joi

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
deja scot limba a gîfîială. joi înseamnă că am intrat deja adînc în coasta săptămînii. pagina asta albă cînd încep să scriu articolul parcă îmi spune: hai, trebuie să fi făcut şi azi ceva! gîndeşte-te, ce merită spus? ce a fost eye-catching, ce floare a Bucureştiului poţi semnala lumii?
astăzi Bucureştiul tot a fost absurd. aseară am auzit o ştire despre 5 copii, între 2 şi 10 ani, crescuţi de părinţi într-o dărăpănătură, legaţi cu lanţuri, hrăniţi cu te miri ce. o fetiţă de 7 ani se îmbolnăvise de scabie. adică de rîie. nici nu se punea problema doctorului. asta se întîmplă undeva în eterna şi fascinanta.
pe şoseaua Mihai Bravu eu o spăl în sfîrşit pe Linda şi sunt nemulţumit de calitatea serviciului prestat contra a 26 de lei. carcasele oglinzilor tot mai au urme de noroi pe interior, pragurile uşilor sunt şterse în bătaie de joc, întreg interiorul a beneficiat de o minimă mozoleală. şi nu-mi place cum m-a tuns tipa de la "salonul de înfrumuseţare".

miercuri

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
mă gîndesc la modurile în care ne încurajăm să continuăm. "totul o să fie bine!", "fii tare!", "mergem înainte!". cînd eşti prăbuşit şi nu mai ai încredere, nu mai vezi sensul vieţii(dacă nu vă e teamă de cuvinte mari), apare altul lîngă tine şi bîiguie încurajări din astea vagi. încearcă să-ţi inducă o atitudine.
nu-ţi aduce nici o dovadă că lucrurile se vor îndrepta, nu poate să-ţi indice bune temeiuri să speri (dacă nu vă e teamă de exprimări filosofice:P). stai acolo închis în muţenia şi disperarea descurajarea depresia ta - iar prietenul sau binevoitorul produce o atitudine încurajatoare. dacă eşti înclinat să judeci lucrurile mai riguros şi nu pleci urechea la sentimentalisme, ai zice că aia e o peltea întinsă pe pîine de oameni cu voinţe slabe, care îşi plîng de milă în loc să caute adevăratele cauzele ale disperării. şi cauzele astea sunt de cele mai multe ori diferenţele dintre ceea ce speră şi ceea ce au sau pot face.
şi totuşi funcţionează. nu pelteaua sentimentală. cîte un optimist de serviciu care toarnă încurajări pe bandă, clişeist, mai rău te deprimă. în schimb, ajută cînd sunt lîngă tine oameni în care ai încredere, despre îţi doreşti să crezi că au mai trăit, văzut aşa ceva. sau că au o vagă înţelegere a stării tale. pe ăştia te sprijini.
la pieptul lor cald ne odihnim frica noastră cea mai ascuţită - frica de singurătate. cînd suntem hăituiţi, nesiguri, abătuţi vrem la mama şi la tata. cînd îi găsim, sugem curaj. (dacă nu vă e frică de părinţi).
nu ştiu dacă asta e semn de slăbiciune. mai degrabă mă minunez din ce mizerie de stare ne poate scoate o vorbă duioasă, o mînă, o îmbărţişare sau un sărut.

marţi

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
o iau tot de dimineaţă, ca omul gospodar. atenţie! în două zile consecutive am reuşit să mă trezesc mai devreme de ora 9! în ce club select trebuie să mă înscriu?
principala preocupare, astăzi: animalele domestice. Linda e nespălată de anul trecut, Sam e gripat.
cam ce fel de om trebuie să fii să te plimbi o lună prin oraş într-o carcasă plină de noroi, praf, noxe...? să dai senin vina pe zăpadă şi pe şoselele ude chiar la două săptămîni de cînd Bucureştiul a început să iasă de sub nămeţi... presupun că se aplică principiul toleranţei bubble gum. poate şi ceva în plus - mizeria maşinii e una care poate onora: ai făcut vreun drum mai lung?, nu, păi şi de ce e aşa murdară?, n-am avut TIMP să o spăl.
iar Sam e un nesimţit. bat drumul pînă la service pe cheiul Gîrlei, scot certificatul de garanţie, scot factura, îl scot pe el... şi porneste fără probleme. presupun că tot e bine. mă întreb cîtă vreme ne-ar răbda inima să ne lăsăm nu maşinile, ci laptopurile murdare în ultimul hal.

luni

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici... săptămîna aceasta începe cu luni. scriu la începutul zilei, cînd n-am făcut încă nimic notabil, nu m-am gîndit la nimic notabil, nu mi-am pus nici o speranţă în viitorul... luminos. mi-am făcut în schimb o omletă cu caşcaval, peste care am aruncat fîşii de brînză camembert (cel puţin aşa scrie pe cutie)şi am presărat nişte curry. pentru aspect. a ieşit notabilă. mi-e teamă că pînă la asfinţit omleta va rămîne principalul punct de atracţie. reperul acestei zile, dacă vreţi.
dar n-a fost aşa. vedeta zilei s-a evidenţiat pe seară. laptopul meu Sam s-a decis că e timpul să-mi arate cît de mult înseamnă el pentru mine. i se părea probabil că nu apreciez şi elogiez îndeajuns serviciile sale. aşa că a intrat în concediu neanunţat. a obosit destul de repede, din octombrie pînă acum. acum să te văd, michaillos michaillosovici, pe tine care te crezi ucenic chillier, cum îţi rîzi în barbă şi-ţi spui: sunt mîndru că am laptop, că şi dacă n-aveam, tot se strica ceva :D.

chaudeau

în fiecare dimineaţă cînd mă trezesc, mă minunez mai întîi că sunt viu. asta mă bucură atît de mult încît mai prestez o scurtă repriză de somn. e felul meu de a sărbători. dacă visez urît, mă bucur că a fost vis. asta e o reminiscenţă de prin şcoala primară, cînd mă tot băteam cu colegii sau făceam alte prostii, de luam 4 la purtare. pe urmă visam că erau chemaţi părinţii la şcoală să li se frece ridichea. situaţia ajungea pe muchie, cînd mă trezeam. camera mirosea a ridiche proaspătă, dar dimineaţa zîmbea deja peste lume şi totul era bine.
dacă am rămas fără bani, mă bucur că e soare. pentru că şi dacă n-ar fi fost soare, tot lefter m-aş fi chemat. aşa măcar îţi vine să zîmbeşti. dacă stau acum şi beau o cană de chaudeau (şodo pe romîneşte ;)), sunt bucuros că e dulce. pentru că dacă n-ar fi fost dulce, tot "roşu în gît" s-ar fi chemat că am. te-ai prins cred - vreau să zic că încă se poate trăi bine, dacă ai dispoziţia potrivită.
unul dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată e aşa: iţic - sunt mîndru că sunt evreu! ştrul - de ce, mă iţic? - păi şi dacă nu eram mîndru, tot evreu eram!

te bănuiesc, bă, că nu te cunosc!

rolul de administrator este ca o gaură neagră. te suge. ca o caracatiţă, te prinde în tentaculele lui. îţi injectează otrava plinătăţii de sine. şarpe ispititor deghizat în fetişcană, îţi strecoară în ureche şoapte lascive despre cît eşti de potent. veghezi. te preocupă bunăstarea scării cînd vecinii dorm. vultur cu privire ageră, priveşti din înălţime toate nevoile şi problemele blocului. blocul respiră prin tine.
apartamentul pe care l-am închiriat pentru birou e debranşat de la reţeaua de termoficare. calorifele sunt reci. administratorul intră, cu proprietarul şi cu un vecin venit să-şi recupereze o scară. admin n-are treabă propriu-zis acolo. dar la fel poţi spune despre zeul venit în templu să-şi ridice ofranda.
voi cu ce încălziţi aici? zice. cu reşouri. nu le văd? nu le-am adus încă. nu vă e frig? n-am stat prea mult aici, deocamdată. scandal. proprietarul se inflamează: ce vreţi să spuneţi domnule, că m-am re-branşat la căldură? du-te domle că eşti absurd. păi ştiu băieţii ăştia să facă ei legăturile? dacă am pus DOPURI domle, la calorifere!! stai domle că eu doar am întrebat. vecinul: nu, are dreptate, a întrebat, nu trebuie să vă supăraţi.
zic, nici dumneavoastră nu trebuie să fiţi suspicios. nu vedeţi că e frig? veniţi în camera unde e deja reşou să vedeţi diferenţa. nu domle, nu sunt suspicios, am întrebat. atîta tot. acum atenţie.
vecinul către proprietar, de parcă eu aş fi plecat după ţigări: la urma urmei de ce domle să nu fie suspicios? nu sunt nici trei săptămîni de cînd au venit în bloc. îi cunoaştem de undeva? cum să nu fi suspicios dacă nu cunoşti omul?
într-adevăr, vecine, cum să nu fii?!? - dacă ţi-a îngheţat creierul şi ai vomitat orice urmă de bun simţ după beţia de la terminarea şcolii de maiştri a partidului. - dacă mă suspectezi tocmai de ce ai face tu: ai fura pe rupte, numai să nu te prindă. dacă... ţi-aş da un cot în gură, ai zice că sunt huligan. lasă, fii tu cetăţean!

oo, fraţilor, haideţi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru administratori. fără ei, mizeria ne-ar năpădi casele, scările de bloc, lifturile. sufletele!!! ei ţin flagelul nimicitor al delincvenţei locative sub control. datorită lor putem încă respira. administratorii sunt MAI VITALI CA APA (CALDĂ)!

despre cît sunt de fraier

ăsta va fi scurt şi la obiect.
mintea mea funcţionează într-un fel ciudat. nu ştiu dacă din pricina filosofiei sau aşa mi-a dat mie bunul Dumnezeu, ca să pătimesc de pe urma ei. a minţii... mintea mea despică firele în patru, se exersează conştincios în tetrapilotomie.
de multe ori reuşesc astfel să simulez rigoarea. rigoarea nu vine din despicarea firului în patru. vine din atenţie şi din concentrare. şi din considerarea tuturor aspectelor importante. mintea mea nu e riguroasă. se-ntîmplă aşa: analizează fiecare crîmpei dintr-o situaţie sau o stare de lucruri, fiecare gest, fiecare ton. sau fiecare nuanţă. şi reface cu febrilitate restul. pescuieşte de ici şi colo piese de puzzle şi avansează variante coerente ale întregului.
coerente în raport cu ceea ce i se pare ei că are valoare de principiu sau de linie directoare.
partea proastă e că, de multe ori, nu recunoaşte un puzzle gata rezolvat. se chinuie şi propune variante, mută piesele, încearcă, potriveşte. cînd tot ce ar avea de făcut ar fi să ia lucrurile ca atare. at face value, cum spun filosofii americani :P. atît.

bucureştiul în două oglinzi

lui bodipod i-au furat oglinzile.
seara, pe tăcute, cu pasiune, hoţii le-au desprins artistic de la locurile lor şi i-au lăsat Rover-ul fără urechiuşe. alte stricăciuni, nu. băieţi finuţi. profesionişti.
ne-am urcat în Linda şi am pornit să căutăm urechiuşe pentru Rover. am luat la rînd chioşcurile de piese auto de pe Mihai Bravu. e o lume.
primul chioşc. oglinzi adică geamurile sau oglinzi complete? oglinzi complete, de Rover 75. nu avem, numai să le comandăm originale. dar te sunăm luni să-ţi zicem, că azi s-a făcut deja tîrziu. lasă-ne un nr de tel, ia o carte de vizită. între timp, se învîrt unii cu nişte parbrizuri pe-acolo, apar tot felul de indivizi cu priviri hotărîte, geci de piele şi hîrburi de reparat. mă-ntreb cît de în siguranţă sunt oglinzile Lindei.
după încă două chioşcuri, ne lămurim cum e cu originalele. rămîne pe luni.
ne orientăm către rezolvarea unei probleme mai presante: nu poţi să te mişti cu Roverul fără vizibilitate în următoarele zile. începe lunga odisee în căutarea unui compromis: nişte jafuri de la dezmembrări auto să le prindem de suporturile pustiite. mergem la un şantier de maşini pe chei, după semafor imediat pe dreapta. un combinator de-acolo vrea 25 de lei pentru o oglindă vai mama ei. negocierea nu înaintează, tipul vrea să ne facă. bodipod zice pas şi continuăm căutarea. pe stradă e cenuşiu şi murdar. bodipod se gîndeşte serios să se mute din Romînia. e supărat că a prestat dicteu la Poliţie, noaptea, cînd a declarat furtul: "am observat că nişte indivizi necunoscuţi mi-au sustras oglinzile de la maşina proprietate personală...".
îl sun pe Andrei să-l întreb dacă n-are nişte oglinzi de Dacie sau vreo idee. Andrei caută prin debara. găseşte numai ideea: tîrgul de maşini autovit. în vitan.
i'll cut it short. ne gîndim la oglinzi retrovizoare aplicate pe interior cu ventuze, care să asigure ceva vizibilitate. en-gros-urile din Pantelimon. cozile la case. romînii mănîncă tată! doamna care ne lasă înainte, că avem de achitat un singur produs. benzinăriile la rînd - n-au oglinzi. în sfîrşit, autovit. 3 lei intrarea. Andrei e meseriaş: găsim retrovizoare aplicabile în interior. 8 lei una. şi oglindă laterală stînga. de Dacie. 10 lei. discutăm despre sensul vieţii şi găsim formularea mai fericită: ne dorim ca vieţile noastre să aibă sens. traficul e infect - nu poţi să ai o conversaţie civilizată că tre' să fii atent la toţi nebunii.
acasă. facem proba la Rover cu retrovizoarele interioare. nu e tocmai ce speram, dar e mai bine decît fără. rămîne ca bodipod să decidă ulterior dacă montează laterala. la ora la care scriu, probabil face ture de acomodare prin oraş.

atacul piticilor

aş face un experiment. aş lua cîţiva adulţi între 25 şi 50 de ani şi i-aş da fiecăruia să aibă pe lîngă el cel puţin un copil. între 6 şi 10 ani să zicem. isteţi. pentru o săptămînă.
nu i-aş pune pe adulţi să aibă grijă de cei mici zi şi noapte, deşi asta ar putea constitui o componentă opţională. pentru cei mai aventuroşi.
cheia experimentului e că puştii şi puştoaicele ar începe să pună întrebări. e nevoie de o săptămînă ca să ajungă să întrebe fără inhibiţii. acum imaginează-ţi că te plimbi toată ziua prin oraş sau pe la muncă cu o escortă de pitici. şi te întreabă: de ce luăm autobuzul? de ce ne ducem la serviciu? de ce ne cumpărăm ţigări? de ce mîncăm la mac? de ce nu ne jucăm cu chestiile de-acolo, dacă tot ne ducem? noi nu ne plictisim toată ziua pe scaun? atenţie, astea sunt întrebări inventate de mine. ca să vă daţi seama cît de năucitoare ar fi ale lor, înmulţiţi cu 10.
chestia cu întrebările piticilor e că vin ca ploaia. nu se mai opresc. curg în valuri peste tine, pînă te înmoaie (căci ei sunt mai eficienţi şi decît picătura chinezească, la înmuiat voinţe de fier).
sunt convins că predicţia mea principală ar fi confirmată în 98% din cazuri: la sfîrşitul săptămînii (căci avem şi noi nevoie de timp) am începe să răspundem sincer la tot mai multe întrebări: nu ştiu, nu ştiu, nu ştiuuuu...

ce-oi fi făcut eu azi?!

zilele pline nu sunt aşa interesante. dacă m-am urcat în maşină dimineaţa la 8 şi am ajuns înapoi acasă seara la 11 jumate, ce crezi că pot să povestesc despre ziua asta - şi să fie şi interesant?
nu te gîndi că am muncit cine ştie ce. n-a fost o zi din aia în care ai de terminat proiectul că mîine e dead-line-ul şi mort-copt trebuie să-l faci. dar numai plimbatul în cinci-şase locuri prin traficul infect, întîlnirile şi plănuitul unor lucruri, telefoanele, datul prin ikea etc. sunt de ajuns să te stoarcă. şi să nu-ţi lase timp să observi.
observaţiile interesante se fac de la distanţă şi de pe poziţii statice, nu din fugă sau din mijlocul acţiunii. poate că am văzut azi oameni interesanţi sau mi s-a povestit despre ei. poate am auzit sau am spus vreo replică genială, dar nu-mi duc aminte nimic. la mine în cameră, în stînga uşii chiar cum intri, lipită de perete, e o canapea extensibilă... ai înţeles?
gîndurile din momentele de chillanit în trafic se impregnează mai bine. atunci îmi recapitulez pe cine iubesc, ce admir, cum vreau să fiu. Linda se ocupă de transport, eu pigmentez călătoria cu meditaţie. dar ce mi s-a întîmplat azi şi merită povestit ar putea ţîşni la suprafaţă abia peste cîteva luni, într-o zi cînd voi avea la dispoziţie o oră-două de observat de la distanţă amintirile.

cei trei muschetari

pe un forum de pe cogitoergosum.ro: "mi-ar plăcea mult să povestesc despre cărţi. despre cum furnicile negre imprimate pe hîrtie te pot induioşa, speria, amuza sau pune pe gînduri.
despre cum ne imaginăm ce citim." cha0tiqu3.
păi, m-ai pus pe gînduri cu imaginatul. iau ca exemplu cei trei muschetari. nu-mi pot imagina personajele cărţii ăsteia. şi e probabil cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori în viaţa mea. tu îţi imaginezi cum arată personajele cărţilor pe care le citeşti?
noroc cu ilustraţia de pe copertă - am o ediţie în care apar cei trei pe cai şi d'Artagnan în picioare, în prim plan, iar madam Bonacieux în medalion. pe spate sunt reprezentaţi toţi 4 făcînd legămînt de prietenie. well, ăia sunt muschetarii mei. pe milady sau pe richelieu nu i-au desenat şi nu-mi pot închipui cum arată.
asociez mai degrabă cu personajele anumite reacţii, atitudini. îmi închipui ce ar face Athos dacă i s-ar propune un comision puţin compromiţător. înţeleg prăbuşirea lui Aramis cînd nu mai are veşti de la iubită. dar nu-i pot vedea - personajele trăiesc prin ce fac.
pe de altă parte, mi-aş dori să am o imaginaţie suficient de puternică pentru o plimbare pe străzile cetăţii lui Platon.

un domn sau starea de chill 2

mai devreme în timp ce mîncam m-a lovit: cineva care a atins starea iniţiatică de chill trebuie să fi devenit un domn! nu vă faceţi griji, mă grăbesc să adaug: sau o doamnă.
o întîmplare care ilustrează în chip fericit această teză:
astă toamnă aveam nu ştiu ce treabă pe la piaţa revoluţiei. greu cu parcarea; Linda sforăia nemulţumită. o iau pe c.a. rosetti dar nu găsesc loc. fac la dreapta pe boteanu. în capăt, un moşulică îmi atrage atenţia să mă întorc, că e poliţie mai încolo şi-mi ia permisul. eu nimic, ies în capăt pe boteanu, văd poliţiştii ocupaţi cu un indisciplinat, ocolesc bcu, o iau pe rosetti şi iar fac dreapta pe boteanu, doar-doar s-o elibera ceva.
nici de data asta nu văd semnul de interzis (pe onoarea mea că e şi prost amplasat, admiţînd că prost sunt în primul rînd eu). numai că acum vin maşini din sens opus. eu - mă ştii doar coane fănică, băţos! dacă n-aş avea ambiţ, dar am ambiţ! - nu mă dau la o parte. nu e loc să trecem că sunt maşini parcate de o parte şi de alta. în faţa mea e un tip cu o skoda care gesticulează şi mă înjură furios, după cum se pare. eu zîmbesc şi dau din umeri; vreau să trec, dă-te la o parte! habar n-am că sunt pe interzis, remember!?!
s-au mai strîns cîteva maşini; au început claxoanele. o tanti lasă geamul în jos şi-mi strigă dă nesimţitule înapoi odată! eu, ambiţ! deşi încep să simt că e ceva suspect. în sfîrşit, dintr-un matiz roşu aflat la vreo 4 maşini mai încolo coboară un domn.

e într-un pulover cărămiziu, puţin cărunt, trecut de 50, cu o figură bonomă. vine agale spre mine, lăsînd uşa maşinii deschisă. parcă totul s-a oprit. face un gest din mînă, prietenos, cumva: ai răbdare, că lămurim imediat. ajunge lîngă mine, las geamul jos. atunci domnul acela spune:
- domnule, dă te rog înapoi! eşti pe sens interzis, n-ai văzut semnul? te rog eu frumos!
- n-am văzut, molfăiesc eu o scuză. şi mă retrag, debusolat. el se întoarce tacticos spre matiz. tipul din skoda nu înţelege ce s-a întîmplat.
m-a umplut de bucurie. ce domn!!! strigam de unul singur în Linda. îl salut. respectele mele!

"nu stiu exact..."

m-au întrebat mai mulţi prieteni de ce poluez peisajul cu blogul ăsta. sau de ce scriu despre toate prostiile - întîmplări banale din care nu e nici o concluzie interesantă de tras.
ca să iau întrebările la rînd, habar n-am de ce mi-am făcut blog. mai precis, nu ştiu exact. nu face parte dintr-un plan bine gîndit de a cuceri lumea. nu e urmarea unei îndelungi dezbateri cu mine însumi, o decizie cîntărită şi întemeiată raţional. e cam frivol, ştiu. şi unii din prietenii mei credeau că eu nu sunt aşa, că eu sunt om serios. well, să te mai încrezi în aparenţe altă dată!
de ce toate prostiile? asta îmi aduce aminte de răspunsul unui părinte de la Pojo cînd l-a întrebat o doamnă de ce scutură preşurile (ea se gîndea, vezi Doamne, cum se poate să muncească părintele cînd sunt ele femeile acolo - că era în casa de oaspeţi, "arhondaric" pentru cunoscători). el a zis: dacă atît am învăţat! păi, dacă asta văd!?! asta mi se îmtîmplă mie, asta îmi intră în ochi. aş vrea cîteodată să fiu un om mai interesant:P. dar, always remember, chill!
de fapt, articolul ăsta e despre "nu ştiu exact..." cum se poate să nu ştii exact? eh, uite că se poate. ţine de caracterul iraţional al multora din acţiunile noastre. am coborît să-mi iau telefonul uitat în maşină aseară. credeţi că ştiu exact cum ajuns să mă întind juma de oră la vorbă şi la vin fiert cu vecinii strînşi în buza uşii de la intrare?

integrarea bilei în gaură

acum vreo 3 ani îmi scriam lucrarea de licenţă. pentru că aveam piciorul în gips, nu puteam ieşi din casă. Narcis mă tot suna şi mă-ntreba ce mai fac. eu îi răspundeam că scriu la licenţă, el îmi zicea să mă fac bine odată ca să scriem împreună. codificat, asta voia să-nsemne că n-am mai jucat şi noi de mult un biliard. după ce mi-am dat gipsul jos, am început să scriem din cînd în cînd. am terminat lucrarea de diplomă, acum ne pregătim temeinic pentru doctorat.
victoriile mele sunt spectaculoase, ale lui sunt mult mai dese. el e întotdeauna foarte atent la ieşiri (unde îi rămîne bila albă după lovitură ;)), pe mine mă preocupă mai mult să introduc întîi bilele dificile. eu greşesc în general mult mai mult decît el. de aia şi cîştigă mai des, pentru că joacă mai simplu. cu toate acestea, sunt convins că, jucînd mai mult, în scurt timp aş deveni un jucător mai bun decît el. loviturile grele pe care le încerc mă pot scoate din situaţii critice şi mă pot pune în posturi foarte avantajoase. deocamdată le ratez la mustaţă şi aşa îmi stric tot meciul.
factorul decisiv într-un joc de biliard este moralul. trebuie să ai încredere că-ţi poate ieşi lovitura şi să nu loveşti pînă nu eşti sigur. dacă te concentrezi şi unde să laşi alba, gîndeşti loviturile pe termen lung şi nu te enervezi, atunci eşti un jucător bun, deşi poate nu musteşti de talent.
bine, şi ce e aşa interesant în chestia asta? păi aşa e şi în viaţă beeey!!!:D

detartraj cu fierul de călcat

am dinţi. nu e nici o glumă.
presupun că am ştiut dintotdeauna că am dinţi. dar am crezut că ei sunt undeva acolo, prin gură, şi-şi fac treaba fără să mă deranjeze. taie, sfarmă, strivesc - fac ce trebuie ca mestecatul să meargă bine. ei bine, nu-i aşa. dinţii ăştia au nevoi şi trebuie să le acorzi atenţie, ca oricărui om.
eu credeam că periajele zilnice sunt exact cîtă atenţie au nevoie, dar se pare că nu. există tartrul, un personaj insidios şi infect, care ţi se vîră pe sub gingii şi-ţi face viaţa iad dacă nu iei măsuri. aici intră în scenă medicul dentist. meet Corina.
la dentist nu e chiar aşa rău. mă rog, toată treaba doare un pic şi te simţi neputincios şi umilit pe scaunul ăla înclinat, cu picioarele atîrnîndu-ţi la vale, prosopul micuţ sub bărbie şi privat de controlul glandelor salivare. dar îţi mai aduci aminte un pic de moarte, din cînd în cînd nu strică ;). şi, surpriză, ţi se detartrează dinţii cu apă din aia demineralizată de care bagă mama în fierul de călcat. mă-ntreb dacă treaba asta nu e una din cele pe care le poţi face singur acasă.
happy teeth, fellows!!!

starea de chill 1

cum ar fi dacă toate ne-ar merge bine? ne-am întîlni pe stradă şi ne-am întreba: - ce mai mai faci bey gheorghe? - bine măi vasile; excelent, toate sunt la locul lor! - ce-ai mai făcut? - mă, nimic deosebit. pe la muncă, pe-acasă, cu nevasta, cu copiii...
ne-ntrebăm noi, agitaţii: păi asta e la el excelent? - dom'le îţi spun, ne-ar răspunde gheorghe, mă simt excelent. nu se întîmplă absolut nimic în viaţa mea, în afară de lucrurile mici de fiecare zi. nu mi-a mai murit nimeni, n-am pe nimeni în spital. fetiţa mea e un pic răcită, dar na, e iarnă. aşa sunt copiii...
cam aşa e starea de chill, sau ce numesc eu chill. pot să numesc cum vreau eu ce vreau eu. andrei, corect? ;)
eeh, bine, gheorghe ştie că e aglomeraţie în oraş şi l-am înjurat azi pe unul care mi-a tăiat faţa cu un A4, de am tras o frumuseţe de frînă pe gheaţă, ştie că n-au toţi bani să-şi plătească întreţinerea şi stau fără căldură, că aia mică are febră, că soacră-sa strîmbă încă din nas că s-au mutat singuri.
dar cine îl poate clinti pe gheorghe din ale lui, cine îl poate înmuia pe el, cine poate să şteargă cu el pe jos, dacă ieşind de la muncă, după ce un şef răguşit a ţipat la el fără rost şi l-a ameninţat că nu-i dă primă, el se întîlneşte cu vasile şi stau ca oamenii la o bere şi vasile zice ce mai faci gheorghe şi el zice bine mă vasile, excelent!
atunci căpată alt parfum zicerea: so young and already a gheorghe!!! everybody, chill! :D

gerul Bobotezii

nimic interesant în faptul că e frig. că avem iarnă, troiene pînă-n gît, cum n-am mai văzut demult, temperaturi pînă-n cizme.
da' mi-am adus aminte de "gerul Bobotezii", că azi e ziua. mi-a umplut deodată gura un gust de grîu fiert cu lapte. asta păpam eu mic, la Suceava la bunici, şi turte calde, coapte pe plită. şi cozonaci, un fel ciudat de cozonac, mai scăzut, cu mac; la Suceava i se zice babă.
urcat pe cuptor şi încotoşmănit în şuba lu' bunică-miu, îl puneam să depene la poveşti. avea moşu una marcă înregistrată cred, n-am mai auzit-o altundeva, cu cizma de fier. nu ştiu dacă nu cumva cizma de fier se alegea, la sfîrşitul story-ului, cu jumătate de împărăţie; guvernarea şi pe vremea aia se pare că tot pe picioarele unor cizme încăpea... soba duduia de lemne şi pe geamul aburit vedeam numai acoperişuri de case troienite. tarzan, cîinele, mai lătra din doi în doi, din fundul adăpostului său umplut cu fîn.
păi, de fapt n-am nimic de zis. mi-am adus aminte cum petreceam gerul Bobotezii pe cuptor în casa bunicilor mei. ceea ce vă doresc şi vouă!:)

administratorul de bloc

nea Costică. îşi face simţită prezenţa mai ales prin anunţurile lipite pe uşa de la intrare. toate poartă marca inconfundabilă a stilului administrativ. anunţă o şedinţă: miercuri şedinţă de bloc, nu lipsiţi se stabileşte cotizaţia la terasă dacă lipsiţi primiţi hotărîrea comitetului blocului; membri comitetului. sancţionează proastele obiceiuri ale locatarilor: nu mai aruncaţ pe burlanul de la ghienă sticle de plastic că se înfundă. informează asupra serviciilor indispensabile bunei funcţionări a treburilor intestine ale blocului: servis, vidanjeare (asta imi aduce mereu aminte de Videanu, dar e "vidanjeare", nu "videanjare" ;)).
îşi face de treabă pe-afară, se ceartă cu femeia de serviciu, aleargă cu liftul de jos în sus şi retur, vorbeşte tare; dacă îl întrebi de ce nu merge aia sau ailaltă identifică rapid vinovaţii; mă-ntreabă mereu cînd mă-nsor.
în sfîrşit, administratorul de bloc nu aude niciodată. - nea Costică, mîine iţi dau banii de întreţinere. - ce mai faci bă nepoate? - uite pe-acasă, am ieşit să-mi curăţ maşina. - hai? nu mi-ai citit apometrele. să mi le citeşti şi să mi le bagi sub uşă (uşă pe care scrie F.B.I.). - bine. - auzi...(şi mă ia de braţ, blînd, tot numai miere) întreţinerea cînd mi-o dai? - mîine, ţi-am zis că mîine! strig. - aa, mîine, e bine, dă-mi-o mîine, mîine viu io încoace.

ok, ok, vorbim despre zapadă...

in ultimele două zile condiţiile meteo au făcut presiuni constante asupra mea să scriu despre zăpadă. astăzi presiunile s-au intensificat pînă am scris. doamnelor şi domnilor, suntem în 3 ianuarie 2008 - Bucureştii sunt sub zăpadă. mă-ndoiesc că numai Bucureştiul de la geamul meu şi mă aventurez să spun că toţi Bucureştii de la toate geamurile.
deocamdată mă ţin în spatele ferestrei protectoare pentru că un pui de gingivită mă tot întreabă ironic: ieşim? nu ieşim? ieşim dacă vrei...
ok, ok, despre zăpadă acum. what about it? de ce ne bucurăm şi sărim în sus şi sărim în ea şi unii peste alţii, cînd o avem? ipoteza mea: numai la asta e bună! păi gîndiţi-vă: ce calităţi superspeciale are zăpada în sine? suntem noi înebuniţi după toate chestiile albe, reci şi moi? şi cred că nici traficul paralizat, bicicleta amorţită, mişcările îngreunate de straturile de haine, echilibrul periclitat de alunecuş (doamnă eu v-am recomandat să nu ieşiţi pe tocuri!!), conversaţia întreruptă de viscol etc. nu sunt de listat sub "plusuri". zăpada îţi limitează cursurile de acţiune. nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să sari şi să te rostogoleşti prin ea. sau să dormi fericită sub un troian, ca Linda.

copilăria leneşului, raport ştiinţific

leneşul plebeu nu constituie în nici un caz obiectul simpatiei mele. să fie clar de la bun început. leneşul plebeu are nevoie de o telecomandă. atît. uneori seminţe.

leneşul nobil, de rasă, numit uneori şi pursînge, este în schimb un individ sofisticat şi complex. asta se poate vedea dintr-un raport de cercetare al doctorului în argologie Robert Faineant, din care citez pe sărite.

„indiciile unei firi leneşe nobile apar devreme în copilărie. copilul manifestă tendinţa de a lenevi în pat pînă spre prînz şi de a contempla tavanul. această tendinţă îi va marca întreaga viaţă. în primii ani de şcoală produce rezultate excelente la învăţătură (în general premiul I), mai puţin purtare.[...]cu cît înaintează în vîrstă, cu atît devine mai selectiv cu disciplinele care îl preocupă. media anilor de gimnaziu, continuînd de altfel pînă la finele liceului, coboară spre 8.50[...]
în condiţii normale, dacă se trezeşte în jurul orei 9, nu ia micul dejun mai devreme de 12, cînd nu se găseşte nimeni care să i-l pregătească. încă din primii ani de şcoală, citeşte în timp ce mănîncă, ceea ce conduce la o masticaţie foarte lentă. dar sănătoasă[...]
sub o îndrumare atentă şi răbdătoare, va învăţa să se descurce singur cu igiena corporală, deşi va fi nedumerit la început de necesitatea duşului zilnic, în condiţiile în care, oricum, el nu transpiră.”