de aproape două luni să-i dea unii de la Mall banii pe niște ghete care s-au rupt de cum le-a pus în picioare și pe care au promis că le repară și le-au adus înapoi mai rău decât erau. lui bodipod i-au tăiat cauciucurile. în trafic ne presăm și ne înjurăm la fel ca întotdeauna... frate, ce se-ntâmplă, mai potoliți-vă, chiar vreți să ne sufocați?

concertu' lu' Sting și mărunțișuri românești

pentru cine nu știe, Sting este un mare cântăreț. de altfel și un mare compozitor. compozitor și interpret i s-ar fi zis, dacă s-ar fi născut în eterna și fascinanta...
din fericire, s-a născut în eterna și marea Britanie. dar lăutele la care au cântat, el și Edin Karamazov (elev al lui Sergiu Celibidache), sunt făcute de un român. Cezar Mateescu, din câte am înțeles din pronunția lui Sting, marele cântăreț nefiind un vorbitor fluent al limbii române, dar întâmpinându-ne cu un impecabil ”bună sara!”.
Sting ne-a purtat prin labirint, cu piesele lui elisabetane. asta a fost. și la sfârșit ne-a readus în modernitate cu fields of gold, i'll be watching you, message in a bottle, roxanne și fragile, care a sunat minunat în limba elisabetană.
acest domn Sting este un tip trecut puțin de floarea vârstei, cu un costum negru bine croit, politicos și puțin ironic, dar cald, și mai ales curajos. pentru că se cheamă curaj ce face el în aceste vremuri epicureice, să reînvie compozițiile unui John Dowland și să vândă vreun milion de albume cu muzică concentrată, lustruită bine, acustică și grea. e un tătic.
între timp, vecinii mei Laur și Mihaela se luptă de doi ani de zile în justiție să recupereze casa lor de pe Calea Victoriei, în care un chiriaș a făcut bordel și club de noapte și a refuzat să mai plece. omul susține oficial că el nu mai stă acolo, dar dacă Laur sau Miha încearcă să intre în locuință sunt amenințați cu cuțite și pistoale. Academia Cațavencu publică povestea lor în noiembrie anul trecut și încă nu se întâmplă nimic...
între timp, lui bodishor îi taie un dobitoc 3 (trei) cauciucuri pentru că a parcat - atenție!!! - în spațiu public, adică nici mai mult nici mai puțin decât pe stradă, nu pe vreun loc de parcare plătit. cutume, tati!
m-am enervat. azi pe facebook m-am alăturat unei cauze. ceva cu ”de ce iubim România”. pentru că vine Sting să cânte aici, d-aia.

instalatori

eu îi știu de mic, pentru că întotdeauna am locuit la bloc.
taximetriștii sunt contemplativi (e o altă discuție de ce cred că asta e trăsătura care îi unește pe toți), farmaciștii și mai ales farmacistele sunt leeeeeeeeeeenți (parcă îți fac în ciudă când te grăbești). instalatorii sunt repeziți și mari.


uneori, în loc de lădița cu scule ei cară tradiționala sacoșă cu scule. sacoșă de rafie.


mai toți instalatorii care ne-au intrat nouă în casă au fost mari, sau cel puțin dolofani. ai zice că își pun singur bețe în roatele meseriei, făcându-și munca mai grea decât este deja. trebuie să se aplece, să se întindă, să tragă, să taie, să înșurubeze și să înfileteze, toate astea în cele mai meschine și mai solicitante poziții. în spații mici, în colțuri, sub chiuvete. gâfâie mereu, din pricina asta.
pe urmă, ei trebuie să facă în vreun fel să se atingă de peretele tău alb cu mâinile lor pline de negreală. îmi place în schimb că fac teste. natura meseriei i-a învățat așa. au înfiletat țeava, verifică dacă curge cumva pe undeva. curge? mai cumpărăm un teu și refacem lucrarea.

Alba Iulia

oraș destul de mic, liniștit, fără puls balcanic. parcă n-are personalitatea Sibiului sau a Brașovului.


adevărul e că n-am apucat să-l batem foarte amănunțit cu pasul, dar am înțeles despre ce e vorba. arhitectura centrului se remarcă printr-o îmbinare reușită de hotel comunist


cu catedrală ortodoxă :P. catedrala e ok în interior, am prins-o goală și tăcută; de asemenea, mare și curată. îmi vine să o asociez cu cuvintele ”seninătatea moților”.

a propos, în Alba Iulia Calea Moșilor se zice Calea Moților. ;)

îi claxonez

da, cred că voi continua să-i claxonez și să nu-i las să se bage în față. pentru că dacă nu îi claxonez și îi las, ei se bagă. și nu zic merci (știți cum se face, pui avariile pentru două-trei secunde...). consideră că ți-au arătat că ei sunt șmecheri, șoferi buni, băieți descurcăreți, pentru că s-au încadrat pe banda de făcut la stânga, mai liberă, iar când se pune verde pentru direcția înainte îți taie ție fața.
există două atitudini posibile, două metode de a te raporta la traficul din București și la șoferii lui. o atitudine zice: nu-ți fă sânge rău, lasă-i să se bage, o să pierzi prea puțin timp dacă nu pui la socoteală că ți-au tăiat doi-trei fața și-i lași în pace; așa ai vreme să te gândești la ale tale. a doua zice: arată-i acestui tip că nu e singur pe stradă și că restul traficanților nu sunt jaloane pentru el, marele Schumacher; cineva trebuie să o facă, pentru că Poliția nu îl prinde și nu îl amendează, pentru că bunul simț scufundat în cotloanele ființei lui nu va scoate singur capul la suprafață. el cu șmecheria lui trebuie deranjat, trebuie șicanat și pus la loc.
asta a doua e o atitudine mai militantă. presupune consum de nervi și, într-o măsură, intrarea în jocul lor, al celor care se cred singuri pe stradă. dar uite ce gândesc ei, ca să înțelegi că a-i lăsa în pace nu poate să reprezinte o soluție pentru mai mulți, ci doar pentru tine, pentru liniștea ta interioară.
un tip, după ce vrea să facă dreapta direct de pe linia de tramvai, în timp ce eu vreau să merg înainte de pe banda de lângă trotuar, coboară nervos după ce eu nu-l las, iar el se bagă și-mi agață oglinda din stânga. pentru că adoptă atitudinea ”gura mare”, îl pun la punct: ”erai pe linia de tramvai și voiai să-mi tai calea și să faci dreapta!”. la care el răspunde, senin: ”și ce dacă?”

câți se nasc și câți mor în timp ce bați 2 taste

am pescuit chestia asta de pe blogul lui Dragoș Bucurenci. e o simulare a ritmului în care se nasc și mor oameni pe planeta asta, însoțiți de emisiile de CO2 pe care le produc. am rămas cu ochii la ea minute bune, văzând cum zboară cifrele la nașteri și decese. va să zică, nici o zi fără nou-născuții și morții ei... te iei cu treabă și, dacă lași fila deschisă cu simularea respectivă, te-ntorci și vezi că în juma de oră, cât te-ai plimbat pe net prin alte părți, s-au născut vreo 8000 de oameni sau așa ceva și au murit cam 4000 sau pe-acolo.
desigur, proiectul are o componentă ecologică, despre care puteți citi dacă dați scroll (cel puțin pe monitorul meu a fost nevoie).

brands

am avut o mică tresărire azi dimineață, când, aplecat peste chiuvetă, îmi clăteam dinții după periaj. ceva nu era în regulă. poate eu :D.