niște fundaluri chinuitoare

am crezut de când mi-au căzut literele sub ochi că și eu pot. am cochetat cu ideea scrisului încă de la 6-7 ani. la 6 ani citeam Călărețul fără cap. am chiunuit-o vreo juma de oră pe mama cred, să-mi explice că nu e o greșeală: autorul voise să zică ”fără cap”, nu ”fără cal”.
când auzeam la școală de Eminescu sau alții, că au fost geniali, puneam și eu mâna și citeam. am citit multe cărți cu gândul că, dacă nu-mi plac, e în mare parte vina mea, pentru că nu înțeleg tot ce se spune acolo. Doctor Faustus a lui Thomas Mann o citeam în clasa a IX-a cu dicționarul în mână. Jurnalul Fericirii a reprezentat o adevărată școală de cultură. poate cel mai mare merit al acelei cărți, în afară de faptul că a vibrat în urechile mele într-o perioadă în care eu și Dumnezeu cam pierdusem contactul, a fost că mi-a pus la dispoziție o listă de lecturi de prima mână.
trăisem până la acea vârstă și nu citisem o filă de Dostoievski. așa că m-am apucat serios de treabă și am cumpărat cărți. de prin anticariate, cu bani puțini. biblioteca de-acasă nu era pe cât de completă mi-aș fi dorit, marii scriitori cam lipseau, rătăciți pe la țară sau împrumutați și nerestituiți.
ei, în vreme ce tot citeam aceste opere, m-am familiarizat cu limbajul lor cultural. dacă petrec vreo lună pe wikipedia îmi amintesc și ce n-am uitat și devin foarte ”intelectual”. cred.
oricum, de la o vreme a început să mi se pară că da, tipii ăia scriu bine. Eminescu și Nichita și toată gașca... pe urmă prozatorii. dar nu mi se părea așa o piatră de încercare să scriu și eu ca ei. la fel cu filosofii, mai târziu. citeam în State articole de filosofia limbajului sau despre alte anevoioase și complicate subiecte și simțeam că autorii au deraiat, că eu văd mai bine în ansamblu și pot să spun lucrurile mai corect.
dar uite cum trec anii ăștia peste noi. cred că abia de vreo 2-3 am început să ridic nasul din cărți. cultura e bună, dar nu pe burta goală. nu o zic în vreun sens mercantil - domne, fără bani degeaba ai cărți... cărțile sunt bune acolo unde sunt, fie că ai bani fie că nu. dar cultură pe burta goală înseamnă și să înveți toate trăirile, sentimentele, precauțiile, judecățile și tot ce are legătură cu valorile în care crezi, din cărți. trebuia să ies în lume și să mă lovesc de oameni, trebuia să trăiesc în tramvai, pe stradă, la volan în traficul infect. să mă feresc mai puțin de cei care stâlcesc limba și să văd și gustul lor de viață, dincolo de limbajul ne-literar.
m-am ferit încă din liceu de ceea ce aș numi acum cultura imposturii. nu-mi închipuiam cum aș putea să vin să predau filosofie în fața unor studenți proaspeți, gata să-mi soarbă cuvintele, dacă nu știu dumnezeiește despre ce vorbesc și dacă lucrurile mie nu-mi sunt clare. n-am știut cum să ies în arenă și să strig primul lucru care îmi venea în minte. eu am stat și-am cumpănit. eu, care sunt un irascibil și un repezit, în privința asta am avut răbdarea celui nesigur pe sine. mai degrabă am așteptat, dar tot nerăbdător. ce înseamnă să crezi la 16-17 ani că tu ești din familie cu Eminescu, Nichita, Eliade, apoi cu Steinhardt, Dostoievski, Mann, Platon, Noica, în fine cu Heggel, Quine, Carnap, Wittgenstein și alți grei și să locuiești, la 27, tot cu părinții?
prietenele mele, literele, ce zic? ăsta-i bărbat sau ploșniță?