frica de ridicol

e una din cele mai puternice frâne pentru acţiunile noastre. dacă îi spui că îl iubeşti şi pe el îl bufneşte râsul? dacă faci totul să fii plăcut şi amabil iar ea râde cu prietenele pe la spate că nu ai bani să o duci la concert? ne ferim pe cât ne stă în putinţă ca alţii să ne descopere slăbiciunile. nu cumva să ajungem în posturi în care ne simţim expuşi, în care controlul e clar că nu ne aparţine, iar lucrurile nu merg aşa cum am plănuit.
nu discut care cauze sunt răspunzătoare pentru această frică, pentru că ele sunt clare: desenele animate şi mamele. aruncaţi însă un ochi asupra situaţiilor în care, în mod involuntar, ne acoperim de ridicol.
sunt perle. mai scriu o dată: sunt perle!!! atunci ies la lumină fine mecanisme ascunse, aşteptări şi blocaje, frici demne de milă şi îndrăzneli frumoase. mi-aş dori să inventariez în timp astfel de întâmplări în care ridicolul triumfă, să le clasific. acum mi-am adus aminte de vreo 2-3 situaţii din copilărie în care ridicolul şi-a aruncat mantia neagră asupra mea. ţin minte această scenă din spatele blocului ("pe vremea mea" se copilărea în spatele blocului). abia începeam să ies de unul singur la joacă, trebuie să fi fost pe la grădiniţă. nişte băieţi mai mari aveau nevoie de un om la fotbal şi m-au găsit pe mine agăţat stingher de un gard. "ştii fotbal?" zice unul. "ştiu destul de bine" (eram deja iniţiat). "dar nu ştiu să driblez şi să centrez..." de fapt, nu ştiam ce înseamnă cuvintele astea, nu le asociam cu acţiunile pe care le numesc. intrat pe teren, le-am ascuns mingea şi am devenit rapid vedetă. "ce spuneai, că nu ştii să driblezi? păi tu ce faci acolo?". "aham, nu ştiam că asta înseamnă".
prin clasa a V-a cred, la ora de engleză, profesoara voia să ne înveţe un cântecel. era ceva cu "come along now, meet your partner..." şi profa a întrebat dacă îl ştie cineva. eu zăpăcit ca de obicei, n-am înţeles exact despre ce era vorba, am fluturat 2 degete pe sus, m-am ridicat şi am anunţat că urma să cânt nu mai ştiu ce chestie care n-avea nici o legătură cu ce se ceruse în enunţ.
şi, că tot curg acum, mult mai recent, când eram în State, ne aduce la cursul de filosofie a limbajului nişte eseuri corectate. ajung târziu la oră, îmi găsesc lucrarea notată foarte bine pe pupitru. profu începuse deja să discute despre chestiunea la ordinea zilei, cred că ceva despre implicaturi. adică spui ceva dar intenţionezi să punctezi alt aspect. ca şi cum ai spune: "ce rochie frumoasă ai, ai fi o croitoreasă minunată", adică "sper că nu ai dat bani pe cârpa asta?". şi îmi trece pe la ureche cam aşa ceva: "... I say that Robert writes like a professional philosopher." modestia mea naturală fiind stârnită, ripostez prompt: "eh! that's a bit too much; I do my best but blah blah blah..." stai chill tati, era doar parte dintr-un exemplu de implicatură.