mă uitam aşa la copaci

acum vreo săptămînă eram la o spălătorie cu Linda. pe cînd ea se răsfăţa sub jetul purificator, eu mă fîţîiam pe-acolo. ştiţi cum e la spălătorie. şoferii care aşteaptă să iasă maşinile de sub dush se plimbă de colo-colo şi se prefac că se gîndesc, că sunt preocupaţi. dacă sunt mai tineri, îşi iau o poză cool, gen "da... aia galbenă de-acolo cu spoiler pe spate şi jante cromate e a mea... arată-mi cheia de la maşină ca să-ţi spun cine eşti!"
de fapt, la aşteptatul la spălătorie cred că a devenit momentul filosofic de fiecare săptămînă pentru bucureşteni. mă rog, Linda le mai nimereşte şi lunar, de leneş ce sunt eu. fapt e că la spălătorie stai şi te gîndeşti la lume, la moarte etc.
eeh, cum spuneam, uitîndu-mă în zarea blocurilor gri, la o maşină pe care o ştergeau băieţii, la pomii înfloriţi etc., mi-am dat seama că în copilărie toate obiectele erau mult mai prezente decît acum. am formulat teza asta filosofică de mare valoare: în copilărie ne preocupă mai mult obiectele, şi persoanele; pe măsură ce creştem, accentul se mută pe relaţii între persoane şi evenimente. de asta mă bucur acum mai puţin de oameni. de asta sunt agitat, pe grabă, stresat, imbecil. pentru că am dezvoltat odată cu maturizarea un cult al evenimentelor şi al relaţiilor. toată ziua mă preocupă cum vor decurge nu ştiu ce cursuri de acţiune şi ce consecinţe vor avea, structuri de comportament, negocieri etc.
mai miroase frate şi tu o floare!
cum stăteam şi mă holbam la lume, am simţit cum îmi intră lucrurile în ochi şi am avut sentimentul acut că ipoteza cu poveştile în care trăim (trebuie să fie pe undeva un articol despre ele...) se aplică mai degrabă vieţii noastre relaţionale, sau cum i-oi zice. şi viaţa asta ne acaparează pe măsură ce ne maturizăm. dar lumea pe care o înveţi în copilărie dă literele pentru poveste. şi am crezut pentru nişte secunde că înţeleg bine de ce spune Hristos: de nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
ha ha, pe istockphoto poza asta se cheama surrealtree...