îi claxonez

da, cred că voi continua să-i claxonez și să nu-i las să se bage în față. pentru că dacă nu îi claxonez și îi las, ei se bagă. și nu zic merci (știți cum se face, pui avariile pentru două-trei secunde...). consideră că ți-au arătat că ei sunt șmecheri, șoferi buni, băieți descurcăreți, pentru că s-au încadrat pe banda de făcut la stânga, mai liberă, iar când se pune verde pentru direcția înainte îți taie ție fața.
există două atitudini posibile, două metode de a te raporta la traficul din București și la șoferii lui. o atitudine zice: nu-ți fă sânge rău, lasă-i să se bage, o să pierzi prea puțin timp dacă nu pui la socoteală că ți-au tăiat doi-trei fața și-i lași în pace; așa ai vreme să te gândești la ale tale. a doua zice: arată-i acestui tip că nu e singur pe stradă și că restul traficanților nu sunt jaloane pentru el, marele Schumacher; cineva trebuie să o facă, pentru că Poliția nu îl prinde și nu îl amendează, pentru că bunul simț scufundat în cotloanele ființei lui nu va scoate singur capul la suprafață. el cu șmecheria lui trebuie deranjat, trebuie șicanat și pus la loc.
asta a doua e o atitudine mai militantă. presupune consum de nervi și, într-o măsură, intrarea în jocul lor, al celor care se cred singuri pe stradă. dar uite ce gândesc ei, ca să înțelegi că a-i lăsa în pace nu poate să reprezinte o soluție pentru mai mulți, ci doar pentru tine, pentru liniștea ta interioară.
un tip, după ce vrea să facă dreapta direct de pe linia de tramvai, în timp ce eu vreau să merg înainte de pe banda de lângă trotuar, coboară nervos după ce eu nu-l las, iar el se bagă și-mi agață oglinda din stânga. pentru că adoptă atitudinea ”gura mare”, îl pun la punct: ”erai pe linia de tramvai și voiai să-mi tai calea și să faci dreapta!”. la care el răspunde, senin: ”și ce dacă?”