lecții de dans, gratis, la 12 noaptea

e vorba de bătută, cu bonusurile: învârtită, horă, sârbă și manea sprințară. lecțiile s-au predat ieri noapte, pe la 12, pe scara mea la etajul al 4-lea. apartamentul cu două camere.
în noaptea de dinainte mă culcasem la 5, dormisem 5 ore și șofasem o bună parte din zi. mai puneți o repriză de cumpărături în Mall și încă niște drumuri de efectuat la ceas de seară. cel mai bun prieten al meu la ora respectivă era patul. m-am cuibărit la sânul său, pregătit de cele mai plăcute vise, când am simțit că nu eram singur în cameră. cu mine în cameră, și simultan cu totți vecinii mei, mai erau niște bași. nici ei singuri, ci însoțiți de tropăituri în toată regula, de oameni puși cu tot dinadinsul pe chef.
această situație mi-a prilejuit câteva reflecții filosofico-istorice care mă împiedicau să adorm. e drept că și bașii aveau partea lor de vină...
reflecția istorică a constat în rememorarea epocii în care românu nu își permitea să iasă la restaurant și făcea chef de ziua lui, sau de orice altă ocazie, acasă. țin minte multe astfel de sărbătoriri, pentru mine ele sunt suveniruri din comunism... gospodina se întrece pe sine, oaspeții nu mănâncă încă de la prânz, bărbatul casei coboară la boxă să aprovizioneze barul cu spirtoase. musafirii sosesc, se mănâncă și se bea bine, după care se simte nevoia unor oarecare exerciții. mișcarea, precum se știe, ajută digestia.
o astfel de atmosferă sărbătorească se poate prelungi până târziu în noapte, pe nesimțite. cheful îi stă românului în natură, e păcat să-l împiedici să-și respecte obiceiurile dobândite în epoca de aur. de aici încep însă reflecțiile filosofice. mai întâi, i-am dat dreptate lui Săndoiu, care spunea odată că asta e o prostie de neînțeles, să locuiască oamenii unul în capul altuia, la bloc. pe urmă am meditat la deșertăciunea tuturor lucrurilor pe lumea asta, dans și veselie și tot restul. așa au făcut, probabil, și constructorii blocului în 1995, când și-au spus: ”toate sunt deșertăciune, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor... de ce să izolăm cum se cade apartamentele astea? - ele se vor dărâma până la urmă, ca toată zidirea omenească... lucruri făcute de mâini omenești etc.”
în sfârșit, am ajuns la aspectul moral al problemei. e adevărat că o mare parte din vina pentru disconfortul meu o purtau constructorii din 1995, dar cea mai mare parte revenea totuși bașilor actuali. poate oamenii nu aveau bani să se ducă la restaurant, dar nu aveau destulă minte (iată și o scurtă incursiune în teoria cunoașterii...) să înceapă cheful mai devreme și să-l poarte spre final la o oră încă rezonabilă?
m-am gândit apoi de ce vecinii nu reacționau la tropăiturile ce se auzeau din nou pe ritm de manea. protestul social cel mai comun la noi este bătutul în țeavă. acesta are însă dezavantajele că se propagă prin apartamentele prost izolate fonic la fel de rapid ca bașii, și că este un protest laș și ineficient. dacă nu ai curajul să pui mâna pe telefon și să suni la poliție sau să te duci la ușa omului, e firesc să nu-i pese dansatorului dezlănțuit de un deget fricos ciocănind în vechile fiare.
în sfârșit, am înțeles că degeaba mi-am propus eu să schimb lumea și am plănuit să încep cu Bucureștiul, degeaba îi claxonez pe ăia în trafic și mă plâng la mine pe blog de diverse întâmplări nefericite, dacă nu am curajul să mă ridic din pat și să fac ceva.
în acest punct am fost magistral. sunt și acum supărat pe mine că nu am filmat toată scena. cum să vă descriu zbuciumul din sufletul meu introvertit, care urăște scandalul și protestele verbale? cum să zugrăvesc în cuvinte privirea mea mioapă și timidă când trebuie să privesc în ochi vânzătoarea agresivă și să-i explic încă o dată că vreau șunca feliată, nu vrac?
inima îmi bătea să-mi iasă din piept când am aprins lumina și mi-am pus, cu o mână tremurândă, ochelarii. am ieșit pe palier. bașii războinici controlau toată scara. mi-am croit drum cu răbdare prin desele lor rânduri, până le-am identificat tabăra - etajul patru, apartamentul cu două camere. eram singur pe scara pustie, în pijama și în papuci. m-am întrebat pentru o clipă ce șanse aveam, așa neînarmat. într-o secundă, mi-am recâștigat hotărârea. prin fața ochilor mei s-au perindat figurile marilor domnitori, a lui Mihai Viteazul, a regelui Cioabă, pe urmă a Ecaterinei Teodoroiu. am sunat.
unul din dansatori a deschis repede ușa. am avut timp să-i văd cămașa gri petrol, transpirată, pantalonii și pantofii negri.
- nu vă supărați, am deschis negocierea, eu nu am dormit de două zile...
- o dăm mai încet, a replicat, referindu-se, desigur, la muzică.
- mulțumesc, am spus.
el a închis ușa. negocierile s-au încheiat aici. victoria era zdrobitoare, spiritul biruise încă o dată materia. m-am întors, cu genunchii tremurând, în pat. am trecut la perioada de testare. o simplă promisiune nu era suficientă pentru încheierea armistițiului, partea adversă trebuia să-și respecte angajamentele. într-adevăr, bașii au scăzut în intensitate. se mai auzeau vag, dar era deja cântecul de jale al învinsului. am adormit fericit.