despre Ion Dolănescu...

când moare cineva, lumea vorbește. dacă nu l-ai cunoscut prea bine și auzi că lumea îl regretă, vrei să aflii cum era. era un om bun? era un om remarcabil în profesia lui?



de câteva zile se vorbește de Ion Dolănescu, care a trecut la cele veșnice. desigur, ca despre morți, adică numai de bine. cred că prin copilărie îmi mai treceau pe la urechi discuri de-ale lui. îmi amintesc un pick-up al bunică-mii și discurile ei cu muzică populară. probabil că era și Dolănescu printre favoriți. acum am vrut să aud și să-mi amintesc cum cânta Dolănescu. să-mi fac și eu o părere, ca orice om :). nu sunt vreun specialist, să decid dacă a fost sau nu un mare interpret, dar pot să judec cu capul meu dacă-mi place sau nu...



din păcate, calitatea înregistrărilor postate pe youtube lasă din de dorit. totuși, îți dai seama repede cu cine ai de-a face. singurul lucru care pare să-i fi lipsit e volumul. nu avea o voce puternică, bărbătească. dar a exploatat asta în favoarea lui și a cântat dulce, de duioșie. melodiile lui nici nu prea pot fi interpretate în forță, au suișuri și coborâșuri solicitante, cer acrobații vocale destul de dificile, și de câte o octavă. cum mângâie notele de sus, la ”of mândră of mândră”, asta nu e pentru oricine.



mie mi se pare că are ceva din vechii lăutari, care băgau ”intelectualii” sub masă la chefuri și-i făceau să hohotească de plâns. are o tânguire în glas, Dolănescu, care nu se învață la Conservator, e de la Dumnezeu. pentru comparație:



și uite că am ajuns să dau o raită prin folclor și cântări lăutărești mai vechi. de Dolănescu vreau să-mi amintesc așa, ca interpret... nu deputat sau ce-o mai fi fost, nu prins în scandaluri și disecat în tabloide. Dumnezeu să-l odihnească!

niște fundaluri chinuitoare

am crezut de când mi-au căzut literele sub ochi că și eu pot. am cochetat cu ideea scrisului încă de la 6-7 ani. la 6 ani citeam Călărețul fără cap. am chiunuit-o vreo juma de oră pe mama cred, să-mi explice că nu e o greșeală: autorul voise să zică ”fără cap”, nu ”fără cal”.
când auzeam la școală de Eminescu sau alții, că au fost geniali, puneam și eu mâna și citeam. am citit multe cărți cu gândul că, dacă nu-mi plac, e în mare parte vina mea, pentru că nu înțeleg tot ce se spune acolo. Doctor Faustus a lui Thomas Mann o citeam în clasa a IX-a cu dicționarul în mână. Jurnalul Fericirii a reprezentat o adevărată școală de cultură. poate cel mai mare merit al acelei cărți, în afară de faptul că a vibrat în urechile mele într-o perioadă în care eu și Dumnezeu cam pierdusem contactul, a fost că mi-a pus la dispoziție o listă de lecturi de prima mână.
trăisem până la acea vârstă și nu citisem o filă de Dostoievski. așa că m-am apucat serios de treabă și am cumpărat cărți. de prin anticariate, cu bani puțini. biblioteca de-acasă nu era pe cât de completă mi-aș fi dorit, marii scriitori cam lipseau, rătăciți pe la țară sau împrumutați și nerestituiți.
ei, în vreme ce tot citeam aceste opere, m-am familiarizat cu limbajul lor cultural. dacă petrec vreo lună pe wikipedia îmi amintesc și ce n-am uitat și devin foarte ”intelectual”. cred.
oricum, de la o vreme a început să mi se pară că da, tipii ăia scriu bine. Eminescu și Nichita și toată gașca... pe urmă prozatorii. dar nu mi se părea așa o piatră de încercare să scriu și eu ca ei. la fel cu filosofii, mai târziu. citeam în State articole de filosofia limbajului sau despre alte anevoioase și complicate subiecte și simțeam că autorii au deraiat, că eu văd mai bine în ansamblu și pot să spun lucrurile mai corect.
dar uite cum trec anii ăștia peste noi. cred că abia de vreo 2-3 am început să ridic nasul din cărți. cultura e bună, dar nu pe burta goală. nu o zic în vreun sens mercantil - domne, fără bani degeaba ai cărți... cărțile sunt bune acolo unde sunt, fie că ai bani fie că nu. dar cultură pe burta goală înseamnă și să înveți toate trăirile, sentimentele, precauțiile, judecățile și tot ce are legătură cu valorile în care crezi, din cărți. trebuia să ies în lume și să mă lovesc de oameni, trebuia să trăiesc în tramvai, pe stradă, la volan în traficul infect. să mă feresc mai puțin de cei care stâlcesc limba și să văd și gustul lor de viață, dincolo de limbajul ne-literar.
m-am ferit încă din liceu de ceea ce aș numi acum cultura imposturii. nu-mi închipuiam cum aș putea să vin să predau filosofie în fața unor studenți proaspeți, gata să-mi soarbă cuvintele, dacă nu știu dumnezeiește despre ce vorbesc și dacă lucrurile mie nu-mi sunt clare. n-am știut cum să ies în arenă și să strig primul lucru care îmi venea în minte. eu am stat și-am cumpănit. eu, care sunt un irascibil și un repezit, în privința asta am avut răbdarea celui nesigur pe sine. mai degrabă am așteptat, dar tot nerăbdător. ce înseamnă să crezi la 16-17 ani că tu ești din familie cu Eminescu, Nichita, Eliade, apoi cu Steinhardt, Dostoievski, Mann, Platon, Noica, în fine cu Heggel, Quine, Carnap, Wittgenstein și alți grei și să locuiești, la 27, tot cu părinții?
prietenele mele, literele, ce zic? ăsta-i bărbat sau ploșniță?

lecții de dans, gratis, la 12 noaptea

e vorba de bătută, cu bonusurile: învârtită, horă, sârbă și manea sprințară. lecțiile s-au predat ieri noapte, pe la 12, pe scara mea la etajul al 4-lea. apartamentul cu două camere.
în noaptea de dinainte mă culcasem la 5, dormisem 5 ore și șofasem o bună parte din zi. mai puneți o repriză de cumpărături în Mall și încă niște drumuri de efectuat la ceas de seară. cel mai bun prieten al meu la ora respectivă era patul. m-am cuibărit la sânul său, pregătit de cele mai plăcute vise, când am simțit că nu eram singur în cameră. cu mine în cameră, și simultan cu totți vecinii mei, mai erau niște bași. nici ei singuri, ci însoțiți de tropăituri în toată regula, de oameni puși cu tot dinadinsul pe chef.
această situație mi-a prilejuit câteva reflecții filosofico-istorice care mă împiedicau să adorm. e drept că și bașii aveau partea lor de vină...
reflecția istorică a constat în rememorarea epocii în care românu nu își permitea să iasă la restaurant și făcea chef de ziua lui, sau de orice altă ocazie, acasă. țin minte multe astfel de sărbătoriri, pentru mine ele sunt suveniruri din comunism... gospodina se întrece pe sine, oaspeții nu mănâncă încă de la prânz, bărbatul casei coboară la boxă să aprovizioneze barul cu spirtoase. musafirii sosesc, se mănâncă și se bea bine, după care se simte nevoia unor oarecare exerciții. mișcarea, precum se știe, ajută digestia.
o astfel de atmosferă sărbătorească se poate prelungi până târziu în noapte, pe nesimțite. cheful îi stă românului în natură, e păcat să-l împiedici să-și respecte obiceiurile dobândite în epoca de aur. de aici încep însă reflecțiile filosofice. mai întâi, i-am dat dreptate lui Săndoiu, care spunea odată că asta e o prostie de neînțeles, să locuiască oamenii unul în capul altuia, la bloc. pe urmă am meditat la deșertăciunea tuturor lucrurilor pe lumea asta, dans și veselie și tot restul. așa au făcut, probabil, și constructorii blocului în 1995, când și-au spus: ”toate sunt deșertăciune, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor... de ce să izolăm cum se cade apartamentele astea? - ele se vor dărâma până la urmă, ca toată zidirea omenească... lucruri făcute de mâini omenești etc.”
în sfârșit, am ajuns la aspectul moral al problemei. e adevărat că o mare parte din vina pentru disconfortul meu o purtau constructorii din 1995, dar cea mai mare parte revenea totuși bașilor actuali. poate oamenii nu aveau bani să se ducă la restaurant, dar nu aveau destulă minte (iată și o scurtă incursiune în teoria cunoașterii...) să înceapă cheful mai devreme și să-l poarte spre final la o oră încă rezonabilă?
m-am gândit apoi de ce vecinii nu reacționau la tropăiturile ce se auzeau din nou pe ritm de manea. protestul social cel mai comun la noi este bătutul în țeavă. acesta are însă dezavantajele că se propagă prin apartamentele prost izolate fonic la fel de rapid ca bașii, și că este un protest laș și ineficient. dacă nu ai curajul să pui mâna pe telefon și să suni la poliție sau să te duci la ușa omului, e firesc să nu-i pese dansatorului dezlănțuit de un deget fricos ciocănind în vechile fiare.
în sfârșit, am înțeles că degeaba mi-am propus eu să schimb lumea și am plănuit să încep cu Bucureștiul, degeaba îi claxonez pe ăia în trafic și mă plâng la mine pe blog de diverse întâmplări nefericite, dacă nu am curajul să mă ridic din pat și să fac ceva.
în acest punct am fost magistral. sunt și acum supărat pe mine că nu am filmat toată scena. cum să vă descriu zbuciumul din sufletul meu introvertit, care urăște scandalul și protestele verbale? cum să zugrăvesc în cuvinte privirea mea mioapă și timidă când trebuie să privesc în ochi vânzătoarea agresivă și să-i explic încă o dată că vreau șunca feliată, nu vrac?
inima îmi bătea să-mi iasă din piept când am aprins lumina și mi-am pus, cu o mână tremurândă, ochelarii. am ieșit pe palier. bașii războinici controlau toată scara. mi-am croit drum cu răbdare prin desele lor rânduri, până le-am identificat tabăra - etajul patru, apartamentul cu două camere. eram singur pe scara pustie, în pijama și în papuci. m-am întrebat pentru o clipă ce șanse aveam, așa neînarmat. într-o secundă, mi-am recâștigat hotărârea. prin fața ochilor mei s-au perindat figurile marilor domnitori, a lui Mihai Viteazul, a regelui Cioabă, pe urmă a Ecaterinei Teodoroiu. am sunat.
unul din dansatori a deschis repede ușa. am avut timp să-i văd cămașa gri petrol, transpirată, pantalonii și pantofii negri.
- nu vă supărați, am deschis negocierea, eu nu am dormit de două zile...
- o dăm mai încet, a replicat, referindu-se, desigur, la muzică.
- mulțumesc, am spus.
el a închis ușa. negocierile s-au încheiat aici. victoria era zdrobitoare, spiritul biruise încă o dată materia. m-am întors, cu genunchii tremurând, în pat. am trecut la perioada de testare. o simplă promisiune nu era suficientă pentru încheierea armistițiului, partea adversă trebuia să-și respecte angajamentele. într-adevăr, bașii au scăzut în intensitate. se mai auzeau vag, dar era deja cântecul de jale al învinsului. am adormit fericit.

un Cogito nou nouț, pentru bucureșteni

dragi copii,
să vă povestec cum a fost.

anul trecut, în toamnă, am vrut să organizez un cogito despre sunete. pentru că avusesem la rând imagini și cuvinte în edițiile III și IV, se impunea să dăm ceva atenție și audio-ului. numai că lucrurile nu s-au legat. timing-ul a fost nefericit, eu am avut mult de lucru în noiembrie. o tentativă am avut, dar nu am reușit să strâng suficienți profi.

acum mă-ntorc cu forțe proaspete. nu cred că o sa fiu mult mai liber în luna mai, pe când preconizez un Cogito V, dar de data asta m-am gândit la o variantă de a îmbina plăcutul cu utilul. adică cogito și hazul lui cu un proiect la care prevăd că o să muncesc (încă) la data propusă.

data propusă: trei week-end-uri începând cu 9 sau cu 16 mai. spuneți și voi când vă convine mai mult. nu știu dacă e cea mai potrivită dată, dar e greu altfel. mai devreme, în aprilie, până în vacanța de Paști, e prea puțin timp să ne organizăm. mai 2, 3 mai iese din discuție, că toată lumea fuge la mare de pe 1. formatul rămâne: cursuri sau discuții sâmbătă și duminică, trei week-end-uri la rând.

proiectul la care lucrez e unul despre București și despre viața noastră în acest oraș. pe care am putea să-l facem mai frumos, mai respirabil, mai cultural sau mai cum vreți voi ca să ne placă. inclusiv mai civilizat. mediul în care pariez eu că se poate este web-ul.

vă propun deci ca la cogito să discutăm despre București, orașul nostru de zi cu zi, și despre reflectarea lui pe internet. sunt câteva întrebări la care mi-ar plăcea în mod special să încercăm să răspundem. such as:
- ce-ți place în București (că trebuie să mai fie ceva)?
- dacă nu-ți place acest oraș, de ce nu te muți din el?
- ce faci ca să-l schimbi, sau să-i schimbi pe oamenii care trăiesc pe lângă tine?
- a! a propos - ar trebui ceva schimbat?
- cum ai vrea tu să arate Bucureștiul?
- ce nu știi despre București și ai vrea să știi?
- cum arată Bucureștiul on-line?

acesta este un mesaj adresat oamenilor care ar putea să țină un curs pe teme bucureștene. poate să fie ceva istoric, artistic, social, mediatic, publicitar, muzeal, ecologist, politic, cultural-urban, sportiv, foto-video-ilustrativ. ideea e să aibă legătură cu Bucureștiul și să poată fi postat on-line. gândiți-vă la ceva creativ într-una din direcțiile astea și dați-mi de știre.

în ce-i privește pe participanți, cogito își păstrează specificul și se adresează elevilor de liceu. dar dacă ai internet și locuiești în București, te califici, poți să vii. vrem dezbateri mai libere și mai aprinse ca niciodată.

sper ca de data asta să promovăm cogito în principal pe web. ar fi în spiritul ediției. așa că vă rog respectuos să dați mai departe.

dacă ești bucureștean și ai internet, vino la Cogito!

pe șoselele patriei

da, știu, e criminal, e inconștient, nu se poate așa ceva...!!!



dar eu cred că e băiat bun, pentru că e vesel. gestul lui de bufon când flutură cu mâinile la nas mi se pare că le zice celor cu bmw-uri cu care se mai războiește în trafic: ”așa mă patronilor! mă aveți voi pe mine la mână, mă trimiteți în curse neodihnit și mă alergați ca pe un ogar pe bani puțini, dar eu mă descurc și nu vă las să-mi luați veselia care-mi stă în fire. sar și râd și cânt ce-mi place mie, chiar și la volan, la volanu vostru!”
hai că mai mult mă întristez, când mă gândesc la ce viață duce acest om. un salut călduros din partea mea pentru el și cei ca el care nu au uitat să râdă...

nu există unchi fără mătușă

prin urmare, nu există nici unchiu mihai fără mătușa olimpia. pe 2 martie a fost ziua dumneaei, am trecut cu mama să-i urăm la mulți ani. prilej cu care ne-au povestit, cu veselia lor caracteristică, o întâmplare obișnuită, cu un tată care și-a păcălit copiii. pentru că făceau mișto de el că umblă cu o rablă de dacie, pe când ei au merțane.

eu sunt fascinat de cum pot unchiu mihai și mătușa olimpia să râdă de cele mai banale întâmplări, și atunci când participă la ele, și atunci când le povestesc. de altfel, e inevitabil ca în cursul unei vizite unul dintre ei să-l întrebe pe celălalt: ”le-ai povestit?”. și pe urmă începe distracția...

note de insomniac

bodipod nu are încă blog (bodiblog), dar stați liniștiți, anu ăsta își face. până una alta, are email, și mi-a trimis textul ăsta foarte simpatic al lui Radu Beligan. enjoy ;)

Note de insomniac Radu Beligan Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie! In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii. Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei bucata". Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID - GUVIZI, OVID - OVIZI... Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate. De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)? Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto! Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smecher, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara. Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben. Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele... In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin. Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si porc cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia, incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau: veal; porc: porc; mouton: mutton; boeuf: beef! Interesant, nu?

mi-am pierdut stiloul

sunt groaznic de supărat - am reușit să pierd stiloul pe care l-am primit cadou de la tata acum vreo doi ani... țin să menționez că domnul pelikan a rezistat eroic un răstimp atât de lung, pentru că media mea de pierdut stilouri în școala primară era de unul la câteva săptămâni. cred că l-am uitat la facultatea de drept, sâmbătă, în amfiteatrul Conta.

http://delicious.com/

de fapt, despre asta voiam să scriu, dar a trebuit să depresurizez mai întâi durerea provocată de ireparabila pierdere. linkul ăsta vă duce într-un sistem de ordonare a semnelor de carte (bookmarks) foarte ingenios. în primul rând, ai acces prin el la semnele tale de carte indiferent de calculatorul la care se întâmplă să te aflii pe lumea asta (desigur, dacă ai conexiune la net :D). în al doilea rând, lista de bookmarks nu mai depinde de browserul pe care se întâmplă să-l folosești la un moment dat (credit lui bodipod pentru remarca asta). în sfârșit, în al treilea rând, poți să împărtășești semnele tale de carte și altora. rezultă topuri de semne de carte, pe de o parte, iar pe de alta - poți să comunici foarte ușor o listă de site-uri cu niște comentarii agățate la ele, când se impune asta într-un research online. interlocutorul tău n-are nevoie să deschidă vreun editor de text ca să vadă research-ul tău.
scuze dacă sunt ultimul care află de delicious și vând pere grădinarului. și vă rog mult, să nu-i spuneți lu tata că am pierdut stiloul. voi cumpăra altul exact la fel ;).