eu am fost după cai, după viţei; am fost la coasă, la sapă, la cules de cartofi; am dat la porci, am curăţat în grajd la vaci, am săpat, am tăiat lemne, am cărat fîn cu văru-miu Alex şi a aflat tot satul cînd am încărcat noi singuri prima noastră căruţă. nu toate odată sau în mod susţinut, dar îndeajuns cît să ştiu: la ţară e de muncă. munca fizică te echilibrează - preţuieşti mai bine odihna, o carte sau chiar o bere cu băieţii, la poartă.dar parcă nu asta îmi dă ghes să-mi fie dor şi să mă-ntorc (la oricare din ţările mele, că am două).
păi, am şi colindat cîmpurile după cireşe, alune, prune; m-am scăldat în pîrîuri atît de reci că mă chinuiam juma de oră să mă obişnuiesc cu apa şi mă uscam la foc, afumat ca un cîrnat. am fript peşte pescuit pe loc din rîu şi curăţat cu băţul; l-am mîncat cu porumb copt, de furat, fără sare. am rupt nenumărate perechi de tenişi pe terenurile de fotbal peste care alunecau umbrele norilor apropiaţi. am scotocit pădurile după mure sau ciuperci şi m-am bucurat de cerul mare (necomparabil cu zdrenţele de albastru dintre blocuri).
joaca asta e altă privire nostalgică aruncată înapoi celor două sate. dar nici ea the thing.
munca nu, pentru că munca e peste tot aceeaşi şi mie tot mai mult îmi place cînd se termină. joaca pentru că n-are nici ea loc, trăieşte prin sine. nici măcar verii, prietenii - pentru că mă simt la fel de bine cu ei oriunde.
n-au mai rămas decît bunicii. satul este prelungirea lor - calm, ocrotitor, suficient. locul în care m-am obişnuit să mă simt în siguranţă. fără schimbări dramatice, cu ritmul lui domol, stabil.
una din bunicile mele mă întreabă mergînd prin sat - îl mai ştii pe ăla, îţi aducea bomboane cînd erai mic, sau: a murit cutare, care nu ştiu în ce alt fel mă mai îndrăgea.
cealaltă bunică stă la poartă şi intră în vorbă cu vreun copil care trece pe drum: al cui eşti mă copil? al lu cutare... daaaa? şi cîţi ani ai? 5 braaaavo, bată-te să te bată de frumos! ai văzut ce ochi are, mari şi negri aşa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu