aş face un experiment. aş lua cîţiva adulţi între 25 şi 50 de ani şi i-aş da fiecăruia să aibă pe lîngă el cel puţin un copil. între 6 şi 10 ani să zicem. isteţi. pentru o săptămînă.
nu i-aş pune pe adulţi să aibă grijă de cei mici zi şi noapte, deşi asta ar putea constitui o componentă opţională. pentru cei mai aventuroşi.
cheia experimentului e că puştii şi puştoaicele ar începe să pună întrebări. e nevoie de o săptămînă ca să ajungă să întrebe fără inhibiţii. acum imaginează-ţi că te plimbi toată ziua prin oraş sau pe la muncă cu o escortă de pitici. şi te întreabă: de ce luăm autobuzul? de ce ne ducem la serviciu? de ce ne cumpărăm ţigări? de ce mîncăm la mac? de ce nu ne jucăm cu chestiile de-acolo, dacă tot ne ducem? noi nu ne plictisim toată ziua pe scaun? atenţie, astea sunt întrebări inventate de mine. ca să vă daţi seama cît de năucitoare ar fi ale lor, înmulţiţi cu 10.
chestia cu întrebările piticilor e că vin ca ploaia. nu se mai opresc. curg în valuri peste tine, pînă te înmoaie (căci ei sunt mai eficienţi şi decît picătura chinezească, la înmuiat voinţe de fier).
sunt convins că predicţia mea principală ar fi confirmată în 98% din cazuri: la sfîrşitul săptămînii (căci avem şi noi nevoie de timp) am începe să răspundem sincer la tot mai multe întrebări: nu ştiu, nu ştiu, nu ştiuuuu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu