TAXI driver

cursa no 1. un tip pînă-n 30 de ani, cu şapcă, cu gîndurile lui sub ea. ne duce pe traseul scurt, nu-şi face un scop din a prinde toate semafoarele pe roşu. cînd mă hotărăsc să mă şi întorc cu el de unde plecasem, mă informează că unui taximetrist i-ar plăcea să ştie detaliile astea de la bun început. nu mi-o spune pe ton de reproş, doar aşa, ca să ştiu. dacă anunţi o destinaţie, te poate refuza dacă o prelungeşti ulterior. dacă prinde o cursă mai lungă de unde l-a dus prima ta comandă. ok, am băgat la cap. ne întoarcem pe acelaşi traseu. devine mai comunicativ. aflu că de revelion lucrează numai pînă la 12. pe urmă se duce la o petrecere, unde îi va găsi pe prietenii lui gata matrafoxaţi. are o fetiţă de 2 ani. nu ia niciodată clienţi care sunt matrafoxaţi pentru că i se face instantaneu rău dacă vede pe cineva fie doar prefăcîndu-se că are senzaţii de vomă. nu suportă nici măcar cînd propria fetiţă are de protestat împotriva regimului alimentar impus. taximetria e profitabilă, dacă ai noroc. e de 2 ani în branşă. maşina lui consumă cam 7 în oraş, e diesel. cursa face aproape 20 de lei. îi dau 25 pentru traseele onorabile şi pentru conversaţie.

cursa no 2. unul ursuz pe care îl întrebăm dacă ne ia pînă la mall. pe giurgiului? nu, în vitan. începe cursa de ocolire a tuturor scurtăturilor. nu protestăm, dar suntem dezamăgiţi. ne chinuim să vedem din spate aparatul lui de marcat. nu se distinge mare lucru. în sfîrşit, pe la unirii nu mai rezistăm, pomenim de o plimbare prin bucureşti şi de ocolit. acuma tipul dă o replică genială: nu contează că vă ocolesc, tot atîta face... cît? 15 lei. nu că ne-am fi înţeles de la început să trecem peste capul organelor fiscale... eu mormăi ceva despre bon. vrei bon? mă-ntreabă ridicînd o sprînceană, pregătindu-se parcă să scoată cuţitul de sub scaun. nu mai vreau, m-am răzgîndit. dăm 15 lei şi, răzbunător, nu închid uşa ca lumea cînd cobor. şi era aia din spate. na! te-ai întins bine s-o deschizi dinăuntru şi s-o închizi la loc? aşa-ţi trebuie, fraiere!

John Coltrane Quartet & the beauty of Jazz

tipii ăştia m-au dat pe spate. îi găsiţi în josul paginii. eu am dat de ei căutînd "jazz" pe youtube. recomandarea mea este să ascultaţi bucăţile la rînd. şi pe urmă să le ascultaţi pe amîndouă odată. concomitent. în acelaşi timp.
merge excelent. şi poate că asta-i frumuseţea jazz-ului: lasă loc. jazz-ul e îngăduitor. Coltrane, să trăieşti bătrîne! (dacă n-oi fi murit cumva...)

păzea: vine omul harnic!!!

spui sau scrii cîteodată nişte chestii şi ţi se pare că eşti pe aceeaşi lungime de undă cu toată lumea. nu vezi cum cineva ar putea gîndi altfel. ăsta e un pericol despre care Claude Hopkins avertiza încă în 1927 că îi paşte pe cei care fac publicitate: văd lumea prin ochii lor şi nu ţin cont că oamenii care cumpără văd prin alţi ochi.
asta mi s-a întîmplat şi mie. am scris despre lene din punctul meu de vedere, înţelegînd că e în firea noastră a tuturor să fim comozi, să lenevim. dar se pare că există oameni cărora le vine natural să muncească, oameni perseverenţi, ambiţioşi. tuturor acestora, dacă i-am lezat, scuze!!! :P
de unde pînă unde? păi să revenim la domnul Claude Hopkins. în ciuda observaţiei sale pertinente, sfatul meu este: păzea! nu fac decît să-i dau cuvîntul, selectiv: "singurul merit pe care mi-l adjudec este acela de a fi muncit probabil de două ori mai mult decît oricine altcineva, în acest domeniu... cineva care a avut succes în viaţă vrea să îi vadă şi pe alţii avînd succes. cineva care a muncit vrea să-i vadă şi pe alţii muncind. şi eu sunt la fel. o mulţime de tineri se adună la mine acasă..., dar sunt bineveniţi doar cei care muncesc... tînărul care se distrează pe banii tatălui mi-a displăcut întotdeauna... detest trîntorii. cred că, sub influenţa mea, mulţi bărbaţi şi multe femei au avut parte de fericire în viaţă." (Claude Hopkins, Viaţa mea în publicitate, trad. Ioana Rotaru, ed. Publica 2007).
ok. respect, Mr. Claude!

starea de lene

voiam să scriu ceva despre lene. lenea (a nu se confunda cu starea de chill) este şi ea fascinantă.
ipoteza mea: noi, în principiu, suntem leneşi. eu dacă aş putea, aş face numai lucruri pe care mi-ar veni uşor să le fac şi prin care aş cîştiga maximum de apreciere din partea publicului. cînd proiectez imagini cu mine avînd succes, nu văd eforturi colosale şi muncă susţinută încununate cu lauri, ci o găselniţă inteligentă sau circumstanţe favorabile care mă plasează în pole position. asta este probabil un derivat al stării generale de lene.
eu sunt un specialist al stării de lene (starea de chill e doar un deziderat; încă nu stăpînesc la perfecţie tehnica).
un leneş autentic este cel care aplică cu maximă largheţe principiul toleranţei bubble gum. sau cel puţin este înclinat prin natura lui să-l aplice. pentru că, deşi un leneş rasat, educaţia defectuoasă primită din copilărie a extirpat din mine unele dintre cele mai nobile gene leneşe. oricum, trunchiul s-a dezvoltat normal, încît la vîrsta de 7 ani treceam deja printre cei mai buni.
îmi propun deci să vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză despre caracteristicile unui leneş de rasă. asta pe de o parte. pe de altă parte, despre circumstanţele în care raţional pare să lăsăm lenea de o parte şi să punem mîna să acţionăm. dar, desigur, nu o facem.

tu ce vrei de Crăciun?

asta ne macină minţile îngheţate. ce să-i iau eu de Crăciun? prietenei, nevestei, şefului, colegei, prietenului, şefei... MAMEI. ce să le iau? ceva ce nu le-am mai luat altă dată, ceva ce le place, ceva ce n-au. ceva ieftin... ceva scump. cum distribui banii încît să-i împac pe toţi? cine primeşte fularul sau parfumul, cine primeşte felicitarea şi brelocul?
ipoteza mea: obiceiul ăsta al cadourilor este o prelungire a obiceiului minţii noastre de a rumega probleme. de parcă n-am avea destule, ne mai şi facem. suntem o rasă care sare veselă din puzzle în puzzle. ne-am născut cu rebusul în braţe. domnu' Wittgenstein credea că scopul filosofiei este pacea în gînduri. ha ha, de parcă scopul nostru este vreodată pacea!! numai după ce am iscat un pui de război. codul spartan ne călăuzeşte acţiunile. solicită indivizii şi în timp de bunăstare, ca să nu fie mămăligi în timp de criză.
şi toate astea pentru că habar n-am ce o să vă iau! (celor care măcar veţi primi ceva...)

counterfactuals, imaginaţia şi motociclistul

e un domn Saul Kripke care făcea mult caz cum că Socrates ar fi putut foarte bine să nu fie filosof. filosofeala nu e ceva ce îl caracterizează pe Socrates în mod esenţial, se zicea mai tradiţional. mai la modă, Socrates nu e filosof în toate lumile posibile.
aceşti counterfactuals, puşi la treabă cum trebuie, dau într-adevăr naştere la bancuri reuşite:

Un pieton neatent este lovit de o motocicletă.
- Ei bine, poţi spune că ai avut o zi norocoasă, îl consolează motociclistul, ajutîndu-l să se ridice.
- Zi norocoasă?
- Da, pentru că de obicei conduc un camion de 30 de tone...

vin fiert

sau iarna la romîni...
vin fiert. zăpadă (cînd avem noroc). sanie. colinde. portocale (deja un alt mit: Crăciunul miroase a portocale). grîu fiert. bocanci. canadiană. cumpărături. înghesuială. luminiţe. trafic. primărie. poliţie. mame agresate at a distance. cadouri. telefoane. sms. e-cards (mai recent). tv siropos (mai dintotdeauna). familie. popa cu icoana. biserica. colinde. planuri (unde faceţi rev?). porc. pomana lui. ţuică fiartă. cozonaci. colinde (pe scara blocului). sarmale. pregătiri. măturică la maşină. lanţuri. vecini care ies sau nu să dea zăpada. brad (şi accesorii). munte. cazare. bani. marele premiu la loto. emisiuni de revelion (cam tot alea).
mai ce? please contribute.

principiul toleranţei bubble gum

nu vreau să mai plictisesc mult cu bubble gum, dar asta are doar vag legătură cu guma pe blugi... e despre altceva - vedeţi că e şi la maps ;).
păi ce-am făcut eu după ce-am primit sfatul Irinei? l-am urmat. am cumpărat soluţia şi am pornit la atac. toată lumea să răsufle uşurată - a mers. Irina ştie ce vorbeşte. dar nu de blugi m-am ocupat eu nerăbdător, ci de scaunul de la maşină. de ce?
simplu - pentru că mai am şi alte perechi de pantaloni, dar nu mai am alte scaune în faţa volanului. adică am mers vreo zi jumate cu o foaie sub fund, ca să nu mă mai lipesc de Linda, dar am resimţit rapid disconfortul. pe urmă am împroşcat cu soluţie, am mai mers juma de zi cu două hîrtii sub mine ca să nu mă ud tot... şi-am rezolvat. miroase şi bine.
morala: mă pun în mişcare dacă îmi creezi disconfort. principii? maxime? (nu se face să laşi blugii aşa plini de gumă; nu lăsa pe mîine ce poţi face azi...) aiurea. ce nu-mi stă fix în cale n-are decît să stea acolo.

sinceritate; (un pic mai tehnic, se poate sări)

discuţia promisă despre sinceritatea cu sine.
păi, s-ar părea că nu e posibil să mă mint eu pe mine. să-mi spun că m-a sunat bodipod să-l iau de la aeroport vineri dimineaţa, să trag o tură pînă acolo la ora 7, să văd că zborul e pentru diseară şi să rîd cu lacrimi de ce păcăleală mi-am tras. asta cînd eu ştiu bine că pentru mîine seară e chestia.
ok, nu e posibil să mă păcălesc în felul ăsta. dar există feluri mai subtile. stai, ştiu la ce te gîndeşti. o să-mi spui că nu e posibil ca fata care iubea poetul sărac să ajungă să-l iubească pe lordul plin de bani şi scorţos. oricît şi-ar propune ea să-şi facă datoria faţă de familia săracă şi oricît i s-ar părea de josnic să locuiască cu un om indezirabil. zic şi eu, ca şi tine: nu se va putea minţi că respectarea unor convenţii sociale înseamnă iubire. (pentru numele lui Dumnezeu, nu minimaliza importanţa convenţiilor sociale). mai mult, zic tot ca tine: oricine a suferit o frustrare (şi nu alegi dacă eşti frustrat sau nu), oricît va încerca să şi-o arate în altă lumină, să-i vadă părţile bune etc. nu va reuşi să se mintă că totul e-n regulă.
dar există feluri mai subtile. acuma nu te crampona de gramatica expresiei "a se minţi pe sine". ideea e dacă îmi asum unele intenţii, gînduri, înclinaţii - cum vrei să le spui. cînd nu mi le pot asuma, deşi le am, zic că mă mint pe mine. dar sunt cazuri, băi, repet: subtile, cînd mă chinui să-mi asum intenţii, opinii, moduri de viaţă care nu sunt ale mele. care nu-mi vin bine, mă strîng. poate zici că nu mă mint nici măcar atunci, pentru că ştiu de fapt prea bine cum stau lucrurile sau mă înşel, nu mă induc intenţionat în eroare.
bine, uită de "a se minţi pe sine" cu totul. o să-ţi spun mai exact ce întrevăd în toată treaba asta cu sinceritatea faţă de mine însumi, dar în altă bucăţică.

blue jeans bubble gum

asta a fost o stîngăcie tipică marca eu. vorbind la telefon şi făcînd pe Schumacher prin oraş (sper că nu citeşte nimeni de la Circulaţie), am încercat în acelaşi timp să văd dacă mai am vreo gumă de mestecat rămasă prin maşină. well, trebuie să menţionez că am un obicei tare păcătos, neigienic, cîhh... vi s-a întîmplat vreodată să nu aveţi unde arunca guma deja mestecată şi să o îndesaţi într-un sertăraş din ăla mic din pachet, în care stă ea cuminte înainte de a o lua între dinţi? cu toată ruşinea mie da. frecvent.

acuma fizica, metereologia şi chimia şi-au unit forţele împotriva mea. a fost frig în maşină peste noapte şi guguloiul molfăit a îngheţat. cînd am avut nefericirea să verific dacă mai e vreo bucăţică nemestecată în pachetul respectiv, el s-a desprins, pentru că se întărise, şi a alunecat, viclean şi neobservat, pe scaun. s-a furişat cu tenacitate şi perseverenţă sub partea dinapoi a perechii mele de blue jeans (blugi, pe romîneşte) şi acolo s-a lăfăit în voie. la căldură, s-a extins şi s-a contopit cu texturile înconjurătoare. niciodată nu a încercat Linda să mă reţină în braţele ei mai lipicios ca atunci.

prima soluţie a fost s-o sun pe Irina. sunaţi-o pe Irina dacă aveţi nevoie de un sfat pertinent de chimist sau nutriţionist. e simplu, a zis – foloseşti ceva pe bază de oxigen. am întrebat dacă e suficient să las uşa deschisă cîteva ore. nu. se pare că trebuie să fie oxigen activ.

iată deci că unele din frazele pompoase cu care publicitarii anunţă prin spoturi vreo tehnologie revoluţionară pe bază de super-bule au acoperire. oxigen activ? întotdeauna am crezut că asta e o invenţie de marketing...

gheorghe limbă

l-am auzit la seminarul profesorului Flonta. se discuta despre porecle care ajung să funcţioneze ca nume proprii (a rămas 'Piticu' chiar dacă s-a făcut ditai prăjina etc.). dar nu întotdeauna. unele sunt înţelese ca titluri, nu ca nume. vezi 'Barosanu' sau 'Şefu'; n-o să te mai strige nimeni aşa dacă ajungi la sapă de lemn.
bancul cu gheorghe e cam aşa...
Ceauşescu vizitează Londra. are loc, desigur, o prezentare a oficialităţilor. Maiestatea Sa regina Angliei începe: lord cutare, hello, lord cutărică, nice to meet you, lord etc. şi-ncepe multiubitul conducător: gheorghe potcoavă, gheorghe mănescu, gheorghe etc. pînă la ultimul, un tinerel pe post de translator, gheorghe limbă să zicem. şi regina: "ooh, so young and already a gheorghe!!"

cum am fost arestat în america

pe asta pun pariu că puţini o ştiaţi.
păi să vedeţi cum a fost. acum vreo 2 minute mă gîndeam care o fi fost întîmplarea memorabilă pe care am trăit-o eu în america. şi imediat a săltat la suprafaţă asta.
eram la metrou, ne întorceam din turul pe la organizaţiile non-profit pe care îl dădusem cu un tip de la OSI. unii care se ocupau de integrarea în societate a imigranţilor sud-americani sau asiatici. erau la mama naibii, îmi amintesc că am mers o groază cu metroul.
la întoarcere (stăteam la hj pe 50th avenue cu 7th street, dacă ştiţi locul), într-o staţie de metrou era f mare îmbulzeală. noi aveam toţi abonamente pe-o zi plătite de OSI. eram vreo 10-12 în grup... ee, cine să fie îndeajuns de ghinionist, din toţi ăştia, să fe arestat de poliţia metroului...
venea trenul, se pare, şi toţi se împingeau ca naiba şi îi zoreau pe cei de la aparate. ăştia au nişte grilaje sănătoase de care trebuie să treci, nu ca la noi. trece unu înaintea mea şi the peeps mă zoresc din spate - cmon man move it etc. deci bag repede cartela, dar se întîmplă ceva şi călătoria mi-e halită fără să se deblocheze mecanismu de trecere. băgasem prea repede după cel din faţa mea. or, nu poţi să-ţi bifezi următoarea călătorie decît după 19 minute, cred. ăia împing din spate, unii din grup trecuseră deja şi ne aşteptau pe partea cealaltă... noi găsim rapid o soluţie balcanică - Kitinka (Kristina din Slovacia) bagă cartela ei şi trecem amîndoi.
moment în care NYPD se pune în mişcare. vigilenţi şi alerţi, copoii pîndeau dintr-o cămăruţă specială astfel de abateri teroriste de la regulile de călătorie cu metroul. şi ies vreo 3 gagii, civil, strigă la noi să nu mişcăm şi încă o duzină de alte comenzi răstite, ne iau pe sus şi ne duc în cămăruţa cu pricina. la interogatoriu. explicăm ce s-a-ntîmplat; tipii sunt inflexibili. ne cer documentele, ne amendează cu 60 de dolari pe fiecare, ne freacă un pic ridichea pe un ton răstit. chipurile suntem studenţi şi ar trebui să ne fie un pic ruşine. şi îmi rămîne în cap întrebarea din ciclul prietenia între popoare pe care mi-o adresează unul din ei:
what country are you from? Romania, ok. Slovakia, ok. how would you feel if I did that in your country? how would you feel about me breaking the law of your country?
bine că OSI-ul a plătit şi amenzile. aşa a rămas o afacere americană, în care doi estici au jucat roluri episodice.

here's to the messy ones...

pînă la sărbători, vine curăţenia de iarnă. eveniment important şi polarizator de energie în orice gospodărie.
ok. dăm casa peste cap, spălăm perdele, spălăm faianţe şi gresii, spălăm parchete, rufe, geamuri, tapete, oale, farfurii, dulapuri - spălăm mai dihai decît "oamenii de afaceri" banii. pe urmă punem bradu în mijlocul sufrageriei şi începem să cărăm de prin dulapuri tot felul de ornamente. facem totul frumos, cu luminiţe.
păi, nu vreau decît să zic că e ok. curăţenia de iarnă, ştii - reperul, borna care vine chiar înainte de Crăciun. cînd ajung acasă de la muncă (bine, nu e cazul meu), sunt mulţumit la gîndul că mă pot trînti la televizor cu o sticlă de bere în braţe, sau orice preferaţi. îmi găsesc o rutină care să mă odihnească, în care să mă simt confortabil. lasă că fără rutinele astea igienice sezoniere am ajunge să ne învîrtim în propriile case printre munţi de gunoaie. dar e un confort să-mi pot programa lucrurile în felul ăsta. cei care nu gustă deliciile spălatului de iarnă s-ar putea să nici nu realizeze beneficiile de care se deposedează singuri :P.
ca o concluzie, cred că gospodinele astea au un psihic de fier. un mental foarte bun, dacă vezi punctul meu. răstornă casa, fac totul bec; şi pleacă la munte...

trenul accelerat a venit şi a plecat

s-a întîmplat în Romania. mi-a povestit mie un vecin. pe undeva spre Vîlcea, dacă-mi aduc bine aminte. de fapt, chiar n-are importanţă unde.
imaginaţi-vă doar că aveţi de prins un tren şi ajungeţi la gară din timp, chiar cu vreo jumate de oră - o oră înainte. e iarna, chiar ajun de anul nou. afară e frig de îngheaţă pietrele, pe cînd în sala de aşteptare, contrar aşteptărilor, e cald şi bine. adăugaţi că sunteţi bucuroşi să ajungeţi acasă la timp (să zicem că aveţi de mers vreo oră jumate, cam 4 staţii). alături aveţi pachetele cu cadouri; ursuleţii şi portocalele stau cuminţi pe bancă lîngă voi. şi sunteţi obosiţi, moş Ene toarnă somn ca plumbul în ochii clipocitori. capul cade în piept şi deodată se aude cunoscutul sunet:
ta-na-na-na-ta-taaaa-taaa-taaaaa
un ta-na-na din ăsta durează exact cît să tresari, să te uiţi la ceas şi să vezi că e cam ora, să apuci bine pungile cu cadouri şi să începi să te ridici. atît apuci, să începi, şi pe urmă auzi vocea cîrîitoare:
- trenul accelerat număru 1673 din direcţia adjud, paşcani, crevedia, aninoasa, tîrgu jiu... a venit şi a plecat din staţie de la linia a III-a.

filosofii desenează hărţi

înţeleg activitatea filosofului altfel decât orientată ştiinţific. filosoful desenează hărţi. nu rezolvă probleme, nu ne pune pe masă demonstraţii, ci ne ajută să ne orientăm. spaţiul pe care îl cartografiază el este cel al neliniştilor noastre. este un spaţiu schimbător şi vag, precum zona din Călăuza lui Tarkovski. hărţile se refac sau se modifică – după cum şi neliniştile noastre. de aia în filosofie nu avem adevăruri definitive.
filosofia nu are treabă cu adevărul.

filosofii spun poveşti

filosofii spun poveşti. spun poveşti în care credem, unii sau alţii dintre noi, care ne orientează acţiunile. de multe ori poveştile se potrivesc modului de viaţă al unor oameni care nu le-au auzit niciodată şi poate nu ar avea vreodată răbdarea să le asculte. nu spun că le credem pentru că ni le spun filosofii. mai degrabă filosofii fac eforturi să spună până la capăt poveştile în care trăim.

Platon spune povestea oamenilor care acordă o importanţă ridicată cunoaşterii, probităţii morale, artei. dacă în povestea noastră cele frumoase, adevărate şi drepte sunt cele importante, ce gândim noi că există va fi pe potriva acestor valori. asta ne arată Platon: cum putem să ne imaginăm lumea, astfel încât să aibă sens modul nostru de viaţă.

datorii la bancă

michaillos are o datorie la bancă. dispune de bani să-şi plătească datoria, dar îi e lene să facă ordinul de plată. aşa că vine poliţia şi-l arestează.
voi spune că michaillos e prost. caut un temei pentru care a ales să facă această acţiune în locul celei fireşti - să meargă să-şi rezolve problema. cînd mi se pare că el temei lipseşte, îl declar pe michaillos prost. sau nebun. în orice caz, îi neg cumva sănătatea, normalitatea (ohoo, ce subiect!).
“de ce nu te duci mă să-ţi plăteşti datoria, eşti inconştient?”
“ţi-ai pierdut minţile?”
“nu mai judeci?”

acţiuni iraţionale

nu mă interesează în primul rînd acţiunile iraţionale de tipul aventurii mele cu linda. pe astea le înţeleg într-o oarecare măsură. am momentele mele de nebunie, cînd cedez unor impulsuri în ciuda vocii raţiunii. sunt predispus uneori să dau frîu liber instinctelor. sau alte explicaţii mai savante.

interesante sunt însă alte acţiuni. anume acelea despre care cred că am bune temeiuri să le fac, pe care le justific, pentru care pot aduce argumente. sunt acţiunile pe care le cîntăresc îndelung, deciziile care mi se par cruciale, evenimentele pe care ţin cu tot dinadinsul să le am sub control.

începînd cu o vîrstă oarecare, mi-am închipui despre viaţa mea că este un şir de evenimente destul de ordonat. că deciziile pe care le iau influenţează acţiuni şi decizii viitoare, şi totul ia o formă regulată pe parcursul anilor. că acţiunile pe care le fac într-un interval oarecare au o noimă împreună.
nu zic că nu-i aşa. dar nu ştiu. şi nici nu ştiu să zic încă bine ce mă roade aici. dar încet încet o să desfac nodul.

aventura cu linda

conduc maşina dinspre trafic greu spre parcul carol, pe lîngă autogara filaret. sunt pe prima banda, merg cu vreo 60. in stanga mea e o dacie care merge mai încet şi mă pregătesc să trec de ea. un tip cu un clio vine pe banda a doua, îmi taie faţa urît şi pe urmă trece iar pe-a doua, luîndu-i faţa şi daciei. o secundă îmi zic 'ce dobitoc', şi mă gîndesc că asta e, n-am decît să-mi văd de treabă. pe urmă accelerez, dau a 5-a, mă iau după el, las geamul în jos să-l înjur, intru în curbă cu vreo 100. calc aiurea frîna (în loc să fac frînă de motor), linda fuge de sub mine în deapta şi văd stîlpul că vine. trag tare stînga, lovesc şi şlefuiesc bine bordura cu jantele de pe dreapta. sare airbagul din dreapta dinspre portieră, telefonul e pe undeva pe sub scaune, metaniile zboară de pe oglindă. eu (cu centură) mă ţin de volan şi văd copaci, cer, parc... nu prea e bine.

pojo

acum am aterizat de la Pojo. greu drumul cu trenul de noapte... dacă voi cei de la cogito noiembrie 2007 care v-aţi bătut capul cu cfr-ul citiţi asta, mesajul meu este: aţi văzut prea multe filme! dintr-o parte ne frigea (căldura valuri-valuri), dintr-o alta ne bătea (vîntul prin geamul deschis să respirăm).
dar nu de cfr e vorba, de Pojo.
n-o să înşir aici poveşti de tipul: acolo îţi găseşti liniştea interioară, sau: te reculegi, sau: te-ntorci cu sufletul împăcat etc. astea sunt bune pentru babe siropos-evlavioase, care oricum nu citesc bloguri. dar pot să zic de ce simt eu că Pojo e importantă: am făcut din ea locul în care sunt sincer cu mine. acum ambiţiile mele se rezumă la un pat şi-o pernă, dar voi reveni pe tema sincerităţii cu sinele imediat ce rezolv cu somnul...

toto

nu ştiu dacă e zi de la Dumnezeu în care să nu facem un toto. nu ştii ce e un toto?

acum nişte ani bodipod se uita la un meci cu un prieten. ee, prietenul ăsta al lui nu prea le are cu fotbalul şi l-a întrebat pe bodipod ce meci e. finala cupei UEFA Intertoto, i-a zis. de aici a început.

- de la ce vine Intertoto?

- nu ştii de la ce vine Intertoto? Intertoto vine de la inventatorul fotbalului, colonelul Toto. colonelul Toto era comandantul unui regiment de infanterie şi a inventat jocul de fotbal prin 1870, pentru că soldaţii erau nemulţumiţi de felul în care făceau instrucţie. adică, după ce că era epuizantă, instrucţia era şi foarte plictisitoare. atunci colonelul Toto ce şi-a zis – hai să facem din toată instrucţia asta o joacă, cu alergări şi reguli etc. de exemplu, cornerul nu era cum e acum, o simplă lovitură liberă de la colţul terenului. cel care bătea cornerul trebuia să facă mai întîi 10 flotări. dacă un jucător faulta, trebuia să facă 20 de tracţiuni şi o tură de teren. ee, şi jocul a devenit popular, mă-nţelegi... un alt comandant de detaşament, maiorul Inter, a început să aplice metoda de instrucţie a colonelului Toto şi în scurtă vreme au început să organizeze competiţii. deci prima competiţie de fotbal a fost între detaşamentele maiorului Inter şi colonelului Toto. de asta se cheamă cupa Intertoto.

- păi bine, dar de ce Inter-Toto şi nu Toto-Inter, dacă colonelul Toto e inventatorul fotbalului?

- o fi el inventatorul fotbalului, dar detaşamentul maiorului Inter a cîştigat campionatul. deci colonelul Toto, care era un tip plin de fair-play, a zis că el consideră că e corect să se numească Inter-Toto, nu Toto-Inter, campionatele astea între detaşamente. şi uite-aşa s-a introdus termenul, în memoria celor doi.

(în curînd fotografii cu colonelul Toto şi maiorul Inter)

funny thing, we want to know

mergînd noaptea pe un drum neluminat, întîlnim o chestie care nu pare să fie vreun obiect familiar pe care să-l ştim din timpul zilei. imediat încercăm să o aşezăm la locul ei, să-i atribuim o formă care să spună ceva despre ea. incertitudinea ne nelinişteşte. ne imaginăm că e un copac, o casă, un cal, o vacă etc. încercăm să o introducem într-o ordine, să-i dăm un loc. chiar lup să fie, e mai bine să ştim decît să aflăm în clipa în care ne-a muşcat de faţă.

ni se întîmplă de multe ori să meargă lucrurile altfel decît ne dorim. asta în sine este destul de neplăcut. este însă mult mai neplăcut cînd nu doar că lucrurile nu merg cum am vrea, dar nu avem nici cea mai mică idee de ce se întîmplă asta – sau numai ipoteze vagi în care intră foarte multe temeri sau complexe. dacă trebuie să mă întîlnesc cu cineva şi persoana respectivă nu vine la întîlnire, am o problemă – un curs de acţiune care nu s-a desfăşurat aşa cum am sperat. dar problema este cu mult mai supărătoare cînd nu ştiu ce s-a întîmplat – a fost reţinută, s-a supărat şi n-a mai vrut să vină, a uitat etc. dacă îmi dă un telefon să-mi spună că nu mai vine şi de ce, sunt mai liniştit.

intro

oferta este: desenez hărţi şi spun poveşti.
desenam odată o hartă a traiului paşnic şi optimist. mă plimbam prin bucureşti să mă documentez, identificam punctele de referinţă. ăsta e un tip de hartă foarte greu de desenat. traseele sunt complicate, îmbîrligate, răsucite. la o documentare pe teren trebuie să fii atent să nu calci pe lucruri sensibile. pentru că punctele de referinţă sunt oameni. la un moment dat, am găsit un loc care nu ştiu dacă e sau nu de trecut pe hartă. şi de-atunci mă gîndesc la asta.
ocazie cu care v-am spus şi o poveste.