mărţişor pe trecerea de pietoni

desigur că trebuia să scriu despre 1 Martie, ziua mărţişorului... să arunc în lume o părere inteligentă pro sau contra păstrării acestor tradiţii multiseculare etc. n-am nimic de zis, mie îmi place să dau mărţişoare femeilor pe care le iubesc.
mi s-a întîmplat însă ceva care dă mai multă substanţă acestei bucăţi. eram pe calea victoriei, la trecerea de pietoni de la biserica Kreţulescu. trafic împănat, ca de obicei. eu pe undeva pe o bandă din mijloc. se merge cam bară la bară. în faţa mea se eliberează şi încep să înaintez. în dreapta, un tip frînează, dar nu-mi dau seama că o face pentru că un pieton se angajase în traversare, pentru că el oricum avea maşină în faţă. eu sunt deja pe trecere, în mişcare. acum pot să văd pe geamul din dreapta o tipă blondă cu un căruţ roşu (n-am văzut dacă era copil înăuntru), care îmi face semn cu mîna: ce faci, e trecere. dacă opresc rămîn exact în faţa ei, aşa că trec şi las geamul meu în jos. ea traversează prin spatele maşinii. "mă scuzaţi, nu v-am văzut din cauza maşinii din dreapta!". ei, tipa e tip, un tînăr subţirel şi blonziu, care se-ntoarce şi-mi strigă: "are you stupid? watch where you're fucking going!!!".
mă uit un pic dezamăgit după el şi-mi dau seama că nu e deloc exclus că nu mie să-mi fost adresat acest reproş pe un ton atît de furios. omul s-o fi săturat de traficul de la noi şi de manierele noastre. îmi vine să-i mai strig: "man, we have to LIVE here, you know!?!".

taste

îmi plimbam degetele pe tastatură şi mi-am dat seama că ăsta a devenit deja un sunet familiar. nici nu ştiu cum să-l numesc. plimbaţi-vă şi voi degetele pe taste. peste nişte ani, îmi închipui că fiul meu se va întoarce spre mine, din colţul camerei în care ne va face plăcere să ne petrecem timpul împreună şi-mi va spune: "iar ai luat hardughia aia de laptop după tine? faci ZGOMOT cînd tastezi!!! ce e aşa de greu să-ţi pui şi tu mind-readeru cînd îţi scrii articolele pe blog. sau mai bine ai renunţa la blogul ăla cu totul, că şi-aşa nu mai citeşte nimeni. poţi să-ţi iei un mind-sharing cu 400 de euro virtuali..." etc.:P. nu mă întreb aici cît de ciudată ni se va părea viaţa retehnologizată peste cîţiva ani, cînd nu vom mai putea să ţinem pasul (cunosc oameni de peste 40 de ani foarte mîndri că au învăţat în sfîrşit să trimită un mail). mă gîndeam însă că sunetul tastelor va deveni peste timp o amintire la care unii din noi vor zîmbi cu nostalgie. va fi vintage. butonînd tastele vei avea aerul că preferi soluţiile mai brute şi mai naturale pe care era de început a tehnologiei ţi le punea la dispoziţie. că te păstrezi mai aproape de lucrurile simple şi care îţi solicită şi ţie participarea. vei avea aerul că faci sport.

fluturii sunt liberi

cînd nu ai despre ce să scrii dar trebuie, poţi folosi uneori stratagema asta: baţi cîmpii despre cum şi în ce fel nu ai tu ce să scrii. în felul ăsta poţi să încropeşti un articol.
cum aici suntem cu toţii oameni serioşi şi natura lucrurilor nu ne obliga la productivitate literara la hectar, eu unul n-am mai scris că n-am mai prea ştiut ce. sau am fost prea ocupat cu altele. dar acum am găsit ceva de spus... eh, şi-acum trebuie să vin cu ceva; idea e bună - încep ca şi cum n-aş avea ce scrie, răstorn masa şi zic: ee, nu e cazul meu, eu am de spus asta, iar în punctul ăsta trebuia să tastez: dar acum am găsit ceva de spus - e vorba despre... fluturi. numai că nu mă gîndisem să spun ceva de fluturi.
dar că tot veni vorba, ceva despre fluturi, foarte printre altele :P, în Colecţionarul lui John Fowles. cartea asta te pune în faţă cu un gînd înspăimîntător, sau cel puţin eu aşa citesc, dar şi bun. el, gîndul. depinde cum îl iei. gîndul e că toţi s-ar putea să fim un pic nebuni sau maniaci, iar acţiunile pe care le facem - rodul unor proiecţii şi interpretări aberante ale realităţii. o formă mai crudă a lui ar fi cam aşa: cum poţi să ştii că nu eşti capabil de crimă? sau că gesturile tale pe care tu le consideri nevinovate şi îndreptăţite nu sunt în ochii altora dovezi că ai luat-o razna sau cel puţin că e sub demnitatea lor să stea de vorbă cu tine...

cît costă fericirea?

presupun că întrebarea lu Şacalu mă urmăreşte. în continuare.
astăzi am întîlnit un om care vorbea la două telefoane odată, timp în care prin biroul lui se perindau alte persoane care îi întindeau hîrtii la semnat sau îi raportau diverse probleme. a ţinut-o aşa vreo 20 de minute, cît am aşteptat să-şi elibereze un minut pentru mine. e adevărat că e vorba aici de un director de bancă. dar, man, era ora 16 - în mod clar omul nu auzise de guerrilight.
din cele cîteva gesturi şi cuvinte pe care i le-am surprins, am plecat cu impresia că e un om bun. probabil are familie, copii. să zicem că işi iubeşte soţia şi odraslele, işi ajută prietenii, îi place să bea un pahar de vin cu vechii colegi, să călătorească, să meargă la munte.
întrebarea care m-a lovit e: cît timp îşi poate rezerva să se bucure de toate evenimentele astea care îi fac plăcere şi cît timp consumă ca să le facă posibile? mai general, ne raportăm uneori la muncă în felul ăsta: trebuie să fac asta ca să pot trăi şi să mă pot bucura împreună cu oamenii pe care îi iubesc. dar oamenii care sunt aşa, care se bucură de alţi oameni şi îşi împart fericirea, fac inclusiv din munca lor un prilej de întîlnire cu alţii. te-ntrebi pentru ce se zbate directorul acela. nu înţelegi cum poate trăi în fiecare zi cu urechile astupate de telefoane şi cu o mie de decizii de luat, cu o echipă de motivat şi cu un plan de afaceri de realizat. dar nu e întotdeauna aşa. zbaterea aceea poate să nu fie neapărat disociată de zbaterea pentru fericire. să nu fie nici măcar mijlocul complicat şi dureros prin care îţi plăteşti clipele plăcute.
fericirea nu costă nimic, pentru oamenii fericiţi.

romîni plîngăcioşi

o să mă acuzaţi că nici măcar nu ştiu să scriu "romîn" cu î din a şi mă dau patriot. motivul e că tastatura laptopului meu nu are buton pentru î din a şi am renunţat să mai caut rezolvare. apoi, limba romînă e una fonetică, deci merge să scriem lejer cum se şi aude. ştiu ştiu ştiu - dar o să continuu să fac excepţie pentru "filosofie" şi o să scriu cu s.
hai să vedem cu romînii. a trecut ceva vreme de cînd am promis şi n-am făcut, aşa încît va trebui să-mi amintesc argumentarea mea genială. cum spuneam, structura e cea din culmea. ideea principală: nu există culmea, există Dorin şi aşteptări de la Dorin, un cadru de aşteptări. şi mai am o susţinere importantă: în ţările la care ne uităm cu jind, în care credem că ne-am dori să trăim, există subiecte tabu, interzise băşcăliei, cum sunt mama sau patria.
acum ţinta spre care îmi voi ţinti cu ferocitate săgeţile: plîngăcioşii. textele lor favorite: m-am săturat de Romînia; ţară de hoţi, măgari, proşti; asta e ţara în care trăim, băga-ţi-ai etc.; hoţii ăştia care ne conduc; romîni, ce să le ceri. altele asemănătoare. apar acei sublimi realizatori de "revista presei" care ne arată în fiecare zi în ce mocirlă trăim şi concluzionează amar ce ţară de kkt e Romînia datorită faunei care o populează. şi fac rating plîngîndu-se de noroiul ăsta, se bălăcesc pretinzînd că se ţin de-o parte.
întrebarea mea pentru aceşti domni (să ştiţi că în general sunt bărbaţi, doamnele au mai mult bun simţ) este: dacă vă miroase aşa urît, de ce nu plecaţi? mă gîndesc că aşteptările voastre în legătură cu viaţa în Romînia provin din cunoaşterea unor condiţii de viaţă mai bune, a unor climate mai respirabile. de ce nu vă luaţi zborul spre ţările calde? sau dacă vă place prea mult aici, de ce nu puneţi mîna să schimbaţi ceva, în loc să vă plîngeţi de milă că sunteţi nevoiţi să trăiţi în mijlocul acestor cretini?
hai să vedem cîţi dintre noi se comportă ca şi cum ar fi pregătiţi să trăiască într-o societate civilizată. cîţi ieşim să ne dăm zăpada de pe trotuare. cîţi ne ridicăm să lăsăm bătrînicile să stea jos în autobuz. cîţi nu încercăm să ne înţelegem cu nenea poliţistu cînd ne flutură pe la nas amenda. cîţi stăm cuminţi în coloană cînd e aglomerat. mai ştiţi şi voi ce ar fi normal să facem şi nu ne sinchisim.
dar ca să lovesc cuiul în cap: cîţi dintre noi, dacă am fi instalaţi pe fotoliile corespunzătoare, nu am ştii să ne aranjăm treburile încît să scutim cîţiva ani de muncă? Romînia ni se pare a fi ţara în care, dacă ţi se oferă ocazia, poţi să o dai şi să te îmbogăţeşti fără muncă, ciupind de pe unde apuci. şi îi înjurăm pe cei care au ocazia şi profită de ea. eu spun că cadrul de aşteptări în care ni-l închipuim pe Dorin din occident e greşit. Dorin de-acolo munceşte, e în principiu un tip corect şi cordial, chiar dacă nu aşa de prietenos. dacă vrem să o ducem bine ca el, trebuie să trăim ca el, să respectăm regulile pe care le respectă el. are you ready? ah, dacă citiţi voi care aţi fost pe-afară asta, spune-ţi-mi unde greşesc!
mai teoretic exprimat, ne plîngem de Romînia noastră plasîndu-o contra unui cadru în care nici noi nu suntem pregătiţi să trăim. funcţionarii de la ghişeu sunt necooperanţi şi incompetenţi, vînzătorii la fel, prestatorii de servicii la fel, producătorii la fel, politicienii sunt hoţi şi cei din administraţie corupţi? NOI suntem aceşti oameni! credeţi că ei sunt Romînia urîtă şi pătată, iar noi cea luminoasă şi voioasă?!?! noi suntem Dorin, şi ciocu mic dacă nu punem mîna să mişcăm ceva. ori ne asumăm curăţenia, ori o tăiem afară.
apoi, indiferent dacă am dreptate sau nu că trebuie să urmăm reguli pe care noi nu suntem pregătiţi să le urmăm ca să trăim civilizat, mai e ceva. treaba cu tabu-urile, cu subiectele ferite principial de băşcălie. n-am auzit un american să facă glume pe seama ţării lui. sau pe seama ţării altcuiva, for that matter. aşa erau şi cei din Europa de Vest care se vînturau pe-acolo. cînd îi auzeai nu-ţi venea să crezi, la ei în ţară curge numai lapte şi miere. obieciurile lor sunt cele mai bune şi mai sănătoase, ţara lor e raiul pe Pămînt. credeţi că e? ştiţi bine că nu, raiul nu e pe Pămînt ;). dar ei sunt cei normali la cap, nu noi. pentru că nu o să trăim aşa cum ne dorim într-o ţară de care facem tot timpul mişto. niciodată.

ţară de kkt

un ţăran coseşte pe un cîmp, la marginea satului. deodată, un tip cu o parapantă vine în zbor şi se înfige în zidul unei case mai înalte. deopotrivă parapanta şi tipul se fac praf. reacţia ţăranului:
ţară de kkt, atentate de kkt!
pornind de la culmea, voi dezvolta un discurs foarte critic şi foarte bine argumentat împotriva celor care se tot plîng că Romînia e o ţară de kkt. e adevărat că ideea asta mi-a venit în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi. mi-am amintit că există obiceiul, între prieteni, să-şi arunce uneori în glumă tot soiul de insulte. acestea se apropie cîteodată destul de mult de profilul gda (glume de autobază - copyright Octav). ar trebui să existe însă zone ferite în principiu de orice tentativă de a fi luate la mişto, cum ar fi relaţia cuiva cu propria mamă. şi pentru că Romînia este mama noastră a tuturor, relaţia cu propria ţară.
de data asta, culmea, pe fugă fiind, chiar o să las argumentarea pe mai tîrziu. dar atenţie, va fi devastatoare.

culmea

de data asta o să şi explic, deşi mi-ar plăcea ca întîmplarea să vorbească de la sine. dar a rămas în memoria colectivă a familiei mele doar sub aspectul ei amuzant, ca bună de plasat într-o conversaţie. acum abia i-am dibuit sensul adînc filosofic :P. ar fi tare să mai trîntesc cîteva paragrafe pline de sevă şi pînă la urmă să n-o povestesc...
ba nu. iat-o! e tot cu un sucevean, se pare că sv-ii au un talent nativ pentru replici criminale. intriga e aşa. un şef de fabrică sau pe-acolo îl trimite pe un subaltern să aducă din biroul lui nuş ce chestie cu care voia el să se mîndrească. îi pune omului în braţe o legătură de chei şi i-o indică pe cea corectă. acum desfăşurarea acţiunii. omul se duce (şi se pare că era destul de departe biroul, că a durat ceva pînă s-a întors). iar cînd s-a întors, a raportat: nu se potriveşte cheia. hai măi dă-o-n... nu le-ai încercat şi tu pe mai multe? ba da, dar nu mergeau. aiurea, vino-ncoace! uite asta e, de data asta sigur (au ei o vorbă: sută-n mie!;)). pleacă, mai trece ceva, vine-napoi. nu merge. hai mă dă-o-ncolo de treabă. uite ia cheile astea ale mele (îi dă alt mănunchi, probabil cu chei mai valoroase). uite asta e. pleacă. vine. nu merge!
mă tu eşti culmea!
nu sunt culmea, sunt Dorin, dar ce să fac dacă nu se potrivesc?!
domle, adică, nu sunt eu inimaginabil de prost, eu sunt Dorin, cel pe care-l ştii, care îţi raportează în fiecare dimineaţă despre cine ştie ce treburi, în care ai încredere. problema e în altă parte.
ca să zic aşa, mare dreptate avea omul. nu era culmea, era Dorin. replica asta e bună în gura oricui. nu exista culmea, există Dorin şi mai există aşteptări de la Dorin. culmea, extraordinarul, fabulosul sau sub-orice-critica sunt noţiuni relative la un cadru de aşteptări.

orice om are o mamă

cele mai mari dureri ale lumii noastre par să fie oboseala, sfîrşeala de te apuca de sau a continua ceva... ne plictisim, nimic nu ne mai încîntă, pentru nimic nu ni se aprind ochii. imaginea de criză a acestei vîrste este omul cocoşat sub greutatea telecomandei sau a mausului. am vazut atîtea, internetul şi televiziunile ne aduc atîtea sub nas. ne-am făcut o impresie vagă despre toate sentimentele omeneşti şi condiţiile favorabile experimentării lor intense. din filme, piese de teatru, jocuri sau emisiuni de divertisment ;).
eu cred că am văzut în 20 de ani mai multe imagini decît părinţii mei în toată viaţa lor de pînă acum. şi cu siguranţă am visat de sute de ori mai multe vise despre cum vreau să fie viaţa mea decît ei. şi de fiecare dată visul era altul. stabilitatea nu e prea cool, poate. dar, merde!, ce am ajuns să mă bucur cînd o am! mi-e clar că numai sub poala ei s-au cuibărit şansele mele de a fi fericit. nu vreau să fac în fiecare zi altceva, dacă altceva înseamnă altă poveste în care nu cred, altă "experienţă" cool care se sparge ca un balon de săpun. vreau aceeaşi poveste în fiecare zi, dar să fie frumoasă. ajunge zilei oboseala ei firească, ce să mai adaug neîmpliniri închipuite?! nu mai vreau să clădesc castele în Spania.
cine dă stabilitate? bunul Dumnezeu. părinţii. familia. iubita. prietenii. toţi îşi fac timp să fie acolo pentru tine şi să te iubească. restul întîmplărilor sunt floricele, embelishments. probleme pe vreunul din sectoare? mă uit să văd dacă nu cumva am uitat să-mi fac eu. timp. nu? e de la ei? asta nu e prea bine, dar bazează-te pe nr. 1.
ca o afirmaţie neteologică - lumea tînjeşte după Dumnezeu ca după umărul care nu cere umăr să plîngă, ca după MAMA. şi, foarte serios, să nu îndrăznească cineva să desconsidere adevărul fundamental: orice om are o mamă!

cît trăieşte un filosof?

mai tehnic, se poate sări...
mai zic eu că filosofii desenează hărţi, sau spun poveşti. sau cel puţin că aşa înţeleg eu ce fac ei, indiferent de cred ei că fac. mai ales dacă ei cred că urmăresc stabilirea adevărului şi chiar obţin rezultate.
înţeleg desenatul de hărţi sau spusul de poveşti ca pe un fel de întreprindere dialectică. omenii pot avea diverse temeiuri pentru acţiunile lor, sau pot acţiona cu totul neîntemeiat. filosofii desenează ţesături de întemeieri posibile. ei lasă în urmă fotografii ale vieţilor posibile la un anumit moment de timp. tehnica e foarte austeră, focalizarea foarte sharp. scriitorii şi alţi artişti lasă fotografii mai puţin orientate să surprindă cauze sau temeiuri. ei recrează o atmosferă. filosofii s-ar zice că vor să-ţi dea să vezi, artiştii să guşti.
ce mă întreb, în legătură cu întreprinderea asta dialectică, în care examinezi cu un ochi rece şi neimplicat, e cîtă viaţă are în ea. dacă înţeleg aşa filosofia, cîtă viaţă îi rămîne filosofului? întrebarea asta e urgentă pentru că simt că nu se poate trăi fericit de la distanţă, cum ar veni, privind cu un ochi detaşat fiecare eveniment al vieţii tale şi zicîndu-ţi: acum această persoană va începe să facă parte din povestea mea, sau: aş putea alege între aceste 3 atitudini în această privinţă, hai să vedem care e mai coerentă cu restul poveştii mele de viaţă.
ori filosoful e o funcţie, un rol social pe care unii aleg să-l joace luîndu-l ca pe un al doilea serviciu, şi nu are mare legătură cu vieţile indivizilor respectivi; ori, dacă îţi trăieşti filosofia şi filosofia e examinare critică a presupoziţiilor, ai o viaţă sfîşiată. SAU găseşti o modalitate să trăieşti filosofia spunînd poveştile raţiunii din interiorul unei poveşti concrete. singura reală. a ta.

secţia 9

turnau gaz peste foc pompierii mînau căruţele lor roşii în sunet de alarmă pe şoselele capitalei era un trafic nebun de carne vie se săturaseră cei doi gîndaci se plimbau pe faleză şi priveau marea bătălie continua pentru a se stabili învingătorul nu era deocamdată decis dacă să se însoare sau să locuiască în continuare cu mama ura locuinţele de serviciu elevii abia aşteptau pauza dar cei de la C aveau lucrare şi sunau cu 5 minute mai tîrziu mai era unul nu conta că îl pierduseră pe primul pînă la paşcani avea locul de la geam putea să-l ridice poliţia şi să-l ducă la secţie.
acolo pe geam trona lipit afişul (printat pe A4, din word): accesul se face numai însoţit atît la intrarea cît şi la ieşirea din clădire!

bunici la ţară

eu am fost după cai, după viţei; am fost la coasă, la sapă, la cules de cartofi; am dat la porci, am curăţat în grajd la vaci, am săpat, am tăiat lemne, am cărat fîn cu văru-miu Alex şi a aflat tot satul cînd am încărcat noi singuri prima noastră căruţă. nu toate odată sau în mod susţinut, dar îndeajuns cît să ştiu: la ţară e de muncă. munca fizică te echilibrează - preţuieşti mai bine odihna, o carte sau chiar o bere cu băieţii, la poartă.
dar parcă nu asta îmi dă ghes să-mi fie dor şi să mă-ntorc (la oricare din ţările mele, că am două).
păi, am şi colindat cîmpurile după cireşe, alune, prune; m-am scăldat în pîrîuri atît de reci că mă chinuiam juma de oră să mă obişnuiesc cu apa şi mă uscam la foc, afumat ca un cîrnat. am fript peşte pescuit pe loc din rîu şi curăţat cu băţul; l-am mîncat cu porumb copt, de furat, fără sare. am rupt nenumărate perechi de tenişi pe terenurile de fotbal peste care alunecau umbrele norilor apropiaţi. am scotocit pădurile după mure sau ciuperci şi m-am bucurat de cerul mare (necomparabil cu zdrenţele de albastru dintre blocuri).
joaca asta e altă privire nostalgică aruncată înapoi celor două sate. dar nici ea the thing.
munca nu, pentru că munca e peste tot aceeaşi şi mie tot mai mult îmi place cînd se termină. joaca pentru că n-are nici ea loc, trăieşte prin sine. nici măcar verii, prietenii - pentru că mă simt la fel de bine cu ei oriunde.
n-au mai rămas decît bunicii. satul este prelungirea lor - calm, ocrotitor, suficient. locul în care m-am obişnuit să mă simt în siguranţă. fără schimbări dramatice, cu ritmul lui domol, stabil.
una din bunicile mele mă întreabă mergînd prin sat - îl mai ştii pe ăla, îţi aducea bomboane cînd erai mic, sau: a murit cutare, care nu ştiu în ce alt fel mă mai îndrăgea.
cealaltă bunică stă la poartă şi intră în vorbă cu vreun copil care trece pe drum: al cui eşti mă copil? al lu cutare... daaaa? şi cîţi ani ai? 5 braaaavo, bată-te să te bată de frumos! ai văzut ce ochi are, mari şi negri aşa...

s-a contramandat + poveste

am găsit pretext să contramandez ducerea pînă la capăt a săptămînii din viaţa lui michaillos michaillosovici.... săptămîna e tăiată în două de trecerea în noua lună. drept pentru care, datorită structurii blogului, n-aş putea obţine o coloană de titluri care să conţină şi luni şi duminică. doamnelor şi domnilor, din cauza unor deficienţe de ordin tehnic... ne cerem scuze, promitem să nu se mai repete.
dar îmi spăl acest păcat. spun acum în faptul nopţii una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. mi s-a întîmplat chiar mie. sau mi s-a arătat. e povestea unei întrebări, pe care a ajuns să şi-o pună regretatul meu prieten Şacalu'.
Şacalu' adică Viorel, de la Suceava. regretat pentru că, pe la 24 de ani sau aşa, sătul de munca nerăsplătită de acasă, s-a decis să-şi încerce norocul în Italia. a ajuns la Napoli, dacă nu mă-nşel. ne spunea înainte de a pleca că nu concepe să se întoarcă fără un Mercedes. era visul lui de copil crescut la ţară. l-au omorît nişte albanezi pe stradă, cu zeci de lovituri de cuţit. pentru o privire mîndră şi o înjurătură mormăită în romîneşte. rîdeau de el pe cînd căra nişte mobilă, cred. ei bine, povestea.
într-o seară de vară, Şacalu' şi Danic m-au condus pînă acasă la mătuşă-mea, unde dormeam. aşa, să mai stăm de vorbă. era sîmbătă noaptea, ei se întorceau la discotecă. eu nu mai serveam, dezgustat de aglomeraţie, fum, zgomot şi maniere. Şacalu', nedumerit, tot insista să mai rămîn, de dragul sticlelor de bere. eu i-am explicat motivele nepaticipării mele la viaţa de noapte a satului romînesc. atunci Şacalu' a stat puţin pe gînduri, şi-a frecat braţele cu palmele, că i se făcuse frig în tricou, şi a zis, cu accentul lui dulce-moldovenesc: - bey, dacă stau să mă gîndesc, cam ai dreptate tu, într-un fel aşa... adică şi astă seară mă uitam... era una: se zbînţuia, făcea ca toate cele, sărea, trăgea de ea, dădea din cap... am vrut să mă duc şi s-o întreb: tu fitiţî tu... ci-i cu tini tu!! tu pentru ci ti zbaţi?