sinceritate; (un pic mai tehnic, se poate sări)

discuţia promisă despre sinceritatea cu sine.
păi, s-ar părea că nu e posibil să mă mint eu pe mine. să-mi spun că m-a sunat bodipod să-l iau de la aeroport vineri dimineaţa, să trag o tură pînă acolo la ora 7, să văd că zborul e pentru diseară şi să rîd cu lacrimi de ce păcăleală mi-am tras. asta cînd eu ştiu bine că pentru mîine seară e chestia.
ok, nu e posibil să mă păcălesc în felul ăsta. dar există feluri mai subtile. stai, ştiu la ce te gîndeşti. o să-mi spui că nu e posibil ca fata care iubea poetul sărac să ajungă să-l iubească pe lordul plin de bani şi scorţos. oricît şi-ar propune ea să-şi facă datoria faţă de familia săracă şi oricît i s-ar părea de josnic să locuiască cu un om indezirabil. zic şi eu, ca şi tine: nu se va putea minţi că respectarea unor convenţii sociale înseamnă iubire. (pentru numele lui Dumnezeu, nu minimaliza importanţa convenţiilor sociale). mai mult, zic tot ca tine: oricine a suferit o frustrare (şi nu alegi dacă eşti frustrat sau nu), oricît va încerca să şi-o arate în altă lumină, să-i vadă părţile bune etc. nu va reuşi să se mintă că totul e-n regulă.
dar există feluri mai subtile. acuma nu te crampona de gramatica expresiei "a se minţi pe sine". ideea e dacă îmi asum unele intenţii, gînduri, înclinaţii - cum vrei să le spui. cînd nu mi le pot asuma, deşi le am, zic că mă mint pe mine. dar sunt cazuri, băi, repet: subtile, cînd mă chinui să-mi asum intenţii, opinii, moduri de viaţă care nu sunt ale mele. care nu-mi vin bine, mă strîng. poate zici că nu mă mint nici măcar atunci, pentru că ştiu de fapt prea bine cum stau lucrurile sau mă înşel, nu mă induc intenţionat în eroare.
bine, uită de "a se minţi pe sine" cu totul. o să-ţi spun mai exact ce întrevăd în toată treaba asta cu sinceritatea faţă de mine însumi, dar în altă bucăţică.