glume

azi la cogito ni l-a adus silvia pe sergiu, a doua oară, să vorbim despre glume.
mă gîndeam că umorul se cam diluează cînd încerci să-l analizezi. există tot felul de teorii despre de ce rîdem şi care este structura glumelor care ne fac să rîdem, atunci cînd chestiile de care rîdem sunt glume. îmi e clar că oamenii vor să rîdă. am fost crescuţi, cei mai mulţi dintre noi, într-o societate care apreciază rîsul drept ceva pozitiv, de dorit, îl asociază cu fericirea, cu starea de bine.
cineva crescut într-un mediu mai impregnat de seriozitate, cineva cu o educaţie mai gravă, poate să gîndească altfel. cel puţin despre rîsul în exces. un ascet din vîrful muntelui sau un filosof la masa de lucru probabil că îşi propun să fie oameni mai serioşi, în principiu.
aşa că relativizez umorul la o educaţie de un anumit gen. şi îl mai plasez contra unor fundaluri ce ţin de situaţiile particulare în care dai cu nasul de o glumă. se vorbea azi la cogito despre faptul că n-ar trebui să spui o glumă fără un context, gen la un interviu pentru o slujbă de stand-up. sau despre umorul de tipul: trebuia să fii acolo. sunt momente unice în care rîzi în hohote şi te distrezi atît de bine... iar cînd povesteşti a doua zi şi nu obţii reacţii similare de la interlocutori te-ntrebi ce era de fapt atît de amuzant în toată chestia. deci e vorba şi de dispoziţia ta de moment etc.
totuşi nu obosesc să rîd periodic cînd citesc cărţile lui Wodehouse. e vorba de situaţii general-umane, în care recunosc gesturi sau orientări foarte caracteristice. pe mine nu mă distrează indivizii foarte ghiduşi, bufonii... rîd însă de situaţii în care indivizii îşi expun fără să vrea laturi ale personalităţii lor pe care în mod normal vor să le ascundă sau de care nu sunt conştienţi. hai că scriu un articol separat pentru un exemplu că deja m-am lungit...