miercuri

o săptămînă din viaţa lui michaillos michaillosovici...
mă gîndesc la modurile în care ne încurajăm să continuăm. "totul o să fie bine!", "fii tare!", "mergem înainte!". cînd eşti prăbuşit şi nu mai ai încredere, nu mai vezi sensul vieţii(dacă nu vă e teamă de cuvinte mari), apare altul lîngă tine şi bîiguie încurajări din astea vagi. încearcă să-ţi inducă o atitudine.
nu-ţi aduce nici o dovadă că lucrurile se vor îndrepta, nu poate să-ţi indice bune temeiuri să speri (dacă nu vă e teamă de exprimări filosofice:P). stai acolo închis în muţenia şi disperarea descurajarea depresia ta - iar prietenul sau binevoitorul produce o atitudine încurajatoare. dacă eşti înclinat să judeci lucrurile mai riguros şi nu pleci urechea la sentimentalisme, ai zice că aia e o peltea întinsă pe pîine de oameni cu voinţe slabe, care îşi plîng de milă în loc să caute adevăratele cauzele ale disperării. şi cauzele astea sunt de cele mai multe ori diferenţele dintre ceea ce speră şi ceea ce au sau pot face.
şi totuşi funcţionează. nu pelteaua sentimentală. cîte un optimist de serviciu care toarnă încurajări pe bandă, clişeist, mai rău te deprimă. în schimb, ajută cînd sunt lîngă tine oameni în care ai încredere, despre îţi doreşti să crezi că au mai trăit, văzut aşa ceva. sau că au o vagă înţelegere a stării tale. pe ăştia te sprijini.
la pieptul lor cald ne odihnim frica noastră cea mai ascuţită - frica de singurătate. cînd suntem hăituiţi, nesiguri, abătuţi vrem la mama şi la tata. cînd îi găsim, sugem curaj. (dacă nu vă e frică de părinţi).
nu ştiu dacă asta e semn de slăbiciune. mai degrabă mă minunez din ce mizerie de stare ne poate scoate o vorbă duioasă, o mînă, o îmbărţişare sau un sărut.