cît costă fericirea?

presupun că întrebarea lu Şacalu mă urmăreşte. în continuare.
astăzi am întîlnit un om care vorbea la două telefoane odată, timp în care prin biroul lui se perindau alte persoane care îi întindeau hîrtii la semnat sau îi raportau diverse probleme. a ţinut-o aşa vreo 20 de minute, cît am aşteptat să-şi elibereze un minut pentru mine. e adevărat că e vorba aici de un director de bancă. dar, man, era ora 16 - în mod clar omul nu auzise de guerrilight.
din cele cîteva gesturi şi cuvinte pe care i le-am surprins, am plecat cu impresia că e un om bun. probabil are familie, copii. să zicem că işi iubeşte soţia şi odraslele, işi ajută prietenii, îi place să bea un pahar de vin cu vechii colegi, să călătorească, să meargă la munte.
întrebarea care m-a lovit e: cît timp îşi poate rezerva să se bucure de toate evenimentele astea care îi fac plăcere şi cît timp consumă ca să le facă posibile? mai general, ne raportăm uneori la muncă în felul ăsta: trebuie să fac asta ca să pot trăi şi să mă pot bucura împreună cu oamenii pe care îi iubesc. dar oamenii care sunt aşa, care se bucură de alţi oameni şi îşi împart fericirea, fac inclusiv din munca lor un prilej de întîlnire cu alţii. te-ntrebi pentru ce se zbate directorul acela. nu înţelegi cum poate trăi în fiecare zi cu urechile astupate de telefoane şi cu o mie de decizii de luat, cu o echipă de motivat şi cu un plan de afaceri de realizat. dar nu e întotdeauna aşa. zbaterea aceea poate să nu fie neapărat disociată de zbaterea pentru fericire. să nu fie nici măcar mijlocul complicat şi dureros prin care îţi plăteşti clipele plăcute.
fericirea nu costă nimic, pentru oamenii fericiţi.