la poştă

şi am mai văzut un personaj azi. speram să ajung să scriu pînă la sfîrşitul zilei despre el (ea de fapt), că pe urmă uit.
poşta asta e undeva pe calea ferentari, mereu uit cum se cheamă staţia. e un magazin albinuţa acolo, parcă aşa. ei bine, intru. în dreapta şade pe un scăunel un bătrînel în uniformă din aia vişinie, plictisit şi obosit. sunt cozi cam la toate ghişeele. la poşta asta nu ştiu niciodată unde trebuie să mă duc să ridic o recomandată... de fapt, la nici o poştă nu ştiu, dar la altele se mai poate să întrebi. aici nu. funcţionarele sunt adăpostite după geamurile înalte şi vorbeşti cu ele pe gurile joase prin care strecori buletin sau bani. bine, te aud şi de la distanţă, dacă îţi faci curaj să strigi la ele, dar tre să ai plămîni, pentru că de geam nu te apropii. la poşta asta (ca în multe alte locuri la noi) există o solidă cultură a cozii. cînd stai la coadă păi stai tati! înghesuit, nelăsînd celui din spatele tău nici o şansă să te fraierească cumva şi să ţi-o ia înainte.
doi ţigănuşi se joacă cu o minge uşoară de plastic în timp ce mama lor aşteaptă la un ghişeu să le ridice alocaţia. sunt un băieţel şi o fetiţă, el mai mărişor ca ea. mingea se scurge către paznicul plictisit, care le atrage atenţia în dorul lelii că nu e frumos să se joace înăuntru. ei se apropie timizi, întrebîndu-se dacă îi lasă să o recupereze sau nu. vino mă şi ia-o, zice paznicul către băiat, care se apropie şi o scoate de sub scaun. am imaginea felului în care scoteam mingiile de sub maşini în copilărie.
în fine, voiam să vă zic despre Laila. nu ştiu dacă aşa o cheamă sau nu dar aşa am botezat-o eu. pentru că este un personaj. mi-a atras atenţia de cum am intrat - cineva vorbea tare la telefon. era ea, o femeie scundă şi grasă, cam peste 40, brunetă, cu bermude negre, pantofi de sport ieftini negri şi lucioşi, tricou colorat şi bluză de trening albă. ascult fascinat replicile ei la telefon: da ma Adi, vreau să plec iar, ţi-am zis... am vorbit cu unu Oanci, să merg cu el în Spania. cică a fost prin Tenerife, p-colo, p-colo, se descurcă. da nu-l ştiu bine, mă-nţelegi, adică nu că mi-ar fi frică de el sau ceva, da nu-l cunosc: mă tirează îl tirez, mă-nţelegi! şi nu vreau să iasă urît. dacă nu, mă duc în Cehia. tu ce-ai auzit de Cehia, merge treaba? adică Oanci ăsta mi-a zis să iau 500 de euro la mine. păi zic unde mergem bă în Zair de-mi trebe 500 de euro? în Los Angeles, unde mergem? mă-nţelegi? deci dacă zici că merge bine în Cehia, mă mai gîndesc, io ştii că îmi place să fiu lejeră, nu-mi place să merg în brigadă... da mă Adi, singură dacă e, că tot vine Paştile şi lumea se-ntoarce p-acasă, ştii ?! de cine zici, de Oteşeanu? hai mă, şi ăsta zici că e băiat bun? nu l-ai deochiat cu scuipat pe la nas?! păi ăsta şi cu mă-sa dacă se duce o tirează p-aia... bine, hai merci mult că m-ai sunat. io sunt la poştă aicea aştept că-mi trimete nişte bani, vreo 500. oricum asta e, mă duc în Cehia dacă nu mă-nţeleg cu Oanci ăsta. păi zic: 500 de euro frate, ce fac, mă duc în Spania cu bani d-acasă?!
fetiţa de mai devreme cu mingea prinde un şut mai sănătos şi plezneşte un coş de gunoi. în acelaşi timp se-ntîmplă două lucruri: paznicul îi reproşează maică-sii că nu îi potoleşte, de pe scăunelul lui, iar mama se-ntoarce şi îi cîrpeşte fetei o palmă peste ochi de răsună poşta. fetiţa se lipeşte cu obrazul de coapsa ei şi începe să plîngă speriată. unu din spatele meu comentează vesel întîmplarea: bun, acuma avem şi muzică!
bineînţeles că nu m-am aşezat la ghişeul la care trebuia. la ghişeul nr. 3 se ridică recomandatele.

un drum cu tramvaiul

dacă ieşi un pic din maşină şi o iei prin oraş vezi alte lucruri. am făcut azi un drum pînă la poştă cu tramvaiul 8. poşta de care vă zic e undeva mai încolo de piaţa ferentari (care, mă rog, nu mai există, că a ars :D). în tramvai am văzut un personaj.
e un ţigan bătrîn, cu mustaţă ca-n filme, încărunţită, cam neras altfel. poartă o pălărie mare neagră şi mai are două, care se vede că-s mai noi, poate lucrate de el, în poală. şade pe un scaun în drept cu uşa din mijlocul vagonului. lîngă el un ţînc rotofei cu maică-sa, o cucoană grasă. ţiganul bătrîn imi aminteşte de un drum la Rohia, într-un an cînd am făcut Paştile acolo cu naşii şi părinţii mei. eram cu maşina naşilor şi naşu, la volan, mai striga din cînd în cînd, văzînd mustăcioşi din ăştia cu pălării mari: "pă Mara şi pă Iza, uite un ţigan unguresc!"
ţiganul meu din tramvai, care se tot foieşte pe scaun şi stă picior peste picior, cu clasă, zice către ţînc: vii de la şcoală? da. ai învăţat, ai luat notă? n-am luat nici o notă azi... nu ţi-e cald? (şi îi deschide un nasture la uniformă). nu. ia vezi aşa... (îi pune şapca neagră într-o parte, zîmbeşte şi i-o aşează la loc). ţîncul şi maică-sa coboară la prima. ţiganul meu bătrîn o îndeamnă pe cucoană: ia-l de mînă, prinde-l, ajută-l să coboare! lasă-l, zice ea, că ştie, e învăţat.
ţiganul, rămas fără companie, se foieşte iar pe scaun. în poala raiaţilor lui verzi, asortaţi cu cămaşa mov şi vesta neagră, mai zace nuş ce cutie cu un produs cosmetic pentru dame. se-ntoarce către doamna din spatele lui şi îi arată cutia, îmbietor, fără un cuvînt. doamna citeşte ceva şi face doar din cap că nu e interesată. scena se repetă cu doamna din faţă. ţiganul nu pare afectat de refuzuri, îşi molfăie mustaţa şi-şi joacă ochii negri de colo colo.
ca-ntotdeauna cînd văd exemplare din specia asta, mă oftic că nu fac şi eu parte din ea. e vorba de specia vînzătorului. ăştia ori s-au născut cu o chestie, ori au primit o educaţie, ori n-au primit-o... dar sunt geniali. ei înţeleg sau intuiesc o chestie care mi se pare mie că explică succesul vînzătorilor de succes: cumpărătorului nu-i pasă de tine. eu nu sunt vînzător pentru că mă tot screm să mă gîndesc cum să pun problema, cum să vorbesc, cum să dau bine, cum să am stil sau ceva de genu. un vînzător sadea, cum e ţiganul bătrîn din tramvai, n-are toată cîrca asta de gînduri. pentru el e natural să întrebe: nu vrei asta? nu-ţi trebe asta? nu-i e ruşine să arate cutia de cosmetice către ladies în tramvai pentru că puţin îi pasă ce cred ele despre pălăria lui mare, raiaţii verzi şi mustaţa lungă.

nea ilie şi nea paul, taximetrişti eterni

Mergeam la Cogito, Linda confiscată de autoritatea parentală, plecată la Sibiu. Deci recurg la soluţia taxi pentru a ajunge la Facultatea de Filosofie. Nu fac comandă, că ştiu că sunt băieţii la colţ, gata să te servească. Mă duc la cel plasat în pole-position, îi zic că vreau la F de F şi, primind acceptul (trebuie să ai acceptul, să te rogi de ei să te ia...), îmi arunc calabalîcul în spate şi mă urc în dreapta. E deja cald, soarele de aprilie lasă geamurile maşinilor fără aer condiţionat în jos.

Ăsta a fost ghinionul meu. Tipul, un mustăcios grăsuţ trecut de 50, vede o doamnă cunoscută trecînd pe trotuar şi o strigă: Mimi, ce faci fată? Strigătul străbate urechile mele şi trece prin geamul deschis, pînă la Mimi. Ce să fac nea Ilie, te luam pe dumneata da văd că te-ai ocupat... Unde te duci? Pînă la Obor... Păi, stai că te iau. Şi către mine: nu vă supăraţi, o iau pe doamna cu copilul (tipa avea un năpîrstoc de om în braţe). Eu rămîn interzis şi mă mut ce să fac...

Trec în cel plasat pe locul 2 la linia de start. Tipul vorbeşte la telefon. Zic: la F de F. Îmi face semn să urc. Amplasez din nou calabalîcul în spate. Nea Paul mă întreabă pe unde vine chestia? Pe cheiul Dîmboviţei, o luăm pe la podul Cotroceni şi facem stînga spre Carrefour. Şi continuă să vorbească la telefon: da mă, hai că uite eu mă duc pînă la facultatea de fizologie... nu mă, spre Grozăveşti încolo, hai să ne vedem la benzinăria aia de la Cotroceni, nuuu la noi la firmă, că mulţi confundă, la podu Cotroceni... sau ia tu mai bine două cafele, pe unde vii pe Cogălniceanu sau pe Berlot?... hai domne, cum să le verşi, doar eşti şofer, le ţii în mînă şi conduci cu o mînă şi un picior... bine, hai, aşa rămîne... şi la sfîrşitul cursei: aaa, aici la cantină.

Să trăieşti nea Paul! ;)

posterele

pentru edificare, daca nu s-a înţeles faza cu diectorul din Cantemir. să-i dea Dumnezeu sănătate!

eminescu

tocmai luasem posterele pentru cogito de la tipografie şi mă îndreptam spre Sava, să obţin aprobările necesare lipirii afişelor prin liceu. aah, trebuie să scriu odată despre directorii de liceu...
o iau pe str. Eminescu spre piaţa Gemeni. şi în drum îmi dă prin cap să mă opresc şi la Cantemir, să lipesc şi acolo nişte postere.
intru în hol, ăia aveau un soi de serbare. nişte elevi recitau din Eminescu în romînă şi erau imediat dublaţi de alţii, în franceză. erau şi nişte profe plictisite, un roi de colegi gălăgioşi ai prestatorilor şi nelipsiţii elevi de serviciu. zgomot, nimeni nu era atent la săracii recitatori. în fine, toată lumea bucuroasă că se chiuleşte în masă...
întreb de director, elevele de serviciu mi-l îndică în uşa cancelariei. era într-o discuţie grăbită. îi răpesc un minut, îi zic de cogito, îi arăt posterele, îi cer voie să le lipesc. la ăla cu balena strîmbă din nas: bey, vă ţineţi de prostii... muşte, auzi... mă rog... altul!
i-l arăt p-ăla cu Hitler. zice: nu nu, ăsta nu, şi-aşa avem destule probleme cu nebunii ăştia cu rasismul acuma... e nebunia mare, ăsta nu te las să-l pui! altul mai ai? îl scot în sfîrşi pe cel cu Eminescu. silabiseşte greu, îl încurcă şi fontul mai alambicat şi dezobişnuinţa de a citi... îi traduc eu: "cum se numeau surorile Luceafărului poeziei romîneşti?"
A, BUN!!! Ăsta pune-l! Ăsta e bun, cu Luceafărul! Foarte bun!

glume

azi la cogito ni l-a adus silvia pe sergiu, a doua oară, să vorbim despre glume.
mă gîndeam că umorul se cam diluează cînd încerci să-l analizezi. există tot felul de teorii despre de ce rîdem şi care este structura glumelor care ne fac să rîdem, atunci cînd chestiile de care rîdem sunt glume. îmi e clar că oamenii vor să rîdă. am fost crescuţi, cei mai mulţi dintre noi, într-o societate care apreciază rîsul drept ceva pozitiv, de dorit, îl asociază cu fericirea, cu starea de bine.
cineva crescut într-un mediu mai impregnat de seriozitate, cineva cu o educaţie mai gravă, poate să gîndească altfel. cel puţin despre rîsul în exces. un ascet din vîrful muntelui sau un filosof la masa de lucru probabil că îşi propun să fie oameni mai serioşi, în principiu.
aşa că relativizez umorul la o educaţie de un anumit gen. şi îl mai plasez contra unor fundaluri ce ţin de situaţiile particulare în care dai cu nasul de o glumă. se vorbea azi la cogito despre faptul că n-ar trebui să spui o glumă fără un context, gen la un interviu pentru o slujbă de stand-up. sau despre umorul de tipul: trebuia să fii acolo. sunt momente unice în care rîzi în hohote şi te distrezi atît de bine... iar cînd povesteşti a doua zi şi nu obţii reacţii similare de la interlocutori te-ntrebi ce era de fapt atît de amuzant în toată chestia. deci e vorba şi de dispoziţia ta de moment etc.
totuşi nu obosesc să rîd periodic cînd citesc cărţile lui Wodehouse. e vorba de situaţii general-umane, în care recunosc gesturi sau orientări foarte caracteristice. pe mine nu mă distrează indivizii foarte ghiduşi, bufonii... rîd însă de situaţii în care indivizii îşi expun fără să vrea laturi ale personalităţii lor pe care în mod normal vor să le ascundă sau de care nu sunt conştienţi. hai că scriu un articol separat pentru un exemplu că deja m-am lungit...

cogito şi dragostea

a început cogito al IV-lea, cursuri pe teme legate de dezvoltarea personală. despre ce se petrece la dezbateri puteţi citi pe www.cogitoergosum.ro. eu vreau să spun doar că e primul cogito din cîte am organizat (sunt la al treilea) la care sunt absolut relaxat. la celelalte mă gîndeam dacă au avut succes, mă preocupau detaliile tehnice, ajungeam seara acasă şi eram atît de obosit încît nu mai vedeam decît patul. nu mă puteam bucura de cursuri, ziua trecea de parcă erau două.

acum e altceva. să vă spun ceva mare: am crescut, m-am maturizat :P. şi sunt mai stabil. mă duc pe-acolo, mă bucur de ce se petrece, ascult din 2 în 2 ce se vorbeşte, mă mai gîndesc la ale mele... şi e foarte fain. e lucru mare să ai lîngă tine pe cine trebuie. ştiţi poveştile cu fiecare om are jumătatea lui etc. încep să mă gîndesc din ce în ce mai mult, filosofic vorbind, la ciudăţenia asta, dragostea. se petrec o groază de evenimente cînd înveţi să trăieşti cu altul. e ca şi cum corpul tău s-ar modifica, s-ar trezi deodată cu nevoi şi funcţii noi, de care nu ştie încă să se servească. zic însă ciudăţenie pentru că, fiindu-i funcţii străine pînă atunci, altele decît ale lui de la natură, omul (nu mai e acum vorba de corp, păstraţi analogia la dimensiunile pentru care a fost intenţionată) caută totuşi să şi le însuşească. nu mai ştiu exact ce-am vrut să zic, ideea e că dragostea e ceva atît de străin şi totuşi o resimţim ca fiindu-ne atît de proprie şi de necesară.