cele mai mari dureri ale lumii noastre par să fie oboseala, sfîrşeala de te apuca de sau a continua ceva... ne plictisim, nimic nu ne mai încîntă, pentru nimic nu ni se aprind ochii. imaginea de criză a acestei vîrste este omul cocoşat sub greutatea telecomandei sau a mausului. am vazut atîtea, internetul şi televiziunile ne aduc atîtea sub nas. ne-am făcut o impresie vagă despre toate sentimentele omeneşti şi condiţiile favorabile experimentării lor intense. din filme, piese de teatru, jocuri sau emisiuni de divertisment ;).
eu cred că am văzut în 20 de ani mai multe imagini decît părinţii mei în toată viaţa lor de pînă acum. şi cu siguranţă am visat de sute de ori mai multe vise despre cum vreau să fie viaţa mea decît ei. şi de fiecare dată visul era altul. stabilitatea nu e prea cool, poate. dar, merde!, ce am ajuns să mă bucur cînd o am! mi-e clar că numai sub poala ei s-au cuibărit şansele mele de a fi fericit. nu vreau să fac în fiecare zi altceva, dacă altceva înseamnă altă poveste în care nu cred, altă "experienţă" cool care se sparge ca un balon de săpun. vreau aceeaşi poveste în fiecare zi, dar să fie frumoasă. ajunge zilei oboseala ei firească, ce să mai adaug neîmpliniri închipuite?! nu mai vreau să clădesc castele în Spania.
cine dă stabilitate? bunul Dumnezeu. părinţii. familia. iubita. prietenii. toţi îşi fac timp să fie acolo pentru tine şi să te iubească. restul întîmplărilor sunt floricele, embelishments. probleme pe vreunul din sectoare? mă uit să văd dacă nu cumva am uitat să-mi fac eu. timp. nu? e de la ei? asta nu e prea bine, dar bazează-te pe nr. 1.
ca o afirmaţie neteologică - lumea tînjeşte după Dumnezeu ca după umărul care nu cere umăr să plîngă, ca după MAMA. şi, foarte serios, să nu îndrăznească cineva să desconsidere adevărul fundamental: orice om are o mamă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu