am dinţi. nu e nici o glumă.
presupun că am ştiut dintotdeauna că am dinţi. dar am crezut că ei sunt undeva acolo, prin gură, şi-şi fac treaba fără să mă deranjeze. taie, sfarmă, strivesc - fac ce trebuie ca mestecatul să meargă bine. ei bine, nu-i aşa. dinţii ăştia au nevoi şi trebuie să le acorzi atenţie, ca oricărui om.
eu credeam că periajele zilnice sunt exact cîtă atenţie au nevoie, dar se pare că nu. există tartrul, un personaj insidios şi infect, care ţi se vîră pe sub gingii şi-ţi face viaţa iad dacă nu iei măsuri. aici intră în scenă medicul dentist. meet Corina.
la dentist nu e chiar aşa rău. mă rog, toată treaba doare un pic şi te simţi neputincios şi umilit pe scaunul ăla înclinat, cu picioarele atîrnîndu-ţi la vale, prosopul micuţ sub bărbie şi privat de controlul glandelor salivare. dar îţi mai aduci aminte un pic de moarte, din cînd în cînd nu strică ;). şi, surpriză, ţi se detartrează dinţii cu apă din aia demineralizată de care bagă mama în fierul de călcat. mă-ntreb dacă treaba asta nu e una din cele pe care le poţi face singur acasă.
happy teeth, fellows!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu