starea de lene

voiam să scriu ceva despre lene. lenea (a nu se confunda cu starea de chill) este şi ea fascinantă.
ipoteza mea: noi, în principiu, suntem leneşi. eu dacă aş putea, aş face numai lucruri pe care mi-ar veni uşor să le fac şi prin care aş cîştiga maximum de apreciere din partea publicului. cînd proiectez imagini cu mine avînd succes, nu văd eforturi colosale şi muncă susţinută încununate cu lauri, ci o găselniţă inteligentă sau circumstanţe favorabile care mă plasează în pole position. asta este probabil un derivat al stării generale de lene.
eu sunt un specialist al stării de lene (starea de chill e doar un deziderat; încă nu stăpînesc la perfecţie tehnica).
un leneş autentic este cel care aplică cu maximă largheţe principiul toleranţei bubble gum. sau cel puţin este înclinat prin natura lui să-l aplice. pentru că, deşi un leneş rasat, educaţia defectuoasă primită din copilărie a extirpat din mine unele dintre cele mai nobile gene leneşe. oricum, trunchiul s-a dezvoltat normal, încît la vîrsta de 7 ani treceam deja printre cei mai buni.
îmi propun deci să vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză despre caracteristicile unui leneş de rasă. asta pe de o parte. pe de altă parte, despre circumstanţele în care raţional pare să lăsăm lenea de o parte şi să punem mîna să acţionăm. dar, desigur, nu o facem.